|
Nr.
|
Numele și prenumele
|
Localitatea în care a obținut parohia
|
Locul de naștere
|
|
1.
|
Pr.
Vozniuk Dorimedont
|
Roșa
|
Reg.
Cernăuți
|
|
2.
|
Pr.
Vozniuk Avksenti
|
Chisilițeni-Putila
|
Reg.
Ternopol
|
|
3.
|
Ieromonah
Strinadko Vlad
|
Creșceatic
|
Reg.
Cernăuți
|
|
4.
|
Ierodiacon
Vakarik Anton
|
Creșceatic
|
Reg.
Cernăuți
|
|
5.
|
Diacon
Ceahlei Mihail
|
Ghiudjeva
|
Reg.
Cernăuți
|
|
6.
|
Pr.
Ropcean Ignatie
|
Sinăuții
de Jos
|
Reg.
Cernăuți
|
|
7.
|
Pr.
Bambuleak Lukian
|
Piedicăuți
- Hotin
|
Reg.
Cernăuți
|
|
8.
|
Diacon
Tucemski Vsevolod
|
Broscăuții
Noi
|
Volynia
|
|
9.
|
Pr.
Andriuk Vasili
|
Banila
- Vijnița
|
Reg.
Cernăuți
|
Este locul potrivit să reproducem și tabelul
protopopiatelor din Eparhia Cernăuților și Bucovinei, tabel alcătuit la 27
august 1947, în care serviciile divine erau oficiate și în limba română:
|
Nr.
|
Denumirea raionului (protopopiatului)
|
Slavona bisericească
|
Ucraineană
|
Română
|
|
1.
|
Prot.
or. Cernăuți
|
2
|
7
|
5
|
|
2.
|
Raionul
Cernăuți
|
2
|
9
|
8
|
|
3.
|
Sadagura
|
-
|
21
|
4
|
|
4.
|
Chițmani
|
-
|
27
|
-
|
|
5.
|
Zastavna
|
-
|
35
|
-
|
|
6.
|
Vașcăuți
|
-
|
26
|
-
|
|
7.
|
Vijnița
|
-
|
29
|
-
|
|
8.
|
Hliboca
|
-
|
9
|
19
|
|
9.
|
Storojineț
|
-
|
27
|
6
|
|
10.
|
Putila
|
-
|
16
|
-
|
|
11.
|
Herța
|
-
|
-
|
23
|
|
12.
|
Hotin
|
29
|
-
|
-
|
|
13.
|
Noua
Suliță
|
-
|
9
|
23
|
|
14.
|
Secureni
|
19
|
-
|
-
|
|
15.
|
Chelmenți
|
28
|
-
|
-
|
|
|
Total
|
80
|
215
|
88
|
Aceste date statistice sunt foarte importante, fiindcă din ele se poate constata că în 1947, în 88 de biserici care făceau parte din 7 protopopiate, serviciile divine erau oficiate în limba română, că slavona bisericească era utilizată în exclusivitate în bisericile din estul regiunii Cernăuți, adică din raioanele Hotin, Chelmenți, Secureni, care, până la unirea Basarabiei cu România, s-au aflat sub ocupație rusească. Mai este interesant faptul că în toate bisericile din protopopiatul Herței stăpână unică era limba română.
Să revenim la cea de-a doua cale privind asigurarea comunităților ortodoxe cu reprezentanți ai clerului. Încă la 19 octombrie 1945, Kasatkin aducea la cunoștința episcopului Teodosie că la Cernăuți începeau să sosească preoți ortodocși ucraineni, repatriați din Polonia. El mai sublinia că acești preoți erau datori să se prezinte la Comitetul executiv regional și, în conformitate cu o hotărâre a Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., urmau, în calitatea lor de repatriați, să obțină credite personale de la 5 până la 10 mii ruble pe un termen între 5 și 10 ani. Dar cum au ajuns acești preoți din Polonia în Ucraina? În baza unei hotărâri a guvernului RSS Ucrainene, acești preoți, fiind chemați să se întoarcă în țara lor de origine, s-au stabilit vremelnic pe teritoriul regiunii Volyn. De acolo, cei mai mulți dintre ei au fost porniți în regiunea Cernăuți, unde era încă destul de mare lipsă de cadre bisericești. Până la urmă, preoții ucraineni și ruși, fie din Volynia, fie din alte regiuni ale RSS Ucrainene, fie din RFSR au invadat Eparhia Cernăuților și Bucovinei. Aceștia obțineau cele mai bune parohii și purcedeau fără tăgadă la ucrainizarea și rusificarea populației băștinașe și prin biserică. Creștinii ortodocși de naționalitate română nu cunoșteau limbile slave în care li se predica de la amvon, dar erau bucuroși că puteau trece pragurile bisericilor pentru a se putea închina Domnului. Ei nu protestau când li se trimiteau preoți ce nu le cunoșteau limba și nici tradițiile, fiindcă se temeau ca bisericile să nu le fie închise. Cu timpul, această situație avea să se schimbe, deoarece au înțeles și cei de mai sus că Evanghelia trebuia propovăduită în limba pe care o cunoșteau parohienii. Dar până la acea așteptată schimbare, eparhia continua să fie invadată de preoți din alte regiuni. Bunăoară, numai între 12 iunie și 6 august 1946, în regiunea Cernăuți au fost încadrați în serviciu 38 reprezentanți ai clerului, majoritatea covârșitoare a cărora o constituiau cei veniți de dincolo de Nistru. Iată și tabelul preoților și cantorilor care au primit în acea scurtă perioadă de timp binecuvântarea arhierească de a sluji în bisericile noastre:
|
Nr.
|
Numele
și prenumele
|
Numit
în parohia
|
Venit
din
|
|
1.
|
Pr.
Ghiațintov Vladimir
|
Bocicăuți-Hotin
|
ținutul
Krasnodar
|
|
2.
|
Pr.
Prisneajniuk Nicolai
|
Marenici-Putila
|
reg.
Rovno
|
|
3.
|
Cantor
Teslic Andrei
|
Boian-Sadagura
|
localnic
|
|
4.
|
Cantor
Goloroja Isaia
|
Budineț-Storoj
ineț
|
RSS
Moldovenească
|
|
5.
|
Cantor
Petrov Fiodor
|
Boian-Sadagura
|
-//-
|
|
6.
|
Pr.
Mironiuc Gheorghe
|
Ropcea-Storoj
ineț
|
localnic
|
|
7.
|
Protoiereu
Nikitici Nik.
|
Belousovka- Secureni
|
reg.
Orlov
|
|
8.
|
Prot.
Mironciuk Vasili
|
Sârghieni-Putila
|
Volynia
|
|
9.
|
Ierom.
Pantelimon Mandiuk
|
Dancăuți-Hotin
|
reg.
Hmelnițki
|
|
| | |
|
|
10.
|
Pr.
Eremeev Vladimir
|
Lucavățul de Jos - Vijnița
|
reg. Harkov
|
|
11.
|
Pr.
Krivițki Andrei
|
lanăuți-Chelmenți
|
reg. Voronej
|
|
12.
|
Diacon
Strugar Ion
|
Cerlena - Noua Suliță
|
RSS Moldovenească
|
|
13.
|
Pr.
Lîsenko Vasili
|
Malinți - Hotin
|
reg. Hmelnițki
|
|
14.
|
Cantor
Negaiciuc Fiodor
|
Cozăreni-
Chelmenți
|
localnic
|
|
15.
|
Pr.
Bodnariuc Leontie
|
Budineț-Storojineț
|
localnic
|
|
16.
|
Cantor
Daniliuk Nikolai
|
Mihalcea-Cernăuți
|
localnic
|
|
17.
|
Cantor
Volyneț Andrei
|
Gura-Putilei
|
reg. Ternopol
|
|
18.
|
Cantor
Prepelița lacov
|
Rângaci - Noua Suliță
|
localnic
|
|
19.
|
Cantor
Stașescu Vasile
|
Tureatca - Herța
|
localnic
|
|
20.
|
Pr.
Boreișa Vasili
|
Kișla Zamjieva-
Chelmenți
|
reg. Smolensk
|
|
21.
|
Pr.
Gordiiciuk Roman
|
Coniatin - Putila
|
reg. Poltava
|
|
22.
|
Pr.
Nazarenko Nikolai
|
Valeva - Chițmani
|
reg. Harkov
|
|
23.
|
Cantor
Kovaliuk Eupraki
|
Onut - Zastavna
|
localnic
|
|
24.
|
Cantor
Vesta Aleksandr
|
lablonița - Putila
|
localnic
|
|
25.
|
Pr.
Kuțkavici Aleksandr
|
Șipote - Kameral
|
Polonia
|
|
26.
|
Prot.
Martyn Mihail
|
Bărbești - Vijnița
|
Polonia
|
|
27.
|
Pr.
Ostrovski Vasili
|
Oșehlib - Chițmani
|
Volynia
|
|
28.
|
Diac.
Gordun Martyn
|
Cernăuți-Sf Nicolae”
|
reg. Kiev
|
|
29.
|
Prot.
Lușnikov Evghenii
|
Volcineț - Hliboca
|
RSS Moldovenească
|
|
30.
|
Pr.
Ksendzuk Valent
|
Vilaucea - Vașcăuți
|
localnic
|
|
31.
|
Pr.
Kișinevski Mark
|
Perebâcăuți - Zastavna
|
Volynia
|
|
32.
|
Diac.
Șveț Vasili
|
Cernăuți - Catedrală
|
reg. Ternopol
|
|
33.
|
Pr.
Vandziuk Dimitri
|
Vasilev
- Zastavna
|
reg. Ternopol
|
|
34.
|
Pr.
Antonov Grigori
|
Tărășeni
- Hliboca
|
reg. Sumî
|
|
35.
|
Pr.
Radcenko Simion
|
Stănești
- Vașcăuți
|
reg. Cernigov
|
|
36.
|
Cantor
Vorbeț Gheorghi
|
Volcineț
- Hliboca
|
localnic
|
|
37.
|
Cantor
Masian Ivan
|
Chisălău
- Chițmani
|
localnic
|
|
38.
|
Diacon
Țerkovnik Ivan
|
Cernăuți
|
?
|
Deși prin adevărata invazie a clericilor în regiunea Cernăuți, numărul preoților creștea de la an la an, în localitățile fostului Ținut Herța, cu o populație aproape de sută la sută românească, pe tărâmul bisericesc situația rămânea destul de încordată. Dacă, bunăoară, la 25 martie 1945, în raionul Herța funcționau 2 preoți și 1 diacon, tot în aceeași lună din acest raion au fost arestați pentru așa-zisa atitudine dușmănoasă față de puterea sovietică 3 preoți și 2 diaconi. Adică clericii localnici, care nu se refugiaseră în România, erau arestați și internați în lagăre, ca să fie înlocuiți cu slujitori ai altarului aduși din alte regiuni ale URSS-ului. În rangul de protopop al raionului Herța a fost ridicat Mihail Andreevici Rudețki, născut în 1914, care a obținut mai întâi parohia Molnița, apoi - parohia Hobova. În parohiile din protopopiatul Herței preoții erau trimiși doar în cazul când o parohie ortodoxă se înregistra, recunoscând că se afla sub ascultarea Patriarhiei de la Moscova. Dar fiindcă comitetele bisericești din acest protopopiat nu se prea grăbeau să recunoască atârnarea juridică și canonică față de Moscova, nici preoți nu erau desemnați pentru bisericile neînregistrate. Dintr-o dare de seamă a lui Kasatkin expediată superiorilor săi din Kiev reieșea că, până la data de 17 iulie 1945, în cele 29 biserici herțene înregistrate erau doar 17. Înregistrarea decurgea aici foarte lent și, de aceea, în unele biserici serviciile divine le oficiau cantorii. De pildă, în 1946, în biserica din Hreațca slujea cantorul Ioan Zamfir, iar în cea din Probotești - cantorul Nicolae Manolachi. Apoi, la cursurile pastorale în 1947 au fost recomandați Alexei Podaveț, din Lucovița și Petru Sorocean, din Târnauca. Din lipsă de clerici în primul trimestru al anului 1947, în raionul Herța au fost botezați 79 copii, au avut loc 21 cununii religioase și 131 înmormântări. La 1 ianuarie 1948, în raionul Herța funcționau deja 20 de biserici, deservite de 5 preoți, 1 diacon și 6 cantori, iar la 30 septembrie același an, numărul preoților de aici era numai de 7. Preot a devenit fostul cantor Vasile Țopa, care în 1947 slujea în biserica din Godinești și căruia, la 1 septembrie 1948, i-au fost încredințate parohiile Tureatca și Hreațca. Preot la Buda Mare, Buda Mică și Pasat a fost numit, în toamna anului 1948, Leonte Danalachi.
Și pe parcursul anului 1949 numărul preoților din raionul Herța a rămas același ca și în anul precedent, adică de 7. Iar aceștia deserveau doar bisericile înregistrate până la acea vreme, fiecare slujind în două, în trei și chiar în patru lăcașuri de închinare Domnului, după cum urmează:
|
Nr.
|
Numele și prenumele
|
Anul nașterii
|
Parohia în care slujește
|
|
1.
|
Rudețki
Piotr
|
1901
|
Târnauca,
Probotești, Herța cu Movila
|
|
2.
|
Țopa
Vasile
|
1899
|
Hreațca,
Țânteni, Godinești
|
|
3.
|
Manolachi
Nicolae
|
1927
|
Horbova
|
|
4.
|
Matcovschi
Arhip
|
1905
|
Molnița,
Satu Mare, Lunca
|
|
5.
|
Danalachi
Leonte
|
1905
|
Buda
Mare, Buda Mică, Pasat
|
|
6.
|
Stașescu
Vasile
|
1900
|
Puieni-Regat,
Puieni- Bucovina
|
|
7.
|
Iurev
Vladimir
|
1925
|
Mihoreni,
Mogoșești, Culiceni, Becești
|
Din acest tabel reiese că în 1949, în raionul Herța funcționau 20 din cele 29 biserici, în ele slujeau 7 preoți și 10 cantori. În acel an, în întreaga regiune erau deja 183 preoți, 16 diaconi, 258 cantori, dintre care 36 - români, 16 - ruși, 1 - bielorus, 1 - ciuvaș și 1 - de o altă naționalitate. Deci, în comparație cu alte raioane ale regiunii, în raionul curat românesc Herța numărul slujitorilor altarului era încă destul de mic, căci credincioșii din unele parohii nu acceptaseră ca păstori duhovnicești să le fie clerici ce nu le cunoșteau nici limba și nici datinile.
Încă în 1946, episcopului Teodosie i-a fost de mai sus sugerată ideea că era timpul ca în cadrul Eparhiei Cernăuților și Bucovinei să se pună accent și pe necesitatea tipăriturilor în limba Bisericii Ortodoxe Ruse. Episcopul era bucuros să poată înfăptui acest lucru, dar la fostele tipografii din Cernăuți n-au fost găsite caracterele slavone bisericești necesare pentru realizarea acestor tipărituri. Atunci, la 12 martie 1946, secretarul Comitetului executiv regional Batrakov i-a cerut șefului aeroportului din Cernăuți să aibă în atenție transportarea, cu avionul, de la Moscova a 7 lăzi cu caractere slavone bisericești. Ca să organizeze aducerea acestor caractere, de la Cernăuți la Moscova a fost trimis Mihail Rafailovici Savițki. Lăzile cu caractere slavone bisericești urmau să fie ridicate de la Patriarhie, însă în schimbul lor de la Cernăuți erau așteptate să fie aduse câteva lăzi cu caractere grecești, găsite la fosta tipografie „Mitropolitul Silvestru”.
La 28 martie 1946, P.Hodcenko, împuternicitul în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSU, îi cerea împuternicitului de pe lângă Comitetul executiv regional Cernăuți, Kasatkin, să-i comunice următoarele:
„Rog să-mi aduceți urgent la cunoștință:
a) dacă în tipografiile din Cernăuți există caractere în limba română, unde anume se află ele, care-s ele după specificare, câte sunt și dacă sunt în stare ca prin dânsele să fie tipărit un calendar de perete;
b) dacă în Cernăuți, sau în general, în regiunea Cernăuți există posibilitatea tipăririi calendarului bisericesc în limba română, adică dacă sunt tipografi calificați, traducători din limba rusă în română, lucrători literari care cunosc limba română, precum dacă există și hârtie.
Dacă toate condițiile există, atunci să-mi trimiteți informații despre numărul comunităților religioase (parohiilor), precum și cât de numeroasă este populația românească ce are nevoie de calendare în limba română.”
Aproape după o lună, mai precis la 23 aprilie 1946, Kasatin îi scrie lui Hodcenko:
„În oraș în limba română apare ziarul regional „Bucovina Sovietică”. Vă expediez un exemplar drept model al acestui ziar, nr. 56 (277) din 20.4.1946, și de aici o să vă fie clare toate celelalte chestiuni legate de editarea calendarului românesc.
Numărul comunităților (parohiilor), în care predomină populația moldo-română este de până la 150, într-un mare număr de sate se vorbește numai în limba moldo-română, ca una și aceeași limbă. După părerea mea trebuie de tipărit nu mai puțin de 3000-5000 exemplare”.
La 30 aprilie 1946, Hodcenko îi scria lui Kasatkin că nu mai putea fi editat calendarul creștin ortodox de perete în limba română din cauză că trecuseră 4 luni din anul 1946 și că, până va fi tipărit, vor mai trece două-trei luni. Hodcenko era de părere că acel calendar să fie pregătit pentru anul 1947. În septembrie 1946, Kasatkin urma să expedieze un exemplar ca Hodcenko să-l vizeze.
Nu știm dacă proiectatul calendar a fost tipărit ori ba în anul 1947. Însă din schimbul de scrisori dintre Hodcenko și Kasatkin ni s-a dezvăluit adevărul că, în circa 150 localități ale regiunii Cernăuți predominantă era populația românească, că moldoveneasca și româna și la nivel oficial erau considerate ca una și aceeași limbă, ni s-a adeverit și faptul că exista o publicație în limba română și că se intenționa să fie editat în această limbă și un calendar ortodox de perete.
Prin circulara nr. 1304 a episcopului Teodosie, din noiembrie 1945, bisericile greco-catolice „Adormirea Maicii Domnului” din Cernăuți, „Acoperământul Maicii Domnului” din Sadagura, cele din Vașcăuți, Putila și Seletin au fost trecute, în mod arbitrar, la Biserica Ortodoxă Rusă. În același timp, cu încuviințarea tacită a lui Teodosie, câțiva preoți ortodocși au ocupat cu de la sine putere bisericile greco-catolice din Storojineț, Hliboca și Davideni. Chiar dacă au fost interzise și ocupate de preoți ortodocși, aceste biserici au continuat să funcționeze, dar în condiții nemaipomenit de grele și pe parcursul anului 1946. Și slujbele religioase se țineau regulat în bisericile greco-catolice din Cernăuți, Sadagura, Boian, Vașcăuți, Serafineț, Vijnița, Maidan, Putila, Storojineț. Închise definitiv au fost cele din Rarancea, Cernauca, Chițmani, Mămăiești, Seletin, Hliboca. Adevărul e că, la 26 ianuarie 1946, Biserica Greco- Catolică a fost trecută sub jurisdicția Patriarhiei de la Moscova.
Evidet, credincioșii greco-catolici au fost siliți să treacă la Biserica Ortodoxă Rusă, însă ei au rămas și în continuare ținta unor persecuții neîntemeiate. De pildă, 200 de locuitori ai satului Rarancea, fostul județ Cernăuți, au trecut de la biserica greco- catolică la cea ortodoxă. După cum s-a plâns, la 30 iulie 1949, lui Kasatkin pălămarul bisericii din Rarancea, Miron Maistruk, „nimeni n-a încălcat legile, însă la 20 iulie 1949, președintele Sovietului sătesc Lupul mi-a luat cheile și mi-a propus să iau din biserică toate icoanele că acolo, adică în biserică, va fi un hambar pentru cereale”.
Informația că un lăcaș de închinare Domnului a fost transformat într-o magazie pentru cereale a fost transmisă la Kiev. Și Hodcenko i-a cerut lui Proțenko, ce-l înlocuia temporar pe Kasatkin, care era spitalizat, să-i dea explicații amănunțite pe marginea unui caz atât de revoltător. Și Proțenko i-a relatat, la 11 august 1949, că într-adevăr biserica „Înălțarea Domnului” din Rarancea era greco-catolică și că la evidența bisericilor ortodoxe în stare de funcționare nu fusese luată. El mai arăta că în acel sat exista și o biserică ortodoxă, în care se puteau închina localnicii. Reieșind din aceasta, cârmuirea colhozului din Rarancea a înaintat Comitetului executiv raional Sadagura o cerere, iar pe baza ei acel comitet a adoptat hotărârea ca biserica să fie transmisă gospodăriei agricole colective, pentru a fi folosită ca magazie pentru cereale, din motiv că nu fusese înregistrată. Un grup format din 25 persoane, aparținând parohiei greco-catolice din Rarancea, a înaintat organelor competente cererea ca biserica greco-catolică să fie înregistrată ca biserică ortodoxă și în ea să fie săvârșite slujbele religioase.
În 1945, credincioșii bisericii greco-catolice din Chițamni au declarat că erau de acord să treacă la ortodoxie. Când tot inventarul ei a fost transmis bisericii ortodoxe din localitate, s-a constatat că nu toate obiectele de cult i-au fost date acesteia. O parte din averea bisericii greco-catolice a luat-o fostul staroste Hriniuk, ca s-o păstreze pentru timpurile când în URSS Bisericii Greco-Catolice i se va ridica interdicția.
În 1946, biserica greco-catolică din Hliboca, de care aparțineau 135 de familii de credincioși, s-a unit cu biserica ortodoxă. La 22 martie 1947, ea a fost înregistrată, dar în vara anului 1950 s-a anunțat că biserica nu era înregistrată și că, în consecință, urma să fie închisă.
Așa s-a întâmplat cu toate bisericile greco-catolice din regiunea Cernăuți. După ce au fost unite cu cele ortodexe, ele au fost, chipurile, înregistrate, apoi, dovedindu-se că nu erau înregistrate, erau închise.
Bisericile romano-catolice din nordul Bucovinei n-au fost puse, ca cele greco-catolice, în afara legii. Conform situației de la 1 iulie 1948, în regiunea Cernăuți existau următoarele biserici romano-catolice:
|
Nr.
|
Localitatea
|
Anul zidirii
|
Numărul de locuri
|
Enoriași
|
|
1.
|
Cernăuți
|
1828
|
1000
|
1500
|
|
2.
|
Sadagura
|
1815
|
500
|
480
|
|
3.
|
Storojineț
|
1864
|
500
|
200
|
|
4.
|
Zastavna
|
1812
|
300
|
90
|
|
5.
|
Vașcăuți
|
1784
|
300
|
80
|
|
6.
|
Chițmani
|
1813
|
300
|
80
|
|
7.
|
Vijnița
|
1812
|
300
|
50
|
|
8.
|
Crăsnișoara
Veche
|
1812
|
500
|
250
|
|
9.
|
Panca
|
1882
|
150
|
170
|
|
10.
|
Davideni-Zrub
|
1910
|
200
|
60
|
|
11.
|
Davideni-
Centru
|
1912
|
100
|
100
|
|
12.
|
Lucavățul
de Jos
|
1904
|
100
|
90
|
|
13.
|
Tereblecea
|
1873
|
150
|
180
|
|
14.
|
Pătrăuții
de Jos
|
1907
|
100
|
230
|
|
15.
|
Pătrăuții
de Sus
|
1909
|
100
|
115
|
|
16.
|
Rarancea
|
?
|
100
|
60
|
Bisericile romano-catolice n-au fost interzise ca cele greco- catolice, ca cele luterane și calvine. Ele au rămas deschise, însă ksionzii, apropae toți, în august 1945, s-au refugiat în Polonia. Doar pe lângă kostiolul romano-catolic din Cernăuți rămăseseră ksionzii Kraevski și Greajelwski, care se deplasau acolo unde era nevoie de dânșii.
În primii ani de după cea de a doua „eliberare” sovietică pe teritoriul actualei regiuni Cernăuți funcționau 6 mănăstiri și schituri: mănăstirea „Ioan Teologul” din Creșceatic (călugări), schitul de maici „Vasile cel Mare” din Pârăul Negru, mănăstirea de maici din Cernăuți, mănăstirea de călugări și mănăstirea de călugărițe din Fântâna Albă (lipovenești) și schitul Iablonovăț de lângă Cuciurul Mare.
La 1 aprilie 1946, în mănăstirea Creșceatic, al cărei stareț era Metodie Mânzac, se aflau 17 călugări și poslușnici. Avutul mănăstirii consta din câteva hectare de pământ, pe care, în primăvara anului 1946, starețul a fost silit de către primarul din Creșceatic să samene numai sfeclă de zahăr, ca roada să fie apoi transportată la o fabrică de zahăr. Nu puteau călugării să îndeplinească un asemenea ordin, fiindcă dânșii se întrețineau în exclusivitate cu pâinea pe care o creșteau și cu legumele pe care le cultivau. Dacă ar fi semănat numai sfeclă, ar fi rămas muritori de foame. Mai îngrijeau călugării și de două-trei vaci și au fost, sărmanii, impuși să predea satutului o mare cantitate de lapte.
Mănăstirea n-a fost scutită de dăjdii exagerate nici în anul următor, când în nordul Bucovinei bântuia foametea cea mare. La 17 februarie 1947, episcopul Teodosie i s-a plâns împuternicitului pentru colectări în regiunea Cernăuți, Harcenko, că mănăstirea Creșceatic a fost impusă pe nedrept la livrarea către stat a unei mari cote de cereale, în timp ce „din cauza secetei, pământul n-a rodit și călugării înșiși erau muritori de foame”. Iar la 7 martie 1947, Kasatkin aducea la cunoștința lui Naumov, șeful Direcției Regionale Cernăuți a Afacerilor Interne, că în ultimele luni mănăstirea „Ioan Teologul” din Creșceatic a fost de 15 ori prădată, dar organele raionale din Zastavna n-au făcut nimic ca răufăcătorii să fie prinși și pedepsiți. Șefimea locală era cointeresată ca mănăstirea să fie desființată, fiindcă într-un asemenea caz puteau fi acaparate bunurile acesteia.
Și mai dramatică s-a dovedit a fi situația la schitul „Vasile cel Mare” din Pârăul Negru, raionul Zastavna, unde rămăseseră doar 8 călugărițe. La 26 aprilie 1946, în acel sat din apropierea Nistrului a avut loc un caz oribil. Preotul Costeniuk și soția sa au fost tăiați în bucăți, murind mucenicește. Adâncindu-se toamna și neavând mijloace de existență, călugărițele s-au mutat în 1946, vremelnic, la mănăsătirea de maici din Cernăuți. În legătură cu aceasta, împuternicitul în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Comitetul executiv regional i-a poruncit egumenului Mânzac să ia din schitul de la Pârăul Negru clopotele, tot intervalul bisericesc, iar ce mai rămâne să transmită bisericii parohiale „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” din acea localitate zastavneană. Odată ce era împărțit inventarul schitului, însemnă că se dăduse semnalul pentru desființarea lui.
Călugărițele care avuseseră câteva parcele de pământ, un cal, o vacă, o juncă, o căruță, un plug și o grapă, au fost deposedate de acest avut prin samovolnicia președintelui Sovietului Sătesc Pârăul Negru.
La 24 martie 1944, din porunca mitropolitului Tit Simedrea, călugărițele au fost evacuate în România. De acolo s-au întors la 24 decembrie 1944. Schitul l-au găsit distrus și jefuit. Ele s-au adăpostit în două chilioare și au trăit mai mult timp în lipsuri și frică. N-au deschis biserica, fiindcă nu mai aveau preot. În momentul refugiului au lăsat animalele în grija săteanului Ivan Botnariuk. Când s-au întors, țăranul era pe front, mobilizat de sovietici. Soția acestuia, Maria, le-a spus că junca au tăiat-o niște soldați ruși, iar vaca fătase o vițică și o puteau lua din acea gospodărie țărănească. Dar a venit Vasiliuk, președintele Sovietului sătesc, le-a luat vaca, zicând că în folosul satului o lua, iar calul l-a dus la el acasă.
Rămăsese ca și pe drumuri, stareța Margarita Jabiuk, călugărițele Paraschiva Ciobanu, Anastasia Daniliuk, Glicheria Rusu, Ana Andronic, Maria Mosovici și încă două au trecut, cu îngăduința episcopului Teodosie și a împuternicitului Kasatkin, la mănăstirea de maici din Cernăuți.
Dar și călugărițele de la acea mănăstire au fost lăsate fără principala sursă de existență, adică le fusese luat pământul pe care îl avuseră în folosință. La 17 iunie 1947, Vera Meghera, stareța mănăstirii de maicii din Cernăuți, se plângea lui Kasatkin că până în primăvara anului menționat mănăstirea dispusese de un hectar de pământ, peste drum de clinica regională. Acel pământ îl cumpărase și-l dăruise în 1904 mănăstirii Vladimir de Repta, mitropolitul Bucovinei și Dalamației. Așa că mănăstirea se folosise de acel pământ timp de 41 ani. Directorul școlii textile din Cernăuți a acaparat ogorul gata însămânțat și nu le-a mai permis călugărițelor să continue acolo lucrările agricole. Mănăstirea mai avusese în folosință 1 hectar de pământ lângă Gara Mică din Cernăuți, dar și acela a fost acaparat de o unitate militară sovietică. Deși li s-a luat în mod abuziv pământul, călugărițele n-au fost scutite de dăjdii și impozite. Șeful Secției regionale de finanțe, Kaganovski și șeful Secției de impozite, Cernâș le-au amenințat în vara anului 1947, în plină foamete, că dacă nu vor face față planurilor de livrare către stat a cotelor de produse agricole și a achitării sumei respective de bani, care constituia așa-zisa rentă funciară, vor fi aspru pedepsite.
Mănăstirea lipovenească de călugări de la Fântâna Albă fusese înființată în 1795. La venirea sovieticilor în 1940, mănăstirea a fost închisă, fiindcă în ea „eliberatorii” au instalat un pichet sovietic de grăniceri. Ea și-a reluat activitatea imediat după începerea războiului, iar în 1945, în ea mai viețuiau doar 9 persoane de vârstă înaintată, după cum reiese din următoarea listă:
1.
Martânov Iosif (Ipolit,
stareț), n. 1906;
2.
Avdeev Ștefan, n.
1872;
3.
Mihailov Ermolai, n.
1870;
4.
Gavrilov Varfolomeu,
n. 1874;
5.
Savin Ivan, n. 1867;
6.
Nikiforov Karp, n.
1870;
7.
Nefiodov Feodosii, n.
1878;
8.
Vasilev Kuprian, n.
1879;
9.
Golțov Sisoe, n. 1875.
Din acești 9 viețuitori ai mănăstiri lipovenești, doar 4 erau monahi. Ceilalți erau lucrători, dintre care 2 nu erau apți de muncă. Mănăstirea avea trei corpuri de clădiri, dintre care 2 le ocupa în 1945 pichetul de grăniceri. Din cele două biserici, una era distrusă. Pe un grajd de cai au pus stăpânire grănicerii, iar altul le-a fost lăsat călugărilor, care mai aveau 1 cal, 2 vaci, 1 vițică, 4 hectare de pământ arabil, un pomăt cu 327 meri (2,6 ha). Călugării se întrețineau din ceea ce produceau și din venitul ce-l obțineau prin vânzarea merelor la piață. Dar, în 1947, când în regiunea Cernăuți bântuiau foametea și tifosul exantematic, călugării lipoveni nici n- au avut ce scoate la piață, căci grănicerii le-au luat în mod samovolnic zarzavaturile și fructele. Șeful pichetului de grăniceri, Vasili Dron, și-a însușit din mănăstire mobilierul de care a avut nevoie, dând cuvântul că-l va întoarce. Fiind mutat cu serviciul, Dron a încărcat mobila, luând-o cu el. Bieții călugări au rămas păgubiți și de produse alimentare, și de mobilă.
La Fântâna Albă mai exista și o mănăstire lipovenească de maici, înființată în 1828. Comunitatea număra 25 de membre, în frunte cu stareța Pelagheea (Polexenia) Fiodorova, rusoaică, născută în 1883. În 1946, mănăstirea poseda 14 hectare de pământ, dintre care 4 ha - fâneață, 1 - grădină de zarzavaturi, 3 - imaș, 1 - cimitir. În acel an secetos cerealele ocupau o suprafață de 4,42 ha, trifoiul - 1,8 ha, leguminoasele - 0,78 ha. Recolta totală de cereale a fost de numai 300 kg, dar mănăstirea a fost impusă să predea statului 230 kg. Impozitul pe venit și împrumutul de război au constituit suma de 2 300 ruble, iar renta funciară - suma de 500 ruble. Asigurarea de stat a bisericii celei mici a fost de 467 ruble, iar a celei mari, deși în ea nu se slujea, - de 3 000 ruble. Mănăstirea lipovenească de maici mai dispunea de 2 cai, 2 vaci și 3 vițele. Autoritățile raionale din Hliboca au trecut gospodăria mănăstirii la categoria gospodăriilor individuale și, reieșind din aceasta, au calculat ca dările în natură să fie următoarele: 350 kg lapte de la o vacă, 3,5 centnere de cereale de la 1 ha de teren arabil. Neputând îndeplini aceste sarcini, stareța s-a plâns autorităților că cotele impuse erau foarte mari. Ea mai sublinia că din comunitate făceau parte călugărițe bătrâne și bolnave și, deci, pământul nu avea cine-l lucra. Concluzia era că ele deveniseră muritoare de foame.
Dintre cele 25 călugărițe, 15 erau născute în Fântâna Albă. Unele erau acolo din 1901, iar altele au făcut legământ să ducă o viață ascetică în 1936. În România nu s-a refugiat nicio călugăriță, iar în 1944 și 1945, menționa stareța, toate s-au rugat pentru izbânda în război a Armatei Roșii, iar mai apoi - pentru odihnirea sufletelor ostașilor căzuți pe fronturi. Din cele două biserici ale mănăstirii funcționa una, cea mică. Nefiind în stare să achite către stat dările la care erau impuse, autoritățile raionale au luat în calcul obiectele de patrimoniu ale mănăstirii, ca, la o adică, să poată fi ridicate - 23 cărți, 4 iconostase mari, 4 iconostase mici, 2 tablouri, 4 cădelnițe, 4 candelabre, 15 sfeșnice.
În afară de cele 2 mănăstiri lipovenești, o biserică lipovenească mai funcționa în primii ani de după război în satul Grubna din raionul Chelmenți, iar o alta - într-o localitate din raionul Hotin.
Schitul de la Iablonovăț, al cărui stareț era Savatie Covalciuc, a fost distrus de militarii sovietici, pentru a pune stăpânire pe teritoriul respectiv.
Numărul preoților din Eparhia Cernăuților și Bucovinei a început într-o oarecare măsură să sporească din primăvara și vara anului 1948. De exemplu, până la 1 iulie același an, au fost hirotoniți 9 preoți, dintre care 5 au fost trimiși să slujească în parohii românești: în Horecea Mănăstirii - Alexandru Lombarski, în Buda Mare - Fiodor Petrov, în Hreațca - VasileȚopa, în Corovia - Vladimir Borcea, în Forosna - Mihail Ceahlei 70. În prima jumătate a anului 1948 parohii au mai obținut și preoți veniți din alte regiuni ale Ucrainei, după cum urmează:
|
Nr.
|
Numele și prenumele
|
Regiunea de unde au fost aduși
|
|
1.
|
Pr.
Ikimciuk Sava
|
Ternopol
|
|
2.
|
Pr.
Romaniuk Ivan
|
Ternopol
|
|
3.
|
Diac.
Nicika Simion
|
Ternopol
|
|
4.
|
Pr.
Kupski Ivan
|
Stanislav
|
|
5.
|
Pr.
Plahteev Dmitrii
|
Kiev
|
|
6.
|
Pr.
Goleciko Kondrat
|
Volyn
|
|
7.
|
Pr.
Plahteev Vladimir
|
Vinnița
|
|
8.
|
Pr.
Vinogradov Aleksandr
|
Sumî
|
|
9.
|
Pr.
Bobrovițki Rostislav
|
Rovno
|
|
10.
|
Pr.
Dubovoi Vasili
|
Ternopol
|
La 30 septembie 1948, în regiunea Cernăuți funcționau deja 200 preoți și 19 diaconi. Însă, cu cât numărul slujitorilor altarului creștea, cu atât acestora organele stăpânirii ateo-comuniste le creau condiții de trai dintre cele mai mizerabile. În primul rând, invocându-se diferite motive, preoții erau scoși din casele parohiale. Principalul motiv era că, în conformitate cu decretul din 15 august 1940 al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, casele parohiale au fost naționalizate și nu mai puteau fi retrocedate bisericilor. De pildă, în martie 1947, credincioșii din Stălinești s-au jeluit împuternicitului Kasatkin că o jumătate din casa parohială a fost ocupată de un venetic, iar în altă jumătate a fost deschisă o farmacie. În consecință, arătau semnatarii plângerii, preotul, neavând locuință, a rămas pe drumuri. Tot în 1947 din casa parohială a fost alungat preotul din Mahala, în ea instalându-se familia unui medic. Casa parohială din Mămăieștii Noi, construită în 1904 de către parohieni, a fost ocupată în ianuarie 1947 de către organele locale pentru a instala în ea sovietul sătesc, clubul, asociația sătească de consum și serviciul de pompieri. Din casa parohială a fost scos cu forța de către primarul din Hlivișce, raionul Zastavna, preotul Katerenciuk. Din casa parohială a fost izgonit preotul din Stăneștii de Jos pe Ceremuș. Acea casă a fost cumpărată de credincioși de la judecătorul Maskevici. În 1946 ea a fost reparată, dar imediat a fost ocupată de niște militari sovietici. Așa s-a întâmplat și cu casele parohiale din Verenceanca și Iurcăuți, raionul Zastavna, ambele fiind transformate în dispensare sătești. Preotului Achim Sivac din Nahoreni i-au fost aruncate toate lucrurile în curtea casei parohiale, ca în acea casă să intre un învățător, care avea să-i acapareze preotului și grădina. Neluându- se în considerație faptul că pentru repararea casei parohiale credincioșii din Cuciurul Mic au cheltuit 3000 ruble, în ea i s-a interzis să între, în mai 1947, preotului Andriiciuk.
Preoților, ca să rămână fără mijloace de existență, li se luau și grădinile. Bunăoară, un maior sovietic pe nume Makarenko a pus stăpânire cu forța pe grădina bisericii din Cernauca Hurmuzăcheștilor. Protoiereul Gheorghi Balabaniuk l-a trimis pe casierul Dumitru Bodnar, cu documentele care dovedeau că acea grădină de 1,10 ha era a bisericii, și la vlădica Teodosie, și la împuternicitul Kasatkin, dar fără nici un folos. Mihail Katerinciuk, paroh în Stăucenii Chițamnilor, născut în 1893, n-a fost admis la alegerile din iarna anului 1946 în Sovietul Suprem al URSS, motivându-se că în 1940 plecase în Germania, ca de acolo să ajungă în România. Plecarea îi fusese permisă de Comisia mixtă sovieto-germană. În consecință, și-a pierdut cetățenia sovietică. Din noiembrie 1940 până în aprilie 1941 a fost preot într-o parohie ce ținea de Mitropolia Ortodoxă a Varșoviei. În cele din urmă a ajuns în Austria, unde, ridicat de sovietici, a fost internat într-un lagăr de concentrare. Cu greu s-a înapoiat în Bucovina, unde i s-a propus să slujească în protoieria Chițmanilor, la Stăuceni. Autoritățile locale, însă, l-au supus persecuțiilor de tot felul. Luându-i grădina de lângă casa în care locuia, preotul a fost lăsat fără principala sursă de existență.
Ca cetățeni sovietici, preoții erau datori, în baza Legii cu privire la serviciul militar obligatoriu, să facă armată. În același timp, slujitorii tineri ai bisericilor puteau fi oricând ridicați pentru a fi trimiși în Donbas, la școlile F.Z.O. În acest sens, revoltător a fost cazul lui Ilie Gordaș, cantor bisericesc în satul Tisăuți, raionul Cernăuți, în perioada 1944-1948. Era absolvent al Școlii de Cantori de pe lângă Mitropolia Bucovinei și al cursurilor de cantori de pe lângă Direcția Eparhială din Cernăuți. Primind decretul prin care avea dreptul să slujească în biserica din Tisăuți, el și-a făcut cinstit datoria, aproape fără a fi remunerat. Pe lângă obligațiile de serviciu, mai avea de întreținut și o mamă bătrână și bolnavă. Într-o dimineață din luna februarie a anului 1948, pe când Gordaș mergea la biserică, președintele Sovietului Sătesc Tisăuți Nazari Leahomski l-a prins, l-a legat, l-a bătut cu patul armei, apoi, ducându-l la primărie, l-a silit să meargă la școala F.Z.O. nr. 198, din orașul Cesteakov, regiunea Stalin. Consătenii săi, revoltându-se, au expediat o reclamație pe numele secretarului C.C. al PC(b)U Nikita Hrușciov, cerând ca Gordaș să fie lăsat să se întoarcă în sat și să-și preia funcția. Pe acea reclamație și-au depus semnăturile, cu caractere latine, 55 persoane. Dar de la Kiev li s-a răspuns că Gordaș a fost mobilizat la școala F.Z.O. prin Comisariatul militar raional, așa că fostul cantor trebuia să rămână în Donbas.
Pe parcursul anului 1949, unor slujitori ai altarului din Eparhia Cernăuților și Bucovinei le-au fos prescrise, în cadrul sovietelor sătești, norme mari la tăiatul copacilor din pădurile noastre seculare și la transportarea buștenilor la cele mai apropiate gări feroviare. N-a fost scutit de „rubstoikă” nici preotul Simion Ivanciuc, paroh în Suceveni și protopop al raionului Hliboca. El avea 62 de ani și, fiindcă slujea în mai multe biserici din raion, ținea în gospodărioara lui un cal slăbănog, cu care se deplasa în timpul vizitațiilor canonice în toate satele hlibocene. Dar președintele Sovietului Sătesc Suceveni, Vasile Chistiuc, îl scotea cu calul la transportarea materialului lemnos din pădure. În legătură cu acest fapt el s-a plâns unui reprezentant al autorităților regionale că încă nu cunoaște bine legile sovietice, dar știe că în URSS religia era liberă și că nimeni nu avea voie să se amestece în viața internă a bisericii. La 17 februarie 1949, acel reprezentant al puterii îi scria secretarului Comitetului raional de partid Hliboca ca să dea procurorului raionului indicații în sensul ca Ivanciuc, care avea de transportat cu căluțul său 50 m3 de material lemnos, să fie lăsat în pace. La „rubstoikă” au mai fost scoși Gheorghe Bilețchi, cantor bisericesc în Tereblecea, și Avksenti Buteiko, preot în Șipote- Kameral.
Din cauză că Miletie Sanduleac, cantorul bisericii din Voloca pe Ceremuș, dar și pălămarul de la acea biserică, au fost scoși în iarna anului 1950 la tăiatul pădurii, răposatul Vasile Curcă a stat 5 zile neînmormântat. Preotul Gheorghe Lucaș n-a putut de unul singur să oficieze ritualul înmormântării.
Preoții și membrii familiilor lor trăiau într-o sărăcie lucie, fiindcă mai erau siliți să informeze despre câștigul lor lunar de pe urma botezurilor, cununiilor, înmormântărilor, altor servicii, în conformitate cu care secțiile raionale de finanțe le stabileau așa- zisele impozite pe venit. Ca acest impozit să nu fie exagerat, protoiereul Mihail Rudețchi, preot în Târnauca și Probotești, raionul Herța, a luat, între 1 și 31 octombrie 1949, câte 24 ruble de la fiecare cap de familie, pe care și le-a însușit ca salariu. Fiecăreia din cele 310 familii de credincioși i s-a eliberat câte o chitanță, în care se mai sublinia că preotul se obligase ca de la 1 octombrie 1949 până la 1 octombrie 1950 să boteze, să cunune și să înmormânteze fără plată, precum și să nu ia bani nici pentru alte servicii.
Impozitele și taxele pe care slujitorii altarului trebuiau să le achite față de stat erau atât de mari, încât cu greu cineva le putea face față. Bunăoară, preotul I. Demciuk din Șebutinți, raionul Secureni, a fost caterisit de către episcop pentru neachitarea în 1949 a împrumutului de stat în sumă de 1000 ruble. În 1948, Procopie Pisariuc era cantor în biserica din Corovia, sat la hotarul sudic al Cernăuților. Fiind țăran nevoiaș, deținea doar 40 ari de pământ și mai avea pe lângă o casă o văcuță și un cal. În 1947, deși a fost o mare secetă și a bântuit o foamete care a secerat mii de vieți, el a achitat statului toate dările. Dar secția raională de finanțe l-a impus să mai plătească încă 769 ruble și 35 de copeici ca impozit pe venitul din 1947. Dar ce venit putea să aibă un cantor, când în biserica din Corovia nu exista un preot permanent și în care Pisariuc slujea o singură dată pe lună?
În același timp, și bisericile erau impuse să plătească statului impozite foarte mari, pe care enoriașii, sărăciți și năpăstuiți, nu erau în stare să le achite. De-o vorbă, starostii bisericilor din Horecea Mănăstirii și Horecea Urbană, Nicolai Zvirid și Ilie Horenciuc, îl rugau pe împuternicitul Kasatkin să intervină la Direcția regională de finanțe ca să le mai scadă suma impozitelor. Biserica din suburbia cernăuțeană Horecea Mănăstirii, având 90-100 familii de credincioși, a trebuit să plătească pe anul 1947 un impozit de 4.225 ruble, iar cea din suburbia Horecea urbană cu 130-140 familii de credincioși - un impozit de 3400 ruble.
Se știe că în perioada colectivizării, în colhozuri nu erau primiți chiaburii și persoanele private de dreptul de a participa la alegeri. Dar în conformitate cu hotărârea nr. 2366, din 9 august 1946, a Comitetului în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, preoților și membrilor familiilor lor li se acorda dreptul de a participa la alegeri, și deci, dreptul de a fi primiți în colhozuri. Preoții ce nu se înscriau în colhozuri și aveau câte o parcelă de pământ, erau considerați ca mici proprietari și, deci, erau siliți să achite statului anumite cote de produse agricole.
Sunt foarte dese cazurile când preoții au fost bruscați, batjocoriți, înjosiți și jefuiți de către reprezentanții organelor locale ale puterii și de către militarii sovietici. Preotul Ilie Belous din Sneci, de pildă, s-a plâns în septembrie 1944 lui Jucenko, președintele Comitetului executiv raional Cernăuți, că Vasile Budnic, președintele Sovietului sătesc, umbla beat prin sat și striga că-l va duce pe popa în Siberia, iar pe cei care vor trece pragul bisericii îi va trimite la muncă silnică, la Onega. Preotul Nicolai Grigori din Cotul Vânătorilor a fost scos în septembrie 1944, în puterea nopții, pe ploaie și pe vânt, din casa parohială, zicându-i-se că a doua zi acea casă va fi transformată în școală. Trei militari sovietici au intrat ziua în amiaza mare în locuința preotului Casian Bohatyreț din strada Dobrogei, 9, și amenințându-l cu revolverele, i-au luat 10.000 ruble și mai multe lucruri de preț. În august 1945 primarul satului Costești Gheorghe Kavțeniuk a luat de la Eugen Mangher cheile de la casa parohială și, fără consimțământul comitetului bisericesc, a băgat în ea 2 învățători, care au distrus mobilierul, încălzind cu el încăperile. În noaptea de 3 noiembrie 1945, un șofer militar s-a izbit cu camionul în gardul catedralei „Sf. Gheorghe” din Storojineț, culcându-l la pământ. Când parohul Gheorghe Stefiuc și starostele Gheroghe Găină au sesizat comandamentul unității militare dislocate în Storojineț despre săvârșirea acelui act de huliganism, acestora li s-a arătat ușa, spunându-li-se că militarii nu discută cu popii. În Storojineț existau la acea vreme 2 biserici, una ortodoxă și alta fostă greco- catolică. Organele raionale au alungat preoții din cele 2 case parohiale, în una adăpostind direcția pentru exploatarea drumurilor, iar în alta - direcția gospodăriei silvice. Vera Meghera, stareța mănăstirii de maici din Cernăuți, a primit de la episcopie 100 m3 lemne din pădurea de la Jucica. 40 m3 au fost transportați cu căruța în curtea pădurarului Vasile Nescoromnâi din Boian. Dar niște militari sovietici au încărcat în camioane și lemnele rămase în pădure, și cele transportate în curtea pădurarului, făcându-se apoi nevăzuți. Protopopul de Hliboca Simion Ivaniuc a colectat, în noimebrie 1945, în biserica din Bahrinești 1576 ruble pentru întreținerea aparatului de conducere a episcopiei și 100 ruble pentru repararea catedralei „Sf. Vladimir” din Kiev. Primarul Bahrineștilor, Cicaliuc, a luat banii, declarând în fața parohienilor că dânsul îi va duce personal la episcopie, ca să se încredințeze care era scopul colectării de la credincioși a mijloacelor financiare. La 18 octombrie 1946, episcopul Teodosie i-a declarat împuternicitului Kasatkin că trecuse aproape un an de când banii colectați în biserica din Bahrinești ar fi putut să ajungă la destinație. Concluzia episcopului era că suma de 2.576 ruble s-a rătăcit în buzunarele lui Cicaliuc. Episcopului Teodosie i-a răspuns procurorul raionului Hliboca, Șmoilov, care preciza că din cauză că Cicaliuc fusese condamnat la 10 ani de închisoare pentru altă coțcărie, episcopiei nu avea cine să-i întoarcă banii.
Ofensiva bolșevică împotriva bisericilor din Eparhia Cernăuților și Bucovinei a ațins apogeul în perioada 1947-1952. În mai 1947, de-o vorbă, s-a dat ordin să fie transformată în școală primară casa mortuară ce se afla în curtea bisericii din Rosoșani, raionul Secureni. Tot în școală a fost transformată în august 1946 și casa mortuară din curtea bisericii din Malinți, raionul Hotin. Și această practică era în derulare, deși nimeni nu avea voie să ocupe clădiri ce aparțineau bisericilor.
În curtea bisericii din Novoselița, raionul Chelmenți, se afla încă până la război piatra adusă pentru gard. La 4 iunie 1948, președintele sovietului sătesc Magdaliuk și președintele colhozului „Suvorov” Rogozneak au venit și au luat acea piatră pentru construirea unui grajd de cai. Președintele colhozului din Igești s-a dovedit a fi atât de hapsân, încât a luat cu hapca și pământul bisericii destinat pentru cimitir, ca să nu existe un loc pentru înhumarea persoanelor decedate. O delegație formată din Ștefan Pițul, starostele bisericii, Ilie Ionașcu, casier, din enoriașii Gheorghe Buta și Vasile Luchian s-a prezentat la președintele Comitetului executiv raional Storojineț ca să aducă la cunoștința demnitarului această fărădelege. La 28 iunie 1949, Comitetul executiv al Sovietului Regional Cernăuți era informat că membrii cârmuirii colhozului „Kotovski” din Mihalcea i-au îndemnat pe văcari să pască vitele gospodăriei agricole colective în curtea bisericii. În acest scop s-a făcut un drum prin cimitir, fapt ce a dus la distrugerea multor morminte. La 11 aprilie 1947, împuternicitul Kasatkin îi cerea lui Chișcan, președintele Comitetului executiv raional Chițmani, să aplice măsuri energice față de primarul din Mămăieștii Noi, care a arat ograda bisericii până la pragul ei, ca de Sfintele Paști, după datina creștină, credincioșii să nu poată înconjura cu prapuri locașul lor de închinare Domnului. Și acest act abuziv a fost săvârșit în pofida faptului că comitetul bisericesc achita regulat la secția raională de finanțe sumele ce reprezentau renta funciară. Preotul Pavel Savelev aducea, în iulie 1950, la cunoștința împuternicitului că președintele colhozului din Negrinți-Costiceni, raionul Noua Suliță, îi scotea pe țărani la lucrări agricole și în zile de duminică. Odată credincioșii i-au spus că duminica era lăsată de la Dumnezeu ca zi de odihnă, iar președintele, înfocat, le-a întors vorba, tunând: „Dumnezeu nu este, căci e plecat la cursuri de perfecționare!”
În satul Stroești din raionul Noua Suliță, se aflau 2 biserici: una veche, care funcționa, și alta nouă, care se afla încă în stadiul construcției. Conducerea regională a fost într-o zi sesizată că din inițiativa primarului și a președintelui de colhoz la Stroești a început demolarea bisericii noi.
Și fiindcă nicio biserică nu putea fi demolată, împuternicitul Proțenko, cel care l-a înlocuit pe Kasatkin, l-a avertizat la 7 iunie 1949 pe Bodean, președintele Comitetului executiv raional de partid Noua Suliță, că dacă nu va opri acea „operă”, va fi aspru sancționat. Totodată, îi cerea și o informație despre biserica în cauză, în care să arate și de ce s-a purces la demolarea ei fără știrea Sovietului Regional Cernăuți. La 2 iulie 1949, de la Comitetul raional Noua Suliță a sosit și răspunsul în care se reliefa că construcția acelei biserici începuse în anul 1942, „în cinstea izgonirii Armatei Sovietice de pe teritoriul Basarabiei, iar cărămida fusese luată din Noua Suliță, din clădirile evreilor împușcați de către fasciști”. Se mai sublinia că Armata Sovietică a dat peste cap planurile constructorilor și lucrările de finisare a acelei biserici n-au mai continuat. Pereții au fost ridicați deasupra temeliei până la o înălțime de 4,5 metri, dar până la acoperiș nu s-a ajuns. Clădirea nefinisată nu era înregistrată ca biserică ortodoxă nici la Sovietul Sătesc Stroiești, nici la Comitetul executiv raional. În continuare Gavrilov, secretarul Comitetului raional de partid, spunea că la o adunare generală a membrilor colhozului „Stalin” s-a hotărât ca acea clădire să fie adaptată pentru viitorul club. Iar clubul va fi construit prin metoda constucției populare și va fi dat în exploatare în ajunul aniversării a 32-a a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie.
În aprilie 1950, Gh. Batrakov, secretarul Comitetului executiv regional, atrăgea atenția președintelui Comitetului executiv raional Noua Suliță Ghetmanenko asupra unui fapt revoltător. Adică președintele Sovietului Sătesc Stălinești și președintele colhozului din localitate le-au dat colhoznicilor parcele de pământ pe teritoriul cimitirului sătesc. În consecință, morții erau îngropați prin râpe și pe coclauri.
Au fost semnalate mai multe cazuri, în primii ani ai colectivizării, când președinții de colhozuri sau activiștii locali mai mărunți își permiteau să între călare în vreo biserică și, prin șfichiul bicelor, să scoată lumea la lucru și în zile de duminică sau de praznice împărătești. Se întâmpla, însă, ca din biserici să fie scoși și copiii de vârstă școlară, care să nu vină în contact cu învățătura creștină. În acest sens, este destul de grăitoare o întâmplare care a avut loc la 6 aprilie 1950 în biserica din Suceveni.
Era în Joia Mare și, în timpul Sfintei Liturghii, directorul școlii Ilie Tanasiuc a intrat în biserică cu pălăria în cap și pe dată, tunând, a început să-i scoată pe copii din lăcașul de închinare Domnului. Nu lungă zăbavă copiii s-au întors, dar a revenit și Tanasiuc, însoțit de câțiva învățători. În hărmălaia care s-a produs, preotul s-a văzut nevoit să întrerupă slujba. Simion Ivaniuc, paroh în Suceveni și protopop de Hliboca, a adus cazul la cunoștința episcopului, care, la rându-i, l-a informat pe secretarul Comitetului executiv regional Batrakov. Acesta l-a rugat pe șeful Secției regionale de învățământ Danici să verifice autenticitatea informației. Dacă se confirma că purtarea lui Tanasiuc fusese atât de josnică, urma ca față de el să fie aplicate măsurile de rigoare, fiindcă se compromisese și fiindcă avea un stil injust în munca privind educarea copiilor de vârstă școlară.
Odată cu „eliberarea” unui tertoriu care niciodată nu le-a aparținut, bolșevicii au interzis construcția pe acest teritoriu a noilor biserici. Cu foarte rare excepții, în urma unor cataclisme, autoritățile regionale au dat, totuși, voie ca să fie înălțate lăcașuri de închinare Domnului. Bunăoară, la 23 iulie 1944, lovită de un obuz de tun, a ars biserica din Ciornohuzî, raionul Vijnița. Într-un asemenea caz, autoritățile au permis mai întâi construirea unui paraclis, iar mai apoi - a noii biserici. La 24 mai 1946, au cerut îngăduința autorităților regionale de a-și construi biserică nouă locuitorii satului Vilaucea (azi Korâtne). În cererea semnată de 160 persoane se menționa că un sat cu circa 4.000 locuitori, proveniți din 1.200 gospodării, nu putea să rămână fără biserică. Biserica cea veche fusese ridicată pe un loc mlăștinos și din cauza alunecării de teren în orice clipă putea să se năruiască. Președintele Comitetului executiv regional le-a dat un răspuns pozitiv credincioșilor din Vilaucea, care pregătiseră materialele de construcție încă înainte de război.
Conform hotărârii din 31 ianuarie 1945, a Patriarhiei de la Moscova, în zilele de lucru nu erau admise în biserici slujbele religioase. Dar la 9 septembrie 1946, protopopul raionului Chelmenți Corolciuc a adunat credincioșii, deși era o zi de lucru, și a declarat să fie tari în credință, că rușii se retrag din Basarabia. Fiind denunțat, Corolciuc a fost arestat și de cazul lui s-a ocupat însuși Teleghin, șeful miliției regionale.
În 1947 preot în Stăneștii de Jos și Stăneștii de Sus pe Ceremuș era Vasile Nicolaiciuc. El se născuse în 1912, dar nimeni nu știa de unde venise ca să le fie păstor duhovnicesc parohienilor din acele foste sate răzeșești. Se vorbea că, în 1940, ar fi fost arestat și condamnat la moarte pentru atitudinea sa antibolșevică. Dar prin ce minune a putut să se salveze tot nimeni nu știa. Acest preot s-a dovedit a fi, conform acuzațiilor aduse mai târziu, un dârz adversar al Bisericii Ortodoxe Ruse. În timpul slujbelor religioase, de la amvon, el îi acuza pe preoți că s-au abătut de la tradiția românească în biserică, că preoții ruși ar avea ce învăța de la preoții români. El mai declara cu fiece ocazie că episcopul Teodosie se afla vremelnic în postul pe care îl ocupa, fiindcă era un om necultivat.
Și preotul Daniliuc din Dracineț, raionul Vașcăuți, a înfierat fărădelegile săvârșite împotriva bisericii de către slugile docile ale autorităților de ocupație. În martie 1947, el s-a plâns împuternicitului Kasatkin că primarul Nikolai Kavțeniuk și adjunctul său, Vasili Zelinski, însoțiți de 3 striboci, au dat năvală în casa în care avea loc o adunare a credincioșilor din „Oastea Domnului”, pe care i-au izgonit, după ce le-au confiscat cărțile de rugăciuni în limba română. Preotul concludea că împotriva credinței în Dumnezeu se lucra mișelește. Pe de o parte, credința era liberă, iar pe de alta, ea ar fi dăunat procesului edificator de construire a comunismului în URSS.
Mihail Ivanovici Kasatkin, împuternicitul în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse, de pe lângă Comitetul executiv al Consiliului Regional Cernăuți, era un om onest, nu dădea dovadă de exces de zel când trebuia să rezolve o problemă, prin care autoritățile știrbeau drepturile credincioșilor ortodocși. Nu o singură dată luase partea celor obidiți, apărându-i și protejându-i cu scutul legii. A avut curajul, de pildă, să-l înfrunte pe generalul locotenent Goreacev, comandantul corpului de armată dislocat în 1948 în Cernăuți, dovedindu-i că soldații jefuiau biserici, alte așezăminte de cult, persoane particulare, dar rămâneau nepedepsiți. El i-a demonstrat generalului-locotenent cum soldații ce păzeau depozitul militar din vecinătatea suburbiei Horecea Urbană au spart gardul, apoi au pătruns în sfântul locaș ca să-l jefuiască. El trimitea aproape zilnic rapoarte pe adresa organelor sovietice și de partid despre prigoana la care erau supuși credincioșii și reprezentanții clerului din regiunea Cernăuți. Și un om integru ca Mihail Kasatkin trebuia să dispară. În august 1949, s-a comunicat că, suferind de o boală grea, fusese spitalizat. Apoi, la 27 august același an, în legătură cu moartea sa fulgerătoare, împuternicit în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă comitetul executiv regional a devenit Elisei Lukici Proțenko.
S-a străduit să-i apere pe credincioși, atât cât i-a fost cu putință, și episcopul Teodosie Kaverninski, căruia nu i-a fost îngăduit să conducă mult timp Eparhia Cernăuților și Bucovinei. De pildă, prin adresa nr. 1065, din 4 octombrie 1945, expediată împuternicitului Kasatkin, el releva:
„În timpul deplasărilor mele în raioanele Storojineț și Herța epitropii și credincioșii nu o singură dată mi s-au adresat cu rugămintea de a face demersuri în fața tov. Stalin și forurilor civile superioare, ca organele locale să nu împiedice frecventarea bisericilor în zilele de duminică și în zilele de sărbătoare, să nu-i alunge în aceste zile pe credincioși la lucru”.
Când, în rezultatul atâtor acțiuni abuzive din partea organelor locale ale puterii sovietice, și preoții deveniseră muritori de foame, episcopul Teodosie l-a rugat pe împuternicitul Kasatkin să se adreseze secției raionale de comerț cu propunerea ca unor clerici, cum era, bunăoară, protopopul de Storojineț Gheorghe Stefiuc, să li se elibereze cartele pentru pâine, în conformitate cu hotărârea Ministerului Comerțului al RSS Ucrainene „Cu privire la asigurarea cu cartele pentru pâine a preoților ce locuiesc în orașele și orășelele Ucrainei”. Și acest document important episcopul l-a semnat la 26 iulie 1947, an în care foametea făcea ravagii.
În martie 1948, Kaverninski a fost mutat în altă eparhie, iar în scaunul episcopal de la Cernăuți a fost instalat Andrei Suhenko.
Episcopul Andrei era născut în 1900, în regiunea Cernigov, în familia unui agronom. Din 1918 până în 1920 a studiat la Academia Teologică din Kiev. După desființarea acesteia, timp de 4 ani și-a făcut studiile la Institutul de Economie Națională din Kiev. În 1924, a intrat ca ipodiacon la Gheorghi Deliev, administratorul Eparhiei Kievului. În 1927, fiind hirotonit, a fost trimis ca preot într-o localitate din regiunea Cernigov. În 1930, a fost transferat în Kiev, în 1932 a fost tuns în monahism. Mănăstirile și bisericile în care a slujit în continuare au fost închise, de aceea, în 1936, a plecat în regiunea Kostroma. La 19 octombrie 1937, a fost condamnat de triunghiul operativ al regiunii Iaroslavl la 8 ani de detenție, nimerind într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk. În 1945, a fost pus în libertate, iar în 1946 i s-a permis să se întoarcă în Ucraina, unde a obținut o parohie în Eparhia Harkovului. La 12 decembrie 1947, a fost ales episcop al Cernăuților și Bucovinei, în acest rang fiind hirotonit la 25 februarie 1948 de către Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Alexie. La Cernăuți a sosit la 12 martie 1948.
Aflându-se în fruntea eparhiei bucovinene, el a executat cu mai multă râvnă decât predecesorul să ordinele venite de mai sus în privința stabilirii relațiilor de supunere a Bisericii Ortodoxe din Bucovina față de politica ateo-comunistă a organelor statului sovietic. A fost un colaborator energic al împuternicitului Elisei Lukici Proțenko.
Nu există nicio dovadă documentară că episcopul Andrei și- ar fi arătat nemulțumirea față de o acțiune bestială la care s-a dedat împuternicitul Proțenko. Despre ce este vorba? La 22 decembrie 1949, prin adresa nr. 110, Proțenko i-a comunicat lui Brajnikov, directorul biroului de pompe funebre din Cernăuți, următoarele:
„Obiectele aflate pe lângă biroul Dvs., care țin de cultele religioase în valoare de 4.928 ruble, în conformitate cu prețul stabilit, să fie trecute la pierderi. Obiectele din lemn să le distrugeți pe loc, cele din metal să le stricați în așa fel ca să fie aduse în deplină nefolosință, ca apoi să le puteți da la fier uzat.
Obiectele distruse să le arătați într-un act special ca trecute la pierderi, ca astfel să fie scoase de la evidența biroului de pompe funebre”.
Evident, actul a fost alcătuit cu o lună înainte de primirea indicației respective și era datat cu ziua de 22 noiembrie 1949. Actul a fost semnat de comisia formată din Brajnikov, Odinevski, inspector la gospodăria comunală orășenească, Altîkes, contabil la birou de pompe funebre. Concluzia comisiei a fost următoarea:
„Obiectele enumerate au fost procurate de către cultul religios pentru biroul pompelor funebre până la eliberarea orașului Cernăuți de către Armata Sovietică și se află la balanța inventarului de mică valoare”.
Același Proțenko, prin adresa nr. 203, din 17 februarie 1950, îi dădea ordin lui Kovali, șeful trustului de amenajare a orașului Cernăuți, să fie scoase de urgență toate crucile de pe străzi, de la răspântii de drumuri, toate monumentele cultului religios să fie închise, apoi să se purceadă la demolarea capelițelor, troițelor, fiindcă o asemenea indicație a dat-o însuși tov. Hrușciov N.S. în timpul aflării sale în capitala Bucovinei.
Această „operație” i-a fost încredințată direcției rutiere, dar sa specificat că trei cruci, având o mare valoare arhitecturală, vor fi transmise muzeului de istorie, iar celelalte, neavând nici o valoare, vor servi ca lemne de foc.
Crucile și troițele de la marginile orașului au fost demolate în primul rând de aceea, că ele fuseseră ridicate „în cinstea Războiului Sfânt de la 22.06.1941 împotriva URSS”. De exemplu, asemenea monumente au fost ridicate de pe strada Bielorusă, strada Kazeatin și din suburbia Roșa-Stâncă. Au mai fost scoase crucile de pe strada Rusă, paraclisele de la capâătul străzii Ruse și de pe strada Saltâkov-Șcedrin. În general, în raza orașului Cernăuți au fost demontate 37 cruci, troițe și paraclise.
La 21 martie 1950, tov. Proțenko a transmis clericilor din regiune dispoziția lui A. Ghertner, locțiitorul împuternicitului Ministerului Colectărilor al URSS în regiunea Cernăuți, în care se releva că „slujitorii cultelor religioase care locuiesc în sate și în orășele sunt supuși în mod obligatoriu să achite statului cote de carne și de lapte în normele stabilite pentru meșteșugarii neasociați”.
Prin adresa nr. 35, din 30 martie 1950, împuternicitul Proțeko îi cerea șefului secției de finanțe a raionului Hliboca să trimită la Comitetul executiv regional inventarul averii bisericești, pe care o avea la evidență respectiva secție, în legătură cu faptul închiderii mănăstirii lipovenești de călugări din Fântâna Albă. Deci, în 1950, această mănăstire nu mai funcționa. În stare de funcționare se afla la acea vreme mănăstirea de călugări din Creșceatic, dar și aceasta urma să fie închisă. Trebuia să existe un motiv, și el a fost găsit. În decizia sa de la 30 ianuarie 1951 episcopul Andrei a „dovedit” că egumenul Metodie (Mihail) Mânzac, starețul mănăstirii „Sf. Ioan Teologul” din Creșceatic, s-ar fi înțeles cu directorul sovhozului de la stațiunea experimentală și cu un lucrător de la centrul de colectare a cerealelor din Chițmani, ca pe o cale necinstită să obțină material semincer de calitate superioară. Astfel, el ar fi contribuit la delapidarea proprietății socialiste și s-a discreditat ca slujitor al Bisericii Ortodoxe, dar și ca monah. Vlădica Andrei, luând o decizie prin care urma alungarea lui Mânzac din mănăstire, a mai declarat că nici călugării n-ar fi fost mulțumiți de felul cum starețul se purta cu ei. Funcția de stareț al mănăstirii i-a fost încredințată ieromonahului Nicodim Rusnac, iar Metodie Mânzac, cel care în anii 1964-1967 avea să conducă Eparhia Cernăuților și Bucovinei, a fost trimis în 1951 să slujească în bisericile din Iordănești, Carapciu și Priscăreni.
Pecetluită era și soarta mănăstirii de maici din Cernăuți. Și aceasta trebuia să fie lichidată și, în acest sens, se făcea totul ca membrele acelei comunități să renunțe la viața monahală, să-și ia lumea în cap și să se împrăștie prin „necuprinsa Uniune Sovietică”. Dureros era conținutul unei plângeri semnate la 24 ianuarie 1952 de către Vera Meghera, stareța mănăstirii:
„Zilele trecute mănăstirea noastră a fost înștiințată că toate maicele vor trebui să achite și impozitul pentru lipsa de copii. Însă în conformitate cu statutul bisericesc și apostolic, noi, călugărițele, nu ne căsătorim și, deci, nu putem avea copii. De aceea nu recunoaștem o asemenea impunere”. Numai niște oameni cu capetele pătrate puteau să închipuie pentru călugărițe un asemene impozit.
Impunerile fiscale de tot felul apăsau tot mai greu pe umerii clericilor din eparhie, care nu mai știau cum să-și hrănească familiiile și să-și ducă zilele din cauza atâtor dări către un stat veșnic flămând. Să dăm un exemplu. Preotul Ignatie Ropcean, paroh în Sinăuții de Jos, a fost silit în 1948 să se înscrie printre primii în colhoz, ca enoriașii să urmeze această pildă. A dat în colhoz cal, plug, grapă, semănătoare, material semincer care să ajungă pentru însămânțarea unei parcele de 3 hectare. În martie 1950, el a fost exclus din colhoz, lămurindu-i-se că preoții nu mai aveau dreptul să fie colhoznici. Aproape în genunchi s-a rugat la șefii locali să-i lase 50 ari de grădină, dintre care 20 ari îl ocupa pomătul. A continuat să dea la stat toate dările, dar nu ca un colhoznic, ci ca un gospodar individual. Dar în aprilie 1952, după ce timp de 3 săptămâni a săpat cu hârlețul grădina, președintele colhozului a trimis 2 oameni și i-au tăiat-o, lăsându-i daor 15 ari. Și această nelegiuire s-a săvârșit în pofida faptului că în cărțile gospodărești era trecut cu 50 de ari și că pe anul 1952 achitase toate dările, livrând statului 60 kg carne și 150 ouă.
La 29 martie 1952, preotul Rudețki, parohul bisericii din Roșa, s-a plâns secției raionale de finanțe că în mod eronat i-a fost stabilit impozitul pe venit pe anul 1952. I s-a calculat un câștig de 34.100 ruble, ceea ce era o aberație, iar suma impozitului ce urma să-l achite era de 14.508 ruble.
În primii ani postbelici activiștii locali ai puterii sovietice, urmând indicațiile autorităților ateo-comuniste, au încercat să nimicească, cu o deosebită ură, datinile și tradițiile creștine moștenite de la șiruri de înaintași. În primul rând, creștinilor nu li se prea îngăduia să serbeze Crăciunul, Boboteaza și Învierea Domnului. Acest lucru îl vădește și reclamația din 7 ianuarie 1952, semnată de Vasile Loic, Mihai Ciornei, Aurel Ivaniuc, Mihai Tudosan și Victor Bodnăraș împotriva primarului din Ostrița, raionul Cernăuți, care nu le permitea să umble cu colindatul. Președintele Sovietului Sătesc Lujeni Kurâș și secretarul organizației de partid a colhozului din localitate s-au adresat către preotul Gulin ca în noaptea Învierii Domnului (din 1952) să-i cheme în predica sa pe credincioși ca toți să semneze cu entuziasm împrumutul de stat și în zilele Paștelor să iasă activ la lucru pe ogoarele colhozului. Președintele colhozului din satele Dumeni, Costiceni și Pol-Vancicăuți (Novoivankovțî), raionul Noua Suliță, a convocat adunarea generală a colhoznicilor, la care a declarat că hramul în aceste sate nu va avea loc pe 22 mai, cum stabilise biserica, ci el va fi sărbătorit pe data de 1 mai. Și lucrul acesta nu era altceva decât un amestec grosolan în activitatea bisericească.
Fărădelegile săvârșite de reprezentanții autorităților ateo-comuniste și a iscoadelor lor împotriva Bisericii din Bucovina, a clerului, a datinilor, tradițiilor și obiceiurilor creștine în primii ani de după cea de a doua „eliberare” a nordului Bucovinei, nordului Basarabiei și Ținutului Herța, incluse în actuala regiune Cernăuți, au fost țipătoare la cer. Avea, însă, să urmeze o perioadă și mai drastică, cea a închiderii multor biserici, a profanării lucrurilor sfinte, a ofensivei generale împotriva credinței în Dumnezeu.
Dumitru Colvalciuc
Almanahul Țara Fagilor - XXV - 2016
P. 9 - 49
0 Comentarii