Cum i-a ponegrit poetul rus Alexandr Puşkin pe moldoveni

Sub postamentul lui Alexandr Puskin din Chișinău, sunt cioplite niște versurile ce-i aparțin: „Cu lira nordică, dând glas pustietății -Am poposit aici…”

Mă uimește cuvântul „pustietății” și mă întreb: oare atunci, în acea perioadă, când Alexandr Puskin fusese exilat în Basarabia (1820), moldovenii nu aveau tradițiile, obiceiurile, folclorul care-l au acum? Oare marele poet rus a văzut numai locuri pustii și n-a putut să-l impresioneze nimic?

De ce Basarabia, în viziunea lui era un loc pustiu?

Această frământare a sporit și mai mult când, nimerindu-mi în mâini un volum de Alexandr Pușkin, am citit o scrisoare de-a Domniei sale, din 1830, scrisa deja după plecarea lui din Basarabia. El îi comunica amicului sau din Chișinău N.S. Alexeev că aflarea lui pe meleagurile noastre în exil, nu i-a lăsat nici o impresie deosebită.

„Prebâvanie moio v Bessarabii do sele ne ostavilo nicakih sledov – ni poeticeskih, ni prozaiceskih”.

(Aflarea mea în Basarabia nici pâna în ziua de azi nu mi-a lăsat vreo amprentă cât de cât, nici poetica, nici prozaică”).

În prefața ediției complete a lui Alexand Pușkin din 1887 (în redacția lui P. A. Efremov), am aflat preocupările și pasiunile ce le-a avut tânărul surghiunit în Basarabia.

„Vino, cartocinaia igra, volokitstvo za koketlivih i vesima ustupcivimi moldovankami, greceankami, italiankami, evreikami i tigankami; zadornâie stolcnovenia s șulerami i breterami… nakoneț – dve duăli, blagopolucino, vprocem, oconcivșiesea – takovi bâli proiavlenia razmasistoi naturi molodogo izgnannika…”

(Vinul, jocul de cărti, turbulența după cochetele și ușuraticele fete moldovence, grecoaice, italience, evreice și țigance: confruntările zvăpăiate cu potlogarii, cotcarii… în sfârșit – două dueluri, care s-au terminat cu bine, acestea erau manifestările tânărului și aprigului surghiunit).

Deci, reiese, că poetul ducea o viață destul de interesantă în felul sau pe acest loc „pustiu”. Puskinistul Boris Trubetkoi, în monografia sa „Puskin în Moldova”, reeditata la Chișinău tocmai de 7 ori, la pagina 180 menționează:

„În persoana lui Pușkin, care a întruchipat în sine geniul poeziei ruse, pentru prima oara au început a se contură relațiile culturale și literare dintre poporul rus și cel moldovenesc.”

Adică această personalitate, a deschis pentru prima dată porțile culturii ruse la noi în Basarabia!?. Una ne spune savantul, nominalizat mai sus,dar alta găsim într-o scrisoare adresată de catre Alexandr Pușkin amicului sau de la Chișinău în anii de surghiun:

„Zdesi u nas moldovanno i tosno, ah Boje moi...”

(Aici la noi e moldovenime și greață, Dumnezeul meu...!)

(vezi volumul 7 al operelor pușkiniste, în redacția lui A. S. Suvorin, S-Petersburg, 1903, pagina,47).

Aș dori să-i întreb pe pușkiniști, cum înțeleg dumnealor cuvântul „moldovanno” (moldovenime)?  Cuvântul „toșno” (greață), însă, nu exprimă nici un dubiu, nu-i așa?

Acelasi „respect” al poetului față de poporul român basarabean, în mijlocul căruia se află, îl desprinde-m și dintr-un catren din romanul în versuri „Evghenii Oneghin”:

„Dalece severnoi stoliti

Zabil ia vecinii vas tuman

I volinii glas moiei tevniti

Trevojit sonnih moldovan”

În trăducere româna inseamnă:

Eu v-am uitat cu nordu-n ceață

Stoliță, dragi concetățeni

Că să-i trezesc în dimineață

Pe somnoroșii moldoveni.

Boris Trubetkoi, în monografia sa, afirmă ca la acele vremi, când Pușkin i-a numit pe moldoveni „somnoroși”, i-a avut în vedere pe boieri, deși savantul nu aduce nici un argument convingător în această privință.

Și dacă alte argumente convingătoare nu există, atunci, haideți să ne punem întrebarea: ce a vrut să demonstreze marele poet național al rușilor, mai turnând, ca din gavanos, următoarele strofe:

Sredi neistovâh țâganok

Ia, kak Orfei sredi vakhanok.

V crugu koketok moldovanok,

Pojalui, bog sredi bolvanok.

Zato mej grustnih moldovan

Ne lani v ovraghe livinom.

Vernee, lev mej obezian.

Ia – koni arabskii Alimadan

V smirennom tabune oslinnom.

În limba română:

Printre-ale țigănimii mutre

Eu sunt Orfeu ca printre cutre.

Eu printre moldovence proaste

Sunt Zeu al vechilor năpaste.

Iar printre moldoveni sunt eu

Nu caprioara, dar un leu.

Mai bine zis, printre maimuțe

Sunt leu și cal de Almadan,

Tu al magarilor tapsan.

În aceeași monografie, B.Trubețkoi încearcă să ne convingă că poetul a manifestat un viu interes față de viața social-politică a românilor basarabeni (moldovenilor) (pag.7 și 180).

Părerea mea, însă, e ca poetul a avut atitudine aproape de ostilitate și plina de aroganță. Precum este stabilit, Alexandr Puskin venise la numai 8 ani după cotropirea Basarabiei de către Imperiul Rus. Nu odată m-am întrebat: care, totuși, a fost poziția lui Alexandr Puskin – a unui om progresist al Rusiei – față de răpirea teritoriului dintre Nistru și Prut la 1812?

Citez fraza ce aparține marelui poet:„Dunărea trebuie să devină reală frontiera dintre Rusia și Turcia. De ce Ecaterina nu a realizat acest plan important la începutul revoluției franceze, când Europa nu avea timp să acorde atenție la întăririle noastre militare, iar Turcia extenuată nu putea să ne opună nici o rezistență? Acest lucru ne-ar fi scutit pe viitor de griji suplimentare.”

Ziaristul Serghei Fomin, în articolul „ Și totuși regele e gol!”, apărut în revista „Kodri” de la Chișinău, în numărul 6, pag.151 din 1989, reproducând acest pasaj pușkinist de mai sus, regreta pe bună dreptate ca poetul, nu ne știa bine nici istoria, nici geografia, nici necazurile acestui pătimit pământ al Basarabiei.

În altă carte „Jizni Puskina, rasscazannaia im samim i ego sovremennikami” ( Viața lui Puskin povestită de el și contemporanii lui) editată la Moscova în 1987, la pag.428, citim o alta referința a marelui poet din acele vremi, la tema menționată:

„E o chestie importantă: ce are de făcut Rusia: vom cuceri noi Moldova și Valahia sub pretextul mijlocitorilor pacifiști, vom trece Dunărea în calitate de aliați și dușmani ai dușmanilor lor?”

De aici rezultă și mai pregnant ambițiile imperiale ale tânărului poet, desconsiderarea și ignorarea românilor basarabeni, care nimerise de sub jugul turcesc sub jugul rusesc.

Domnia sa se credea, probabil, ca în surghiunul din Basarabia, se afla de fapt în Rusia, deoarece versurile următoare ne demonstrează ca Prutul, în viziunea sa, era frontiera dintotdeauna a pământurilor aflate în posesiunea rușilor:

„V stepeah zelennih Budjaka,

Gde Prut, zavetnaia reka,

Obhodit russkie vladenia.

În limba română:

”Peste-al Bageacului întins

Pe unde Prutu-și face cale,

Ocrotind moșii rusești natale…

Exprimindu-și în opera sa atitudinea față de poporul nostru, Alexandr Pușkin se referea adesea la boierii moldoveni. Avea el ce avea cu dânșii. Precum se știe, în acea perioada, la Chișinău, trăiau în afară de băștinași, și alte naționalități. Poetul, însă, nu se știe de ce, se împiedică cel mai mult de moldoveni. Odată, Alexand Pușkin și-a permis s-o insulte în public pe soția boierului Tudor Balș.

Soțul acesteia i-a făcut observație, chemându-l la respect, dar Alexandr Pușkin i-a replicat… cu pumnii. L-a bătut zdravăn, încât guvernatorul Basarabiei generalul Inzov, ocrotitorul său, a fost nevoit în semn de pedeapsă să-i aplice arest la domiciliu. Acest lucru îl confirmă însuși poetul.

În volumul 5 al operelor sale, apărute în redacția lui Brokhauz-Efron (S-Petersburg, 1911, pag. 529), găsim următoarele cuvinte:

„Bătrânelul Inzov mă închidea sub arest la domiciliu, de fiecare dată când se întâmpla să-l bocănesc pe vreun boier moldovean.” Cazul respectiv i-a servit drept sursă de inspirație, fiind redat și în versuri:

„Iașskii pan

Izvestnâi nam bolvan…

Pobit nemnojko mnoiu…”

În limba română:

Panul ieșean

Cunoscut bădăran

De mine fost-a bocanit.

Dar poate atitudinea poetului a fost altă față de reprezentantele sexului frumos? În ediția operelor complete din 1887, în redacția lui P. A. Efremov (pag.388) citim următoarele:

„Tî nakazana segodnea

I tebea pronzil Amur

O, ciuvstvitelinaia svodnea,

O , krasa moldavskih dur!..”

Traducerea în română inseamnă:

Amur te-a pedepsit acum

Cu ale lui săgeți-duium.

O, tu gingăsă Vroscena,

Frumoasa proastelor moldave…

Dar poate că pe poet l-au inspirat locurile „pustii”, care erau atunci virgine, fără poluări și pesticide? Cum apărea orașul Chișinău în viziunea poetului? Punem atare întrebări, știind că Alexandr Pușkin a locuit timp de trei ani în acest oraș. Aici i se înalță azi monumente, aici avem o casa-muzeu, biblioteci, liceu, ce-a mai frumoasa stradă din centrul urbei ce-i poarta numele… Iată ce referire găsim în opera dumisale:

„Prokleatii gorod Chișinev!

Tebea braniti iazik ustanet,

Kogda-nibudi na greșnâi krov

Tvoih zapacikannih domov

Nebesnii grom, konecino greanet…”

În românește:

Blestematul Chișinău,

Am obosit să-ți zic de rău.

Cândva pe-acoperișul tău,

Peste-ale tale case slute

Va bubui un tunet greu!

Firește, nu i-a prea convenit poetului orașul provincial de atunci și el l-a imortalizat în aceste culori sumbre. Și totuși, am căutat insistent în opera sa măcar un cuvânt de bine despre românii basarabeni, dar zadarnic. Dimpotrivă. Am găsit în versurile lui multă desconsiderare; robia și biciul e totul ce mai puteau meritat popoarele asuprite de Imperiul rus.

După perioada de aflare în surghiun, la 1823, Alexandr Pușkin părăsește Basarabia și pleacă la Odesa. Am crezut că nu va mai reveni în epitetele sale: „somnoroși”, „proști”, deoarece, precum mărturisește Domnia sa unui prieten „...eu am părăsit Moldova mea și m-am ivit în Europa”.

Însă, oricât ar fi de straniu, chiar și din Odesa (din Europa, adică) el continua să-i prezinte pe moldoveni în aceleași culori:

„Iazâk Italii zlatoi

Zvucit po ulițe veseoloi,

Gde hodit gordii slaveanin,

Franțuz, ispaneț, armeanin,

I grek, i moldovan teajiolâi…”

În românește:

Dulce grai italian

Răsună-n străzi și pe maidan

Pe unde-și are pasul grav

Franțuz și spaniol și slav,

Și grec, și armean, și moldovean bolnav…

A spus poetul și… a plecat. A plecat, ca ilustrul nostru clasic Vasile Alecsandri, pe bună dreptate să-i răspundă cu următoarele versuri, recunoștință la atitudinea rusului, față de poporul nostru:

Fiind mai negru ca țiganii

Ce-ai tot cerșit la noi cu anii,

Tu, cel primit cu dor de sus

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pâine și de sare,

Cu vin din beciul nostru mare

Te-am ospătat. Iar tu în zori

Râzând, te-ai scârnăvit în flori.

Apoi prin codri de milenii

Ai tot umblat de dragul lelii.

Ei, vezi atunci? Pun mâna-n foc:

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

(din ziarul chișinăuian „Țara”, din 21 mai 1991)

Desigur, că o să-mi replicați și veți zice: Poetul s-a aflat în Basarabia în exil. Era supărat pe propria-i soartă și nu l-a obligat nimeni să ne studieze, să ne înțeleagă destinul, necazurile. Este un adevăr. Dar cine i-a permis să ne ponegrească, să ne insulte în opera sa pe care rușii an de an o reeditează și o popularizează nu numai la ei în țară, ci pe toate meridianele globului. Iar noi, pușkinizăm în continuare localitățile din Țară. În toate orașele și orășelile avem străzi ce-i poartă numele.

Boris Druță