Pădurea, locul nostru de suflet

Pădurea, locul nostru de suflet

Pădurea e izvor de viaţă

Şi-n ea strămoţii-au mers mereu

Ca-ntr-o biserică măreaţă,

În care cântă Dumnezeu!

Vasile Militaru

Misterul pădurii e între încântare şi tulburare. Mereu îşi schimbă culorile, mereu se aud alte sunete. E un imperiu al frumosului care ademeneşte pe oricine. Pădurea e oaza de lumină, iar de intrăm în ea simţim cum sufletul nostru se umple de optimism, cum umbrele ramurilor şterg orice pată de pe inimă. Creată de
milioane de ani de Cel de Sus, pădurea, vorba baladei, e o „gură de rai”. Ea a fost şi este un leagăn al omenirii. Toate au început de la copacul pădurii. Din lemnul acestuia omul şi-a făcut primul foc, a confecţionat arme şi unelte. Tot din bogăţia pădurii omul şi-a ridicat locuinţă. Din lemn a făcut Noe arca sa, Solomon şi-a construit templul etc. Aproape în toate basmele apare ori un duh al naturii, ori o zână a pădurii sau apelor. Din cele mai vechi timpuri oameni doreau să-şi înveţe urmaşii să iubească natura şi să-i folosească forţele, dar totodată să aibă dragoste şi respect. Dacă pe timpuri în Moldova erau suprafeţe mari de pădure, astăzi acestea ocupă doar peste 10 la sută din întregul teritoriu. Din păcate, în pădurile măreţe de odinioară e mult zgomot de topoare şi ferăstraie mecanice. Oamenii ar trebui să înţeleagă cât de important e să fie păstraţi plămânii planetei.

Pădurea trebuie iubită or ea oferă foarte multe daruri: cea mai mare cantitate de oxigen, aproximativ 2/3 din oxigenul consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultură, este preluat din atmosferă, prin aprovizionarea acesteia de către arbori şi arbuşti. Totodată, ea absoarbe o cantitate impresionan­tă de CO2, contribuind astfel la reducerea gradului de poluare. Prin urmare, un arbore produce, în 100 de ani, o cantitate de oxigen echivalentă necesarului unui om pe o perioadă de 20 de ani. Este important să se ştie, mai ales că R. Moldova are foarte terenuri accidentate, că pădurea fixează solul, contribuind la sto­parea alunecărilor de teren şi eroziunilor provocate de ploaie sau vânt. Conform cercetărilor, pădurile au o capacitate de retenţie şi înmagazinare în sol de circa 10.000 metri cubi pe an şi pe hectar, constituind un imens rezervor natural de apă. Pentru a produce lemn, pădurile consumă 3.000-4.000 metri cubi de apă pe an şi pe hectar, restul de 6.000-7.000 metri cubi stocându-se în sol ca rezervă şi care, prin debitul izvoarelor, menţin un regim de scurgere echilibrat şi permanent al cursurilor de apă.

Aceasta mai este un filtru natural de excepţie, apa de pe urma precipitaţilor, trecând prin straturile de muşchi şi frunze moarte devine limpede şi curată. Pădurea este un adăpost de nădejde pentru numeroase specii de plante şi animale. Se spune că o fâşie de pădure cam de 30 de metri, aflată în apropierea unei şosele, reduce intensitatea zgomotului cu8-10 la sută.

Pădurea este considerată de unii specialişti un dispecerat al naturii, iar o personalitate marcantă a silviculturii româneşti, Marin Drăcea, spunea: „Pierderea pădurii nu înseamnă numai pierderea unei bogăţii, ci pierderea însăşi a obârşiei din care se trage bogăţia. Iată de ce problema silvică nu e una tehnică, de specialitate, ci o problemă naţională”.

Pentru neamul nostru lemnul este simbolul veşniciei şi credinţei, vorba vine „Codru-i frate cu românul”. Biserici şi clo­potniţe din lemnul pădurii, cruci şi troiţe, pluguri şi poloboace. Dar cel mai nobil e că lemnul, pădurea, codrul sunt în doinele şi baladele noastre.

Neamul românesc şi-a văzut destinul în măreţia pădurii, dar şi în trecerea acestei prin timpuri şi anotimpuri. Viaţa copacului şi a omului sunt împletite parcă într-un destin - omul vine din pământ şi copacul îşi are rădăcinile în adâncuri, omul creşte şi copacul devine tot mai semeţ, omul se stinge şi copacul cade la pământ. Cineva spunea: ”Ca şi la om, sufletul pomului se află în altă parte, departe, la Dumnezeu, iar până acolo e cale lungă”.

E impresionant spectacolul pădurii - atâtea vieţi sunt în ea şi toate au ceva aparte, toate dau culoare minunatului tablou, creat de Dumnezeu. Pădurea mereu spune ceva, de parcă ar fi o sală de spectacole - decor de la un verde crud până la un gri sumbru, sunete feerice - foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, zumzetul insectelor, mugetul animalelor, clipocitul izvoarelor etc. Pădurea poate fi confidentă şi amică, doctoriţă şi farmacistă, loc de refugiu şi revigorare. Scoarţa, mugurii, florile, ba chiar şi frunzele, seva şi răşina sunt excelente medicamente pentru trupul şi sufletul omului. Pădurea e edenul aerului curat, liniştii, miresmelor şi culorilor.

Se spune că există păduri „vesele” şi „tăcute”. O dată cu creşterea altitudinii, tăcerea devine chiar apăsătoare. în pădu­rile înalte de brad sau pin se aude doar vuietul vântului, iar în pădurile aflate pe locuri mai joase, cu faună mai variată, se aud o mulţime de păsări. Cele mai „zgomotoase” păduri sunt în zonele umede şi calde - păsări, insecte şi fel de fel de vieţuitoare de apă. Dacă ne aflăm în pădurile în care gălăgia e în toi atunci ne vom înviora şi va fi stimulată dorinţa de viaţă.

Dacă avem nevoie de linişte, de calmitate, ne simţim sur­menaţi sau stresaţi atunci pădurile „tăcute” sunt un adevărat cabinet medical.

Dinu Rusu

Revista „Natura” - №.9 septembrie 2006