Cuiele din uşa inimii de Leon Nimigean

Cuiele din uşa inimii

Se zice că trăia odată, într-un sat îndepărtat, un om care avea un fiu. Şi omul se străduia din răsputeri să-l înveţe pe fecior ce-i bine şi ce-i rău pe lume - îl învăţa să facă fapte bune, să fie de ajutor semenilor şi bătrânului său tată. Dar uite că feciorul nu învăţa nimic, ba din contra, cu fiece zi ce trecea, făcea mai multe fapte rele, amărând inima tatălui său.

În cele din urmă, sătul de purtarea fiului, tatăl hotărî: pentru fiecare faptă rea a fiului, avea să bată un cui în uşă. La început feciorul nu lua în seamă gestul tatălui, dar azi aşa, mâine aşa... astfel se împlu de cuie uşa, nu, aveai unde pune un deget. Văzând una ca asta, fiul îi zise:

-La noi, ca la nimeni! Uşa noastră-i plină de cuie! De ce le-ai bătut?

-Tu le-a bătut, zice tatăl.

-Eu?

-Da! Vezi tu, fiul tatei, pentru fiecare faptă rea pe care ai făcut-o, am bătut câte un cui în uşă. Şi iată azi uşa
e plină...

-Nu-i supărare! Cuiele, le pot scoate chiar eu, promise fiul.

-Poate, făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl, văzându-şi de griji.

Auzind aceste vorbe, feciorul se ruşină şi se gândi cu amar la durerea provocată bătrânului său tată. Se hotărî să facă ceva pentru a-şi corecta greşelile şi începu să-şi ajute părintele, să muncească, să dea o mână de ajutor celor ce aveau nevoie. Se făcu, alt om, de nerecunoscut, încât faptele bune deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa greşelilor lui. Astfel, după un timp, feciorul făcu atâtea fapte bune, încât toate cuiele din uşă au fost scoase. Mândru de isprava sa, fiul alergă într-un suflet la tatăl i său şi, strălucind de bucurie, îi spuse:

-Ai văzut, tată? Nu mai este nici un cui. Le-am scos pe toate!

-Dar găurile?...

Leon Nimigean

 s. Oprişeni, raionul Hliboca

(Zorile Bucovinei)