Viața și martirajul Sfinților Brâncoveni

Viața și martirajul Sfinților Brâncoveni – model de exemplu

pentru toate generațiile neamului nostru.

Anul 2014 a tost declarat de către Sfântul Sinod al Bi­sericii Ortodoxe Române ca An al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în legătură cu împlini­rea a 300 de ani de la sfârşi­tul martiric al domnitorului Constantin Brâncoveanu îm­preună cu cei patru fii ai săi şi ginerele, sfetnicul Ionache.

S-a născut Constantin Brâncoveanu în familia lui Papa şi a Păunei Brâncoveanu în anul 1654, 15 august.

A primit o educaţie şi o instruire aleasă, care l-a ajutat să pătrundă tainele Evanghe­liei. Acest fapt devine evident mai târziu, în numeroasele ctitorii ale sale, în dorinţa de a tipări şi a răspândi scrieri­le Sfintei

Scripturi, dar şi în modul în care şi-a crescut şi educat copiii săi.

Frumuseţea caracterului dublată de cultura sa vastă a fost binecuvântată de Dum­nezeu şi de o mare avere, pe care viitorul voievod a ştiut bine s-o administreze.

În anul 1688 a fost ales ca Domnitor al Ţării Româ­neşti. Perioada aceasta a fost foarte complicată pentru Ţara Românească din cauza coinfluenţei cu Imperiul Rus, Otoman, Habsburgic. De aceea, noul domnitor a trebuit să-şi adopte o politică proprie, ţinând seama de interesele acestor puternici vecini.

În domeniul activităţii interne Constantin Brânco­veanu şi-a îndreptat priorităţile asupra bisericii, şcolii şi familiei. El se numără printre marii ctitori de lăca­şuri sfinte ai poporului român. Având talentul şi rafi­namentul împăraţilor bizantini, dar şi mari posibilităţi materiale, Constantin Brâncoveanu a zidit nenumărate biserici şi mănăstiri, dând naştere unui nou stil în arta bisericească - brâncoveană. Cronicarul Radu Greceanu îl compara pe Brâncoveanu cu Constantin cel Mare şi împăratul Iustinian.

Primele lăcaşe sfinte Brâncoveanu le-a ridicat încă înainte de a ajunge domn - Biserica de la Potlogi şi Mogoşoaia. În anul 1690 - Mănăstirea Hurez, cea mai de eamă ctitorie a sa.

Mai apoi au urmat Mănăstirea Mamul, trei biserici în Bucureşti, Mănăstirea de la Râmnicul Sărat, Făgăraş, Sâmbăta de Sus şi Ocna Sibiului.

Afară de lăcaşurile ridicate, Brân­coveanu a contribuit material la repa­rarea unui şir de biserici şi mănăstiri pe teritoriul întregii ţări. La fel a ajutat cu sume de bani lăcaşuri sfinte în Ră­săritul Ortodox.

Primind o aleasă educaţie, marele voievod a fost mult preocupat de zidi­rea sufletească a acelor aflaţi sub stă­pânirea sa. Cultul domnitor şi-a dorit să aibă şcoli bune, prin care să poată ajuta la luminarea poporului său. A organizat şi a finanţat „Academia” din Bucureşti - prima şcoală superioară din România, şi alte multe şcoli din ţară. La fel a dorit să aibă cărţi nece­sare dezvoltării culturii române. De numele lui Constantin Brâncoveanu se leagă tipărirea primei ediţii integrale a Sfintei Scripturi în limba română.

Însă, cea mai mare investiţie în via­ţa Marelui Voievod a fost familia sa. A fost dăruit de Dumnezeu cu mulţi co­pii, cea mai mare bogăţie a sa, pe care a ştiut s-o închine Ziditorului.

Căsnicia sa cu nepoata lui Antonie Vodă, Maria, a fost plină de darul lui Dumnezeu prin naşterea celor 11 copii - 4 feciori şi 7 fiice.

Pentru educaţia odraslelor Constantin Brâncoveanu a cheltuit foarte multe mijloace. El a angajat o întreagă pleiadă de dascăli renumiţi, care s-au ocupat de şcolirea copiilor săi. Toţi copiii au fost iniţiaţi atât în cultura an­tică, deprinzând limbile clasice, cât şi cele moderne, dar au cunoscut şi învăţătura Sfintei Evanghelii.

Toţi cei patru fii - Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, cunoşteau greaca şi latina, făcând traducerea în română a multor opere clasice.

Aşadar, bogăţia cea mai mare a Sf. Constantin Brân­coveanu era, în primul rând, familia sa numeroasă, aceşti copii deosebiţi, care ajutaţi de imensa avere a pă­rinţilor puteau deveni viitoarea aristocraţie a Ţării Ro­mâneşti. Aceste două bogăţii ale Brâncovenilor, copiii şi marea lor avere, au atras invidia şi frica turcilor, care au dorit cu orice preţ desfiinţarea acestei numeroase fa­milii.

În primăvara anului 1714, în Postul Sfintelor Paşti, Brâncoveanu a fost învinuit de trădare şi multe alte pâri neadevărate.

La 3 aprilie 1714, din ordinul sultanului Ahmet, în­treaga familie a Domnitorului a fost arestată şi expedi­ată la Constantinopol. Timp de trei luni Brâncovenii au fost supuşi la cele mai înjositoare torturi. Turcii voiau cu orice preţ să confişte imensa avere a Domnitorulu.

Neputând obţine nimic pe această cale, turcii au făcut o ultimă încercare - le-au cerut Brâncovenilor 20.000 de pungi de bani ca să fie iertaţi, dar cu condiţia ca fostul domnitor să se lepede de creştinism şi să treacă la islam. Primind refuz categoric la această propunere turcii i-au hotărât pieirea.

La 15 august 1714, exact în ziua când Brâncoveanu împlinea 60 de ani, a avut loc execuţia lui şi a celor patru fii împreună cu ginerele, sfetnicul Ionache Văcărescu. Toţi şase au fost aduşi la locul de execuţie pentru a fi înfricoşaţi. Fostul domnitor a făcut o scurtă rugăciune şi s-a adresat fiilor săi cu următoarele cuvinte: „Fiii mei! Fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm pă­catele cu sângele nostru”.

Pentru a spori durerea Sfântului Voievod, au fost de­capitaţi mai întâi toţi copiii lui. Primul - ginerele său, Ionache Văcărescu, apoi Constantin (31 de ani), Ştefan (29 ani), Radu (24 ani) şi Matei (12 ani). Cronicarii ace­lor timpuri menţionau că fiul cel mai mic, Matei, fiind înfricoşat de moarte, s-a adresat sultanului cu întreba­rea de ce trebuie să moară din cauza altora. Ahmet i-a răspuns că de la el se cere doar să se lepede de credinţă şi îşi va păstra viaţa. Atunci a intervenit tatăl său, care i-a spus: „Din sângele nostru n-a fost nimeni care să se lepede de credinţă”.

Ar fi corect de adăugat la acest episod şi versurile po­pulare din Balada lui Brâncoveanu: „Câini păgâni, voi lifte rea, De-ţi mânca şi carnea mea, Să ştiţi c-a murit creştin Brâncoveanu Constantin”.

Trupurile celor şase martiri au fost aruncate în mare, iar capurile lor au fost atârnate în faţa palatului din Sarai timp de trei zile.

Trupurile Brâncovenilor au fost pe ascuns pescuite de câţiva creştini şi îngropate pe Insula Hâlki, nu depar­te de Constantinopol.

Făcând o totalizare a acestor evenimente de acum trei secole, determinăm că veşnicia iubirii lui Dumne­zeu trebuie să fie pentru noi unica şi singura valoare, care dă sens vieţii noastre. Şi cu toţi suntem chemaţi să ne îngrijim de şcoală şi de familie, adică de fundamen­tele existenţei noastre pământeşti, prin care putem afla deschiderea spre viaţa de veci. Iar viaţa şi sinaxarul Sfin­ţilor Brâncoveni să fie exemplu pentru toate generaţiile ca model de slujire credinţei.

Larisa Manolachi,

profesoară s. Probotesti

(Gazeta de Herța)