Întâmplări
din lădița fermecată
Pisicuța înțeleaptă
Într-o zi de
vară, Marina sta de vorbă la poartă, cu prietena ei Oxana. Dinspre miază
noapte venea un nor de ploaie. În curâns s-a pornit un vând puternic. Se
simțea apropierea unei furtuni mari, însă Marina nu se grăbea să intre în
casă. Deodată, din casa ei a ieșit agitată pisicuța, alergând valvârtej spre
poartă. Ajungând lângă Marina, pisica a începiut a mieuna, fugind spre casă.
Deoarece fata nu s-a mișcat din loc, pisica a venit iarăşi lângă ea, rugând-o
parcă, în limba ei, să plece de acolo. Până la urmă, Marina a ascultat-o,
reuşind să intre în casă înainte de furtună.
Toamna, Marina
dezghioca porumb în grădina ce se afla mai departe de casă. În ograda vecină,
un copilaş se juca cu o jucărie-pisicuţă care „mieuna” foarte jalnic. Pisica
Marinei a auzit de departe ţipetele jucăriei şi, probabil, crezând cu
intuiţia ei extraordinară că cineva necăjeşte un pui de pisică, a socotit că
locul cela este periculos pentru stăpâna ei. Săltând peste buruieni înalte, a
ajuns imediat lângă Marina, chemând-o cu un mieunat insistent acasă. După
îndelungate insistenţe din partea pisicii, Marina a lăsat lucrul, urmându-şi
prietena credincioasă. În ogradă, pisica s-a liniştit, arătându-se mulţumită
că şi-a salvat stăpâna. Marina nu putea să-i explice că zgomotele cele
straşnice vin de la o jucărie. Când s-a întors din nou la lucru în grădină,
pisica a alergat la ea, aşezându-se între Marina şi copilul cu jucăria cea
buclucaşă, de parcă vroia să-şi protejeze stăpâna. Ea se uita speriată spre
copil şi cu milă spre Marina.
|
Căţeluşul judecător
Nu departe de
Vijniţa, într-un sat pitoresc, trăia o familie tânără, care educa un băieţel
de vreo şase ani. Într-o vară, la ei în ospeţie a venit un verişor de-al
băiatului, ceva mai mare, de vreo şapte ani. Copiii se jucau, se înţelegeau
de minune când erau supravegheaţi de cineva dintre adulţi. Dar într-o zi au
rămas singuri acasă. Pomenindu-se din capul lor, au luat o stropitoare şi au
început să-l ude pe căţeluşul legat lângă gard. Căţelul a răbdat cât a
răbdat, apoi s-a făcut agresiv, repezindu-se furios la băieţi. De frică,
copiii s-au urcat pe gard, însă căţelul a dovedit să-l apuce pe unul de
pantaloni şi nu l-a slobozit până n-a rămas cu pantalonii în dinţi. După ce
s-a liniştit, căţelul s-a culcat pe trofeul său, şi-a pus botişorul pe labe,
privind îngândurat în depărtare. Probabil, se gândea că, dacă ar avea grai
omenesc, i-ar povesti stăpânului toată întâmplarea şi acela ar înţelege că
vinovaţi sunt băieţii netrebnici. Doar căţeluşul n-a vrut decât să se apere,
să-şi facă dreptate.
Când stăpânul
a intrat în ogradă, căţelul s-a târât spre el, fără să-şi ridice privirea,
schelălăind jalnic. Bărbatul i-a întrebat pe copii ce s-a întâmplat. Când
băieţii au început să-i povestească, patrupedul urmărea cu atenţie vorbele
lor, de parcă i-ar fi implorat să spună adevărul. După ce a ascultat toată
povestea, stăpânul l-a mângâiat pe cap. Căţeluşul a sărit vesel pe două labe,
i-a lins bărbatului mâna, exprimându-şi astfel bucuria.
|
Din această istorioară se vede că animalele care trăiesc în apropierea omului înţeleg totul, numai nu pot vorbi, ca să protesteze prin cuvinte împotriva vicleniei oamenilor. Însă, în felul lor, îşi pot face dreptate.
Maria Sucevan-Șotropa
Costiceni,
raionul Noua Suliţă
(Zorile Bucovinei)
0 Comentarii