Vasile Ştiopu: „Un medic cu renume din Tărăsăuți”

Vasile Ştiopu: „Oriunde am lucrat, am lucrat frumos,

pentru ca atunci, când voi privi în urmă, să am la ce să mă uit”

    Pentru dumnealui sfatul mamei a fost regula vieţii. În decursul celor mai mult de şapte decenii trăite pe acest pământ, Vasile Ştiopu niciodată n-a încălcat «porunca» mamei: «Să te strădui să munceşti bine!». Datorită acestui îndemn de care s-a călăuzit în cariera sa profesională, astăzi domnul Vasile se bucură de respect atât din partea consătenilor, cât şi din partea colegilor, prietenilor, dar şi membrilor familiei. Este o personalitate în satul Tărăsăuţi, dar şi în raionul Noua Suliţă, un exemplu de urmat pentru tinerii, care-şi doresc să dobândească rezultate sporite în viaţă.

Ajungând la o vechime în muncă sporită în domeniul medicinei, domnul Ştiopu este o sursă vie de sfaturi înţelepte pentru cei care colaborează şi lucrează cu dumnealui. De multe ori fiind fascinaţi de succesul unor oameni, mereu tindem să-i întrebăm cum a început totul? Cine l-a îndemnat
să păşească pe calea, unde «s-a împiedicat» de un renume şi un succes aşa frumos? Domnul Ştiopu s-a oferit să-mi destăinuie mai multe amănunte într-un interviu acordat blogului nostru.

Copilăria

- Copilăria am petrecut-o în îndepărtaţii ani de după război. Desigur, condiţiile de viaţă în URSS erau mult mai grele, oamenii nu aveau bani nici pentru strictul necesar – mâncare şi haine. Aici îmi vine în gând un caz din anii de studenţie, până atunci prelungindu-se greutatea copilăriei, când umblam la Institut cu pantofii rupţi. Se întâmpla aceasta în anul întâi. Pe lângă faptul că, condiţiile de viaţă erau destul de dificile, mai ales pentru o familie numeroasă ca a noastră, eram patru copii la părinţi, în anul ’61 a murit tatăl, iar mama, care lucra la colhoz şi primea drept răsplată nişte copeici, trebuia să întreţină familia.

Cel care a fost pentru mine o autoritate era fratele mai mare. În vremurile postbelice el lucra profesor de istorie la şcoala din Tărăsăuţi şi mereu mă îndemna să învăţ bine, pentru a putea să-mi continui studiile. Iar eu mă gândeam la căruţa cu cai... Ştiţi de ce? Pentru că pe atunci, profesia de căruţaş era prestigioasă, mai ales dacă aveai acasă o căruţă cu cai. Aşadar, eu mereu mă gândeam că, dacă o să învăţ bine, o să devin căruţaş, fiindcă acesta primea un salariu bun la colhoz.

Drumul meu spre şcoală a fost cam lung. Părinţii mei nu prea erau hotărâţi să mă dea la şcoală, din acest motiv am pierdut primul clopoţel la întâi septembrie şi am ajuns în banca mea abia în luna decembrie. Se întâmpla aceasta prin anul 1948. Aşa era atunci, dacă părinţii nu vroiau, copiii nu mergeau la şcoală. Când tata a ajuns la şcoală cu mine de mână şi l-a înştiinţat pe învăţător că vrea să mă dea în clasa întâi, el ne-a spus următoarele:«Eu îl primesc în clasa întâi, dar să ştiţi că, copiii cunosc deja literele, ştiu să citească, dacă va recupera lecţiile pierdute, atunci o să-l trec şi pe el în clasa a doua». La şcoală am primit un caiet, un stilou şi o călimară. În fiecare zi primeam tema de acasă şi scriam câte o pagină de litere. Şi ce să vă spun, când am terminat clasa întâi eram eminent. Eu am studiat la şcoala de 7 clase din satul natal Tărăsăuţi, iar clasele a 8-9-10-a – la așa zisă şcoală moldovenească din Noua Suliţă.

Una din ocupaţiile care mă menţinea în formă era sportul, pe care eu îl îndrăgeam mult. Chiar aveam de gând să continui studiile la Facultatea de educaţie fizică. Însă iarăşi a intervenit fratele mai mare, Alexandru, care mi-a sugerat să urmez o facultate mai serioasă, spunându-mi că oriunde voi putea practica adăugător şi sportul.

Anii de studenţie

- Anul 1956 a fost pentru mine un an foarte important. Anume în perioada respectivă am susţinut examenele şi am fost promovat la Institutul de medicină din Cernăuţi. Pe atunci încă nu se formau grupe cu predare în limba română, de aceea, am fost nevoit să studiez în limba rusă. Nu aveam înclinaţie spre o anumită materie, deşi unii colegi aveau obiectele preferate, mie îmi plăceau toate materiile şi le studiam cu plăcere. Pentru ca să studiez materia mai bine în limba rusă, toată vara studiam după manualele de fizică şi chimie, pe care le împrumutam de la şcoala rusă.

Chiar dacă absolvisem şcoala din Noua Suliţă, eu continuam să ţin legătura cu profesorii, fiindcă eram membrul echipei raionale sportive. O dată am avut un caz, când chiar de la examenul de limba franceză de la Institut, cu matricula am mers să particip la spartachiada şcolii, fiind membru al echipei de volei. Desigur, şi la Institut practicam mult sportul. În special, îmi plăcea voleiul şi gimnastica sportivă. Fiind membrul echipei sportive a Institutului, participam la toate competiţiile, în acelaşi timp călătorind prin multe oraşe ca Viniţa, Kiev, Ivano-Frankivsc, Chişinău şi altele.

Fără discuţii, au fost şi momente grele la Institut, dar cine nu înfruntă greutăţi, nu cunoaşte nici frumuseţea realizărilor dobândite. Mi-era greu la obiectele care se predau în limba ucraineană. Dar cu timpul, «piatra s-a şlefuit» şi toate au mers bine până în anul 1962, când am absolvit Institutul de medicină din Cernăuţi.

Păşind în viaţa matură...

- Cea mai mare dorinţă pe care o aveam după Institut – să rămîn să lucrez în satul natal. Visul mi s-a realizat şi cu ajutorul medicului-şef al spitalului raional din Noua Suliţă, pe atunci domnul Melomedov. Am început cariera de medic generalist la spitalul din Tărăsăuţi, unde timp de un bun povăţuitor mi-a fost Ivan Timofeevici, apoi am rămas singur să pun în practică tot ce învăţasem în anii studenţiei.

Mama, fratele şi sora mai mare erau foarte bucuroşi că am devenit doctor. Mama mereu îmi spunea: «Eşti doctor în sat, unde toţi te cunosc, dacă o să lucrezi bine, o să ai parte de stimă, iar dacă nu – oamenii nu te vor mai primi la casa lor». Nu a fost uşor începutul, dar promiţător şi cu perspective de dezvoltare. De exemplu, aveam în decursul zilei câte 20-30 de bolnavi, apoi cei 25 de pacienţi internaţi şi toţi cu boli diferite. Lucram zi şi noapte. Niciodată nu mă uitam la oră. Lucram atât, cât era de lucru. În fiecare zi eram chemat de 5-6 ori la domiciliu, după serviciu, mergeam cu căruţa cu cai pe la casele oamenilor, iarna ambulanţa noastră era sania. Niciodată nu refuzam pe nimeni. Una dintre cele mai memorabile experienţe a fost atunci, când îndeplineam funcţia de moaşă, fiindcă toate femeile din sat îşi aduceau pruncii în viaţă la noi la spital. Desigur, uneori eram foarte obosit, dar de cele mai multe ori lucram până nu mai puteam.

Viaţa de familie

- Imediat cum am absolvit Institutul din Cernăuţi m-am căsătorit cu o tânără din Chiţmani. Şi Stefanida lucra în sfera medicală, întrucât în anul 1963 absolvise colegiul de medicină din Noua Suliţă. Ea lucra asistentă la Tărăsăuţi, iar din cauza faptului că nu ajungeau cadre, de multe ori a îndeplinit şi funcţia de felcer, laborant etc. Se întâmpla să fie şi medic-şef interimar atunci, când eu plecam în concediu. Paradoxal, acum sunt o mulţime de cadre, dar, în schimb, locuri de muncă nu sunt.

Împreună cu Stefanida avem doi copii – Ina şi Iura, care sunt mândria noastră, dar nici unul dintre ei nu au urmat calea medicinei.

Cariera medicală

- La spitalul din Tărăsăuţi am lucrat până în 1967, apoi s-a înfiinţat în sat spitalul pentru bolnavii de tuberculoză, fiindcă erau mulţi bolnavi în raion. Aşa era în perioada postbelică, cei mai mulţi bolnavi sufereau de tuberculoză şi ulcer la stomac. Atunci domnul Melomedov m-a desemnat medic-şef la spitalul de tuberculoză. Respectiv, am fost nevoit să mă reprofilez. După trei ani am devenit medic-şef la dispensarul raional de tuberculoză, unde am lucrat timp de 10 ani.

O altă treaptă în cariera mea profesională a fost experienţa de lucru la sanepidul raional, unde timp de 30 de ani am fost şeful secţiei epidemiologice. Şi iarăşi m-am reprofilat pe medic epidemiolog. Pentru mine erau foarte utile aceste experienţe, fiindcă aflam diferite lucruri noi, care în timp m-au ajutat foarte mult.

La sanepidul raional iarăşi am avut un program destul de încărcat – multe cazuri de depistare a bolilor infecţioase, ne deplasam prin sate, pentru a cerceta motivul apariţiei îmbolnăvirii, unde este focarul, care sunt căile de transmisie.

Desfăşuram măsuri de profilaxie, antiepidemiologice, pentru a evita răspândirea bolii. Mă ocupam intensiv de desfăşurarea profilaxiei imunitare a populaţiei, în special, a copiilor.

La sfârşitul anilor ’90 am revenit la cabinetul de tuberculoză ca medic specialist pe tuberculoză. Pe tot parcursul carierei mele medicale, începând cu anul 1962 şi până în prezent, am lucrat ca medic generalist, medic-roentgenolog, epidemiolog, medic specialist pe tuberculoză.

În perioada comunistă m-am implicat mult în viaţa socială, am fost deputat al Consiliului regional, deputat al Consiliului sătesc şi membru al comitetului executiv.

Amintiri

- Aş vrea să vă mărturisesc despre cele mai frumoase întîlniri cu foştii mei colegi de clasă. Când s-au împlinit 40 de ani de la absolvirea şcolii medii, am organizat întâlnirea cu absolvenţii. La una dintre întâlniri a fost prezentă şi Natalia Iavorsica, poate aţi auzit de creaţia dumneaei. Mereu, când venea la întâlnirile cu absolvenţii, ne citea poeziile alcătuite de dumneaei. Atunci i-am propus s-o ajutăm să tipărim o carte. Peste câteva săptămâni mi-a adus patru caiete cu poezii. Şi astfel, în anul 2006, a apărut cartea «Drumul vieţii», unde la pagina 49 ea mi-a dedicat poemul întitulat «Elevul nostru». Asemenea dedicaţii am şi din partea poetesei Ludmila Beleaev, cu ocazia jubileului de 70 de ani.

Printre cadourile pe care le-am oferit şcolii a fost şi torţa cu ştafeta generaţiei în vârstă. Ştafeta conţine cuvinte de recunoştinţă, adresate tuturor profesorilor, care în anii ’50 ai secolului XX, anii grei de după război, au depus eforturi pentru a ne oferi cunoştinţe, să devenim oameni erudiţi, de folos societăţii. Ştafeta a fost preluată de directoarea Liceului raional – Ina Calistruc.

Munca domnului Ştiopu îi este apreciată nu doar prin recunoştinţe, dar şi prin diplome şi foi de laudă, care sunt mai mult de 100 în colecţia dumnealui. Aşa spune el: «Oriunde am lucrat, am lucrat frumos, pentru ca atunci, când mă voi uita în urmă, să am la ce să mă uit». Are o viziune aparte despre muncă, despre oamenii, care muncesc şi fac ceva pentru societatea în care trăiesc. Vasile Ştiopu consideră că datorită muncii pe care o execută, omul este respectat şi numai truda îi aduce împlinire în viaţă.

- Din copilărie părinţii mi-au altoit dragostea pentru muncă. Lucram în gospodărie, pe câmp, îngrijeam animalele. După absolvirea Institutului – am fost şi sunt în prezent apicultor, îmi place să adun mierea. În anii studenţiei la fel mergeam la lucru pe câmp, pentru a acorda ajutor colhozului.

Cât am trăit am lucrat mult, atât fizic, cât şi pe specialitate. Munca mereu m-a inspirat la fapte bune, mă străduiam să dobândesc rezultate pozitive. Iar când munca sporeşte, nici oboseala nu simţi.

Am aflat din spusele colegilor domnului Ştiopu că pe lângă munca enormă pe care o îndeplineşte este pasionat şi de literatură. L-am rugat să ne împărtăşească, ce anume citeşte:

- Citesc literatură belitristică, dar şi de specialitate. Soţia mea este membra clubului de cărţi din Harcov şi împreună comandăm cărţile care ne interesează. Citesc cărţi şi tot timpul aflu ceva nou, de aceea, toată viaţa trebuie să citim, pentru a dobândi mai multe cunoştinţe.

- Sunteţi în pragul celei de-a treia vârste, dar arătaţi foarte bine, sunteţi plin de viaţă. Care este secretul bunăstării dumneavoastră?

- Eu sunt de părerea că numai munca îl înfrumuseţează pe om, îl duce la rezultate bune în viaţă. Munca trebuie să fie permanentă şi insistentă, omul trebuie să muncească având doar dispoziţie bună, cu dispoziţia rea nici o muncă nu aduce fericirea. De asemenea, toată viaţa am practicat sportul, de care nu mă las nici în timpul de faţă. În fiecare dimineaţă fac gimnastică medicală şi mă spăl până la brâu cu apă rece, ceea ce vă sfătuiesc să faceţi şi voi. Veţi avea rezultate inedite!

- Care este sfatul dumneavoastră pentru tinerii de astăzi?

- Tinerilor de astăzi aş vrea să le doresc să fie tineri cu sufletul, sănătoşi, fericiţi, să asculte de poveţile profesorilor şi părinţilor, să-i stimeze pe cei în vârstă. Mergeţi numai înainte şi datorită muncii sârguincioase veţi găsi fericirea în drumul vostru.

Daniel Gh.