Deși limba n-are oase...

Deși limba n-are oase...

Nu orice avem în gând trebuie să ne zboare şi din gură, dacă vrem să nu ne facem duşmani la tot pasul. S-ar părea că într-un cerc de prieteni, sau cu membrii familiei, în bucătărie, putem să vorbim orice, însă psihologii ne avertizează că există teme care mai bine să nu fie atinse chiar în compania unor oameni foarte apropiaţi. Voi desfăşura mai detaliat acest subiect, deşi, sinceră să fiu, mi se pare că sfaturile specialiştilor ne sunt absolut inutile. Or, anume temele de discuţie, numite de ei drept cele mai incendiare şi provocătoare de conflict, sunt nelipsite la un pahar de vorbă între cunoscuţi, între colegi de serviciu, rude, precum şi oameni străini.

Aşadar, psihologii ne preîntâmpină că politica este cea mai periculoasă temă, care trebuie evitată chiar între persoane foarte apropiate, deoarece duce neapărat la ceartă. Dar cine în societatea noastră se poate abţine să nu filozofeze, să nu facă spume la gură, să nu-şi dea cu părerea despre situaţia politică de azi, de ieri şi dintotdeauna, şi, mai cu seamă, despre politicieni. Îndeosebi, în timpul campa­niilor electorale politica este scânteia ce aprinde focarul certurilor în familie, în stradă,
în transportul public, ajungând să se duşmănească frate cu soră, soţ cu soţie. Nu întâmplător, în ţările civilizate eticheta cere ca la serviciu, la o masă festivă şi chiar la cină în familie, să nu se abordeze subiecte referitoare la poli­tică. S-a constatat că pasiunea poporului pentru dezbateri pe teme politice denotă situaţia nefavorabilă din societate. În ţări ca Elveţia sau statele scandinavice e firesc ca cetăţenii să nu ştie, şi nici să nu-i intereseze, care partid e la putere, cum se numeşte şeful statului, premierul. Acolo libertăţile, drepturile, bunăstarea cetăţeanului nu depind de persoana ajunsă la conducere, ci de supremaţia legilor. Nouă ne rămâne doar plăcerea de a discuta până la delir şi a ne strica relaţiile cu oamenii apropiaţi.

O altă temă, mult mai delicată şi subtilă, dar care ne stă pe vârful limbii, ca şi politica, este religia. E foarte uşor să-l jignim pe interlocutor, mai ales dacă nu suntem competenţi şi nu ştim ce religie împărtăşeşte. În asemenea cazuri e mai bine să ocolim astfel de subiecte de discuţie. Referitor la aceasta, îmi amintesc de sfaturile profesorului în medicină şi diplomatului Gheorghi Hodorovski. Acum câţiva ani, i-am solicitat un interviu şi, printre altele, mi-a dezvăluit din experienţa sa de a evita starea de confuz, conflictele. Ca să nu nimerim în situaţii penibile, dacă ne dăm seama că suntem profani în problema abordată de interlocutor sau e imposibil să-i dovedim că nu are dreptate, e mai bine să punem punct discuţiei, găsind o scuză, amintindu-ne că ne aşteaptă cineva etc.

Probabil, toată lumea ştie că nu e frumos să vorbim despre bani - nici într-un fel, de-i avem îndeajuns sau ne suflă vântul prin buzunare. Chiar în ţările cu viziuni foarte libertine, banii sunt un tabu. Numai un om nesimţit poate să se laude cu starea sa financiară şi cumpărături de valoare în faţa unui cunoscut sau coleg care trăieşte de azi pe mâine.

Despre sănătate e de prisos să amin­tesc că-i subiectul dominant al discuţi­ilor între femei, dar nici bărbaţii atinşi de bruma toamnelor nu fac excepţie. E suficient să se plângă cineva în cercul colegilor de serviciu sau la o întâlnire amicală despre noua sa boală că o să auzim pe rând toată enciclopedia mala­diilor existente pe pământ. Desigur, nu e uşor să ne dăm seama că pe nimeni nu interesează ce şi unde ne doare, ce boli cronice ne afectează, cum ne tratăm. Dar e atât de greu să ne oprim şi parcă ne trece boala când o punem pe tarabă la taclale cu prietenele de suferinţă.

Un tabu indiscutabil, declarat de psi­hologi, este exprimarea părerilor critice la adresa persoanelor prezente, aceasta ducând inevitabil la conflicte. Însă lumea noastră nu trebuie învăţată că e o lipsă de bun simţ şi bună educaţie să-l vorbeşti pe om de rău drept în faţă. La noi, de când lumea şi pământul, s-a prins de minune obiceiul de a spăla oasele celor care nu sunt de faţă. Am observat nu o dată la întrunirile, manifestările societăţilor na­ţionale, cum unii oratori aruncă privirile în jur, după care începe să-i critice pe cei absenţi.

Curios că specialiştii în comunicare nu ne dau nici o recomandare în privinţa bârfelor, lăsându-ne să credem că nu-i cel mai mare păcat să îndrugi verzi şi uscate despre o persoană care nu e de faţă (nu mă refer la calomnii, la defăimări serioase). Doar unora bârfa le aduce mai multă satisfacţie decât sexul, dulciurile sau chiar banii. De ce i-am lipsi pe oa­meni de o astfel de plăcere nevinovată? Şi la ce ne folosesc sfaturile competente ale specialiştilor, când suntem cu toţii atât de bine informaţi şi, totodată, rău intenţionaţi faţă de politică, de politicieni şi multe alte detalii ce ţin de cel mai mare lux al omenirii - comunicarea.

Maria Toacă

Zorile Bucovinei

№.44 - 34 iulie 2013