Un vis ciudat de Porfir Sanduleac

Un vis ciudat de Porfir Sanduleac

Umblând şi eu anul trecut cu uratul, ca şi în anii precedenţi, m-am cam trudit. Cred că şi bătrâneţele acestea mă cam dau din drum. Căci aşa-i omul, dacă îmbătrâneşte, pune paie şi-l pârleşte. Şi, să vedeţi, minune, nu alta! Cum am venit acasă, m-am prăvălit în pat aşa îmbrăcat cum eram şi-am adormit buştean, de putea băbuța mea să taie lemne pe mine ca pe-un trunchi, că tot nu mă trezeam. Şi adormind aşa din gros, am fost furat de un vis ciudat. Minune nu alta! Deodată, toţi oamenii se prefăcură în dobitoace. Care era bou, care ţap, care câine... Ia nevoie,
îmi zic. Vorbim ca oamenii, însă suntem animale. Ştiu bine că sunt Porfir, dar în acelaş timp am chip de berbec. Măi-măi, ce-o mai dat şi peste noi?!

Şi, cum eram noi dobitoace, nu ne simţeam cam rău, ieşeam la păscut pe imaş şi parcă aşa şi trebuia să fie. Imaşul era acoperit cu iarbă verde, buiacă, pe care o păşteam cu poftă. Dar căzu peste noi o secetă cumplită, de se uscă totul ca după pârjol. Nu mai era ce paşte. Boii răgeau, oile zbierau, de-ţi era mai mare milă. Unele dobitoace cădeau parcă cosite de foame. Văzând că nu-i a bine, ne-am strâns noi, dobitoacele, la sfat şi am hotărât să mergem în pădure: cât o fi ea seceta de năprasnică, tot vom găsi acolo frunze, crenguţe de copaci. Şi poate vom mai scăpa, până se va îndura bunul Dumnezeu şi ne-a bucura cu ploaia multaşteptată.

Dar, ajuns în pădure, ce să vedem? Ia nevoie mare: aici se adunaseră toate jivinele cele sălbatice. Căci piereau şi ele de foame. „Am rupt cuiul, s-o zis cu noi! ne gândeam. Ne mănâncă!” Dar, straniu, ele ne-au compătimit, ne-au mângâiat, văzându-ne numai piele şi ciolane.

S-a întâmplat, că la sosirea noastră, Leul aduse la sfat toate sălbătăciunile supuse lui. Ne-a invitat să asistăm şi noi. Cu toată frica, ne-am prezentat. Căci ce puteam să facem?!

-Vedeţi, fraţilor, începu Leul, e mare nevoie, dacă nu plouă. Eu, însă, am o idee. Căci, după cum am aflat, în Turcia este iarbă frumoasă. Dacă am putea trece Dunărea, am paşte acolo până ce Bunul Dumnezeu a da ploaie şi se va răcori pământul, şi va creşte iarbă şi la noi.

-E bună ideea, strigară toţi într-un glas! Dar cum vom trece vama, dacă nu avem paşapoarte?!

-Fraţilor, iată ce propun eu, zice Tigrul. Să mergem la şeful după materiale de construcţie, să cerem toate cele necesare pentru un pod peste Dunăre, mai la deal de vamă. Cum suntem toţi laolaltă, aşternem podul într-o clipită şi mergem la iarbă verde fără paşapoarte.

-Bună propunere, au încuviinţat sălbătăciunile şi dobitoacele, dar cine să meargă după material?

Leul unde face: „Las'că mă duc eu!” Şi s-a dus, dar s-a întors fără nici un rezultat. Atunci s-a dus Tigrul, dar şi el s-a înapoiat fără nimic. Şi aşa s-au perindat Ursul, Lupul, Vulpea, Boul, Iepurele, eu-Berbecul... Degeaba!

Ciulind urechile, se ceru şi Măgarul, care până atunci clipocise culcat sub o tufă.

Toţi izbucniră în hohote de râs:

-Păi tu, Măgarule, mârâi Ursul, o să obţii ceea ce n-au reuşit Leul, Tigrul şi alţii?!

-Las'să meargă, strigară ceilalţi, poate reuşeşte!

Şi s-a dus şi Măgarul. Iar la organizaţia aceea cu material de construcţie, director era tot un măgar. Când îşi văzu confratele, îl întrebă cu nerăbdare:

-Ce dor te-a ajuns, măi frate, c-ai dat pe la noi?

-Apoi, dragă frate, cu seceta aceasta mor vitele pe la noi, iar peste Dunăre, în Turcia, iarba n-are cine s-o pască. Vrem material pentru un pod...

-Bine, frate, dar cum vreţi să-1 construiţi: de-a curmezişul sau de-a lungul?

-Uite, nu m-am gândit la asta. Material de-ar fi...

-Atunci ia material şi pentru de-a lungul, şi pentru de-a latul. Il vor face ei cum vor...

Când se întoarse Măgarul cu atâta material, bucuria fu fără margini. Toţi se repeziră spre urecheat şi-ncepură să-l arunce în sus, strigând „ura!”. Il aruncară până când îl scăpară jos şi Măgarul crăpă...

Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, că m-am trezit şi din berbec mă prefăcusem din nou în Porfir Sanduleac.