Cel mai fericit bărbat

Cel mai fericit bărbat

În timp ce soţia mea servea cina, am luat-o de mână şi i-am spus. „Trebuie să-ţi vorbesc”. Ea a dat din cap şi a mâncat calmă. Am văzut tristeţe în ochii ei. Deja ştia ceva. Acea tristeţe a ei îmi bloca gura. Mi-am făcut curaj şi i-am spus: „Vreau să divorţăm”. Ea, uimită de cuvintele mele, a întrebat: „De ce? Poate te-am supărat cu ceva? Atunci iartă-mă”. Dar nu era vinovată cu nimic. „O iubesc pe Ana...”, am bolborosit eu.

În acea noapte nu am vorbit şi ea a plâns până-n zori. Vroia să înţeleagă ce se întâmplă în căsătoria noastră, dar nu i-am putut da o altă explicaţie. Mi se părea că n-o mai
iubesc pe soţia mea. Mă simţeam vinovat, motiv pentru care am semnat actul de partaj, în care se spunea că soţiei mele i-a rămas casa şi maşina şi jumătate din magazinul nostru. Când a văzut soţia actul de partaj, l-a rupt în zeci de bucăţi: „Cum? Am petrecut douăzeci de ani din viaţa noastră împreună şi acum mă laşi pentru alta?!”. Soţia plângea continuu. Era furioasă şi dezamăgită, ideea de divorţ a devenit o realitate.

Ziua următoare m-am întors acasă şi am găsit-o stând la biroul ei în dormitor. Scria. Nu am mâncat nimic la cină şi m-am dus la culcare. Eram foarte obosit după o zi petrecută cu Ana. Noaptea m-am trezit şi am văzut-o pe soţia mea tot acolo, la birou. M-am întors pe altă, parte, dar somnul nu-mi venea, şi gata. Iar dimineaţa soţia a venit la mine cu nişte condiţii pentru a accepta divorţul. Nu vroia nici casa, nici maşina, nici magazinul. Mi-a zis: „Mâine începe o nouă lună. Pe parcursul ei trebuie să trăim ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Fiul nostru are examene în această lună şi nu trebuie să-l îngrijorăm cu problemele noastre”. Sigur că am fost de acord cu toate acestea. Soţia a adăugat: „Mai trebuie să ne amintim de ziua în care ne-am căsătorit, atunci când m-ai luat în braţe şi m-ai dus în dormitorul nostru pentru prima dată în această lună, în fiecare dimineaţă, trebuie să mă iei în braţe până la uşa de la ieşire”. Am crezut că soţia mea şi-a pierdut minţile, dar am acceptat dorinţa ei.

I-am povestit Anei toate cele întâmplate în casa mea. Ana a început să râdă, spunând: „Indiferent ce trucuri a inventat soţia ta, spune-i că eşti al meu”.

De mult eu şi soţia mea nu am avut atâta confidenţialitate. Când am luat-o prima zi în braţe, m-am jenat parcă. Fiul nostru, care ne-a văzut, ne aplauda, spunând: „Tată, eşti tare încă, dacă ai luat-o pe mama în braţe”. Cuvintele lui s-au înfipt în inima mea ca un cuţit. Am mers câţiva paşi cu soţia în braţe. Ea a închis ochii şi a şoptit: „Te rog, nu spune nimic despre divorţ”. Am tăcut. Am lăsat-o la uşă şi ea a ieşit parcă mai senină. A luat autobuzul pentru a merge la serviciu.

A doua zi m-am relaxat puţin. Ea se sprijinise de pieptul meu. Am simţit parfumul ei pe bluza mea. Mi-am dat seama că multă vreme nu i-am atras atenţia ca un soţ grijuliu. Am observat că nu mai era atât de fragedă. Câteva riduri pe faţă, câteva fire de păr albe. A patra zi, luând-o în braţe, am simţit o mustrare în suflet, înţelepciunea parcă-mi venea la loc. Aceasta era femeia care mi-a dat 20 de ani din viaţa şi tinereţea ei, şi un fiu înalt şi frumos. Urma să ne apropiem tot mai mult şi mai mult. Nu mai vorbeam nimic despre divorţ. Luna trecea repede. Soţia devenea tot mai uşoară.

Într-o zi am observat că hainele pe care le îmbrăca au devenit mai largi. Slăbise mult din cauza prea multei suferinţe pe care i-am provocat-o. Fără să-mi dau seama, i-am atins creştetul. Fiul nostru a intrat brusc în cameră şi a zis: „Tată, e timpul s-o duci pe mama în braţe”. Am luat-o iarăşi pe soţie în braţe, deşi luna înţelegerii noastre trecuse. Am simţit un fior care mi-a potolit dorinţa de a divorţa. O duceam în braţe ca prima dată când am adus-o acasă. Buzele au început să-mi tremure. Vroiam să plâng.

A doua zi fiul meu trebuia să ajungă repede la facultate şi eu l-am dus cu maşina. Soţia a rămas acasă. La drumul de întoarcere, într-un moment dat, când treceam prin faţa casei amantei mele, am oprit brusc. Am ieşit din maşină şi am urcat repede pe scări. Ana mi-a deschis uşa şi eu i-am zis fâsticit: „Iartă-mă, dar nu vreau să divorţez cu soţia mea.”. Ana s-a uitat cam lung la mine: „Eşti nebun?”. „Nu, îmi place de soţia mea”. A fost un moment de plictiseală. Ana, furioasă până la culme, mi-a dat o palmă zdravănă şi mi-a încuiat uşa sub nas. Dar parcă nici n-o simţisem.

Întorcându-mă acasă, cu un buchet de trandafiri, eram cel mai fericit bărbat pe lume.

Vasile Piper

Concordia №.43 – 31 cotombrie 2014