Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Balada „Miorița”

     Vasile Alecsandri, cel pe care Mihai Eminescu l-a numit „rege al poeziei”, îşi avea creaţia sa influenţată de geniul creaţiei populare. E „părintele” dramaturgiei noastre, poet, prozator, publicist, memorialist, om politic, dar mai ales folclorist.

Contactul cu poezia populară a însemnat pentru el sorgintea marilor sale opere de mai apoi.

(...Într-o seară de iarnă, dumnea­lui aga Iordache Şuţu invită o seamă de boieri ai Moldovei la unul din balurile sale, pe care le dădea după moda din Europa. Urma din clipă în clipă să so­sească la serbare şi domnul Mihail Sturdza. Lumea se adună. Uşa se deschise şi în sala plină cu invitaţi îşi făcu intrarea un tânăr cu mustaţa neagră şi cu un zâmbet trist pe buze.

-A-a, domnul poet Vasile Alec­sandri. Îmi pare bine să vă văd, îi ieşi în întâmpinare gazda. De mult
n-aţi fost pe la noi. Aţi stat se vede pe la Mirceşti?

-Ba nu, am călătorit prin munţii Moldovei. Am adunat prin sate pierdute între pietre şi de la ciobanii din munţi doine, balade, cântece bătrâneşti. Vreau să fac o carte.

-O carte... de la ciobani?! interveni în discuţie curios comisul Vogoride, care se afla alături, în cercul unor boieri mai bătrâni

-Da, domnilor.

-Da ce pot da bun lumii ciobanii ceia, afară de brânză, domnule Alecsandri?

-O mare poezie, o mare literatură, pe care, din păcate, o cunoaştem foarte puţin.

-Prostimea sau poporul de jos nu poate da nimic de valoare.

-Poporul de jos. Noi îl numim de jos, sărmanul popor, dar cu cât este mai presus decât noi... Acest popor cu tezaurele lui naţionale ar trebui să-l copiem!

-Poporul de jos mai sus decât noi, cei care suntem boierii ţării, îţi dai seama ce zici, domnule poet?! Şi încă să-l copiem pe el. Se vede că-ţi baţi joc de noi.

-Ba deloc.

-Şi cum, chiar ai şezut dumneata la focurile acestora şi ai dormit pe paie în colibele lor, cum zice lumea?!

-Ei, aflaţi că aşa e.

-Păi de aceea şi miroase mereu de la domnul poet a zer şi a miţă de oaie... Ai adus mirosul ăsta şi aici, în saloane, unde, crede ţi-mă, el n-a fost niciodată.

-Şi-i păcat! zise Vasile Alecsandri şi plecă, lăsându-i pe interlocutorii săi cu gura căscată, inclusiv pe onorata gazdă, aga Iordache Şuţu...)

Distinsul poet Vasile Alecsandri avea să publice nu peste multă vreme (în 1852) o carte intitulată „Poezii poporale. Balade”, tradusă imediat în principalele limbi europene: franceză, germană, maghiară. În prefaţa acesteia Vasile Alecsandri va scrie că „poeziile noastre poporane compun o avere naţională, demnă de a fi scoasă la lumină...”                               Prima parte a cărţii se va deschide cu balada „Mioriţa”, descoperită de Alecu Russo la Soveja, despre care un romanist spaniol Luis de Cortez va scrie mai apoi: „Bala­da „Mioriţa” e una dintre cele mai frumoase poeme ale lumii”.

Alecu Russo copilări în­tr-un sat de pe malul Bâcului. De mic copil rămânea mereu impresionat de datinile populare, de poezia satelor basarabene.

După ce-şi făcu studiile în străinătate, reveni la Iaşi, unde prezentă o piesă care nu plăcu stăpânirii... Aceasta îl exilă, drept pedeapsă, la o mănăstire.

(... Către seară începu iarăşi să ningă, se părea că se întoarce iarna înapoi, deşi era de-acum luna aprilie.

Ciobanii terminaseră mulsoarea şi se îngrămădiră în jurul unui foc, care mai mult făcea fum decât încălzea. Cineva cercă un fluier.

Atunci baciul Udrea auzi câinii bătând. Apoi văzu un străin care ajunse, cine ştie cum, prin sihăstriile lor de la munţii Sovejei. „Cred că vrea să cumpere brânză sau mieluşei”, zise el şi trimise un băiat să alunge câinii. Bărbatul care se apropie era tânăr, tras la faţă şi c-un început de mustaţă. Îi făcură loc la focul lor.

-Ce cumperi, om bun?

-Ceea ce nu se vinde, adun cele nepierdute încă, dar care se pot uşor pierde.

-Piei de mei, lână de la stână?

-Ba cântece vechi... Doine, balade, cântări din bătrâni...

Baciului Udrea îi scânteiară privirile, dar se arătă tăcut.

-Udrea să-şi aducă cimpoiul, că el ştie mai multe, ziseră ciobanii.

Baciul voi să plece să se culce, dar prea multă tristeţe citi în ochii oaspetelui şi rămase.

-Mata n-ai fi dintre străinii trimişi de stăpânire în pustietăţile noastre să se „pocăiască”?! îl întrebă baciul. Cu ce-ai „greşit”?

-Am scris o piesă - „Jignicerul Vadră”, care n-a plăcut domniei. Susţine că aş chema la răzvrătire. Şi m-a exilat, împreuna cu actorii ce au jucat-o, la schitul de la Soveja. Mă priveghează zi şi noapte doi jandarmi. Şi când mă duc la slujbă, iar ei rămân la uşa bisericii, eu intru pe o uşă şi ies pe alta, ca să umblu din munte în munte şi să stau de vorbă cu cio­banii. Am cules de la ei o sumedenie de cântece. O fac pentru domnul Alecsandri, care adună o carte. De altfel, mâine-poimâine pot să se uite, iar ele sunt averea noastră cea mai mare.

Atunci ciobanul Udrea umfla în tăcere cimpoiul şi, când acesta prinse să ţipe, îi domoli sunetele şi începu să cânte:

„Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai

Iată vin în cale,

Se cobor la vale...”

Dintr-odată, văile se limpeziră, oile se domoliră şi ele, vântul îşi opri respiraţia şi numai focul prinse să ardă cu flacără mai sporită. Iar peste înserare nu se auzea decât glasul cimpoierului:

„... trei turme de miei

cu trei ciobănei...”

Cerul cu stele veni aproape de tot. Şi ninsoarea încetă să mai cada. Când termină, străinul avea ochii plini de lacrimi.

-Iţi mulţumesc, om bun, se adresă el baciului. Această zi de surghiun a fost cea mai luminoasă zi a vieţii mele. Cum se cheamă această poemă?

-„Mioara” sau „Mioriţa”... Da dumitale cum îţi zice?!

-Russo. Alecu Russo. ...)

Astfel, într-o zi din primăvara anului 1846 se întâlniră: scriitorul Alecu Russo şi balada „Mioriţa”. El întâiul notă pe o bucată de hârtie „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”, cum i s-a zis pe bună dreptate acestei balade - întru a o transmite prietenului său Vasile Alecsandri - care o puse în fruntea culegerilor sale de cântece poporale.

Tot A. Russo avea să afirme că „datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor”, amintindu-şi adeseori şi de şezătorile şi horele satului unde văzuse lumina zilei.

„Ca toate aducerile aminte, avea să scrie el, dulce luceşte între flori şi raze aurite, un sat frumos răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc...”

Sub acel păr mare din mijlocul satului de lângă Bâc, unde sfătuiau bătrânii, unde cântau lăutarii la hore în zilele de duminică, unde copiii îşi închipuiau jocurile lor nevinovate, micul Alecu auzi multe legende şi cântece vechi, care aveau să-şi găsească loc de cinste în lucrările lui de mai târziu: „Amintiri”, „Cugetări”, „Poezia poporală”, „Stânca Corbului” etc.

Nicolae Dabija: În căutarea identității

Chișinău (2002) – Pag.423-427