Prin foamete și chin a crescut șase copii

Prin foamete și chin a crescut șase copii

Mulţi români din satul nostru au suferit mari nedreptăţi în perioada regimului sovietic, însă prigonirile la care a fost supusă familia lui Isai Rusu i-a cutremurat chiar şi pe cei trecuţi prin foc şi sabie. În această familie s-au născut şase copii. Cel mai mare, Ilie, a murit de mic. Rămânând văduvă, mama Leontina şi-a crescut şi ocrotit copiii, răbdând ca o mucenică mari greutăţi. Iată ce mi-a povestit fiul ei, Gheorghe:

„Nu ştiu cum se ţinea pe pământ mama noastră, în anii cumpliţi ai foametei n-am văzut să pună ceva în gură. Tot ce avea ne da nouă - mie şi fraţilor mei, Onţiu, Dumitru, Domnica, Ileana. Tata a fost luat la război şi dus a fost. Nu ştim nici până în ziua de azi unde îi putrezesc oasele. Şi parcă nu era de ajuns pierderea tatei. În timpul războiului, încă o mare nenorocire s-a abătut asupra noastră. O bombă a căzut între casa noastră şi a vecinului Bezuşcu. A fost o scenă de groază nemaipomenită. În acel moment, vecina noastră, Natalia Bezuşcu, se îmbrăca. O schijă a trecut prin perete, nimerind în pieptul femeii. A sfâşiat-o în aşa fel, încât, prin rana straşnică, se

vedea cum i se zbate inima. Alături, în leagăn, se afla pruncul Leon. Era împroşcat de sângele mamei sale, dar a rămas în viaţă. Pe noi mama ne-a strâns în braţe şi a pornit într-o fugă la un vecin, să ne ascundem în beci. O ploaie de alice s-a abătut asupra noastră. În acel coşmar, nemiloasa moarte ni l-a luat pe fratele Onţiu”.

Gheorghe se înfiorează şi acum, evocând printr-o perdea de lacrimi ziua când şi-a pierdut fratele:

„Au venit vecinii şi l-au dus în casă. Înmormântarea a fost fără masa de pomenire, aşa cum se face acum - cu mese încărcate de bunătăţi. La cimitir mama a dat fiecăruia câte o bucăţică de pâine şi asta a fost toată pomenirea în timpul luării de rămas bun de la răposat”.

În curând în sat s-a înfiin­ţat kolhozul şi, desigur, primii au fost mânaţi să muncească pentru înflorirea statului so­vietic cei mai necăjiţi oameni. Leontina Rusu muncea din răsputeri ca să-şi hrănească şi să-şi îmbrace copilaşii. Dar ceea ce câştiga în kolhoz nu-i ajungea nici pentru câteva săptămâni. Gospodină iscusită, ea ţesea pânză de cânepă, din care singură croia şi le cosea micuţilor cămăşi. Mai trebuia să lupte şi cu păduchii, para­ziţii făcându-şi loc acolo unde sărăcia era mai mare.

„Tragică a fost şi soarta fratelui Dumitru. El a fost mânat la Donbas, la FZO - spaima tineretului din ţinutul nostru. A rămas să muncească acolo, într-o mină de cărbune din regiunea Lugansk, raio­nul Pervomaisk. Toată viata a gângăvit, ruşinându-se de felul său de a vorbi. Defectul i s-a tras de la spaima din timpul exploziei ce a avut loc lângă casa noastră acoperită cu paie. S-a stins la vârsta de 48 de ani, cu durerea în suflet că va rămâne şi după moarte departe, înstrăinat de lo­curile natale”, povesteşte cu îndurerare Gheorghe.

Timpul trecea, lecuind încet rănile. Văduva cre­dea că a îndurat destule cumpene şi înainte o aş­teaptă o viaţă mai bună. Dar o nouă nenorocire s-a abătut asupra acestei fami­lii. Acoperişul casei a pu­trezit şi era nevoie de re­paraţii. Femeia s-a adresat preşedintelui de kolhoz, unul Voronin, după ajutor. Acela i-a dat câţiva snopi de secară. Să fi ştiut ce-o aşteaptă, nu-i mai lua. În ziua când îmblătea snopii, a venit vecina Zinovia şi a luat câţiva pumni de secară. Aceea avea o fată, Felicia, care se împotrivea să iasă la muncă pe la­nurile kolhozului. Cineva a pârât-o preşedintelui. Voronin, mânios la culme, a trimis miliţia la casa vecinei, unde au fost găsite cele câteva boabe de secară luate de la mama lui Gheorghe. Zinovia a fost judecată la Storojineţ, anunţându-i-se o pedeapsă de 8 ani de închisoare. Atunci vecina a dat vina pe Leontina. Astfel, Zinovia a fost scutită de pedeapsa, la 8 ani de privare a libertăţii fiind condamnată Leontina, pentru bunătatea ei.

Până la urmă, Dumnezeu n-a lăsat să sufere un suflet nevinovat. Leontina Rusu a stat în puşcărie o iarnă şi câteva luni. S-a găsit un om bun, căruia i s-a făcut milă de copiii rămaşi orfani pe dru­muri, insistând să-i fie revăzut termenul de detenţie.

„Când mama s-a întors din închisoare, ne-a strâns la căsu­ţa noastră, cu pereţii plini de mucegai şi negri de funingine.

Din pricina acoperişului, în casă ploua ca afară, apa curgea pe pereţi... Pe mine mă luase naşul de botez, Anizie Birău, la care îmi câştigam existenţa păscând vaca. Şi ceilalţi copii au fost salvaţi de gospodari inimoşi, care i-au luat pe la casele lor, până mama şi-a venit în fire”, evocă Gheorghe cele mai dramatice crâmpeie din destinul acestei familii suferinde.

Înfruntându-şi soarta, Leontina Rusu a reuşit să-şi mărite fetele, să se bucure de familiile lor. Dar munca silnică în kolhoz, nedreptăţile îndurate, i-a zdruncinat sănătatea, plecând într-o lume mai bună la vârsta de 60 de ani. A reuşit să primească foarte puţin timp o pensie de 12 ruble. Fiul ei Gheorghe are acum 75 de ani şi este mulţumit de viaţă. La vârsta cuvenită a făcut trei ani serviciul militar la marină. Până a fi chemat la datorie, se întâlnea cu o tânără ce i-a pus jar la inimă - Ghenţica Costi. Înainte ca tânărul să plece la cătănie, şi-au jurat unul altuia că vor fi toată viaţa împreună. Fata îi trimitea scrisori, ţinându-l la curent cu noutăţile din sat, amintindu-i de fiecare dată cum la petrecut până la Hliboca. Astfel, îi da de înţeles că-i este dor şi îl aşteaptă. Tinerii nu şi-au încălcat jurământul. S-au căsătorit, crescând doi copii buni, pe Măriuţa şi Ilie. În rugăciunile lor, părinţii mulţumesc lui Dumnezeu că au pus pe picioare urmaşi sănătoşi şi cinstiţi gospodari. Păcat că n-a ajuns mama Leontina să se bucure de viaţa lor de astăzi.

Leon Nimigean,

Oprişeni, raionul Hliboca

în imagini:

Isai şi Leontina Rusu, împreună cu trei copii - Gheorghe în faşă, Onţiu şi Dumitru în faţă.

Zorile Bucovinei №.64 – 5 noiembrie 2014