Trăiau odată o baba și un moșneag...

Trăiau odată o baba și un moșneag...

Dis-de-dimineaţă oraşul tremură de frig. Gerul a înflorat zeci de geamuri şi a ajuns la o clădire cenuşie, veche. Undeva, la etajul patru, doi bătrâni privesc prin geam. Pe sticlă gemi a suflat cristale, şi parcă anume a lăsat o gaură curată, prin care mişună lumea aglomerată a oraşului. Ar fi dorit să iasă şi ei, bătrânii, fie cât de frig, să se plimbe prin magazine, să admire vitrinele din piaţă, să respire adânc aerul rece al iernii. Dar buzunarele şi pungile le erau pustii, iar până la pensie mai era o săptămână. De vreo jumătate de an trăiesc împreună. S-au întâlnit într-o bună zi, s-au înţeles din primele cuvinte şi au hotărât să fie alături până îi va despărţi moartea.

Valentina are o locuinţă mare. Cei doi copii ai ei au plecat demult peste hotare şi n-au de gând să revină la cuibul părintesc. Afară de ea n-are cine plaţi serviciile comunale. De aceea bătrâna, pe lângă toate suferindă de diabet zaharat, îşi petrece zilele mai mult pe dietă, fiindcă trebuie să economise-
-ască banii şi pentru medicamente.

Lui Nicuţă, probabil, i-a fost sortit să nu mai poată găsi limbă comună cu copiii şi nepoţii, care nu puteau să-i suporte prezenţa şi bătrâneţea. De aceea, într-o bună zi el s-a pomenit în casa Valentinei. Când le vin pensiile, fac cumpărături împreună, curăţă cartofi. Sărbătorile le petrec simplu, în doi, căci nu are cine să le vină cu o urare de sănătate.

Dar într-o bună zi, când pensiile înce­puseră să cam întârzie, iar preţurile să crească nebuneşte, naiba s-a cuibărit şi în casa lor ca să-i despartă. Bătrânilor le-a crăpat răbdarea:

-Am cheltuit toţi banii, acuma nu mai am din ce să fac măcar un borş chior, s-a revoltat bătrâna.

-Şi eu am lăsat toţi banii prin magazine, a zis Nicuţă, şi am rămas falit.

-Du-te şi împrumută de undeva!

-Ce să împrumuţi, dacă n-ai de unde? Iar cel care îţi dă ştie că trăieşti pe o singură pensie şi îţi cere datoria peste două-trei zile.

Necazurile casnice au început să crească şi s-au transformat într-o ceartă grozavă. Nervii celor doi bătrâni s-au epuizat prea tare, mai ales din cauza crizei financiare. Cu cât creşteau preţurile, cu atât mai mult scădea liniştea lor sufletească. Într-o bună zi Nicuţă, fară să se mai gândească, a trântit uşa şi dus a fost din viaţa Valentinei. Bătrâna a suferit, a plâns nopţi la rând, a aşteptat sunete de telefon, dar totul a fost în zadar. La câteva zile, pe neaşteptate, bătrânul s-a ivit în prag şi inima Valentinei a surâs: în sfârşit, s-a întors. Dar degeaba. Nicuţă a venit doar ca să-şi ia înapoi cele douăzeci de kilograme de cartofi pe care îi cumpărase mai înainte. „Iaţi-i, i-a zis Valentina, sunt ai tăi şi ai tot dreptul”. Au vorbit liniştit, şi-au luat frumos la revedere, şi atât. Nicuţă s-a făcut nevăzut încă vreo două săptămâni. Iar Valentina aştepta cu răbdare că într-o bună zi, totuşi, va avea cu cine să împartă singurătatea. Şi pereţii cei înalţi ai locuinţei nu vor mai suna a gol şi nu vor mai inspira tristeţe.

Calendarul arăta 14 februarie şi era ziua Sfântului Valentin. Dis-de-dimineaţă so­neria a ciripit cu acelaşi glas de privi­ghetoare. Valentina s-a trezit din somn şi a alergat la uşă într-un suflet. A deschis. Era Nicuţă şi ţinea în spate acelaşi sac plin cu douăzeci de kilograme de cartofi. Mâinile îi erau vinete de frig. El a zâmbit. A zâmbit şi ea şi l-a poftit în casă:

-Nicuţă, de ce ai adus cartofii înapoi?

-I-am adus, pentru că nu pot să-i mănânc fară tine. Şi am înţeles că nici nu pot trăi fară tine.

...Când veţi trece iarna pe strada unde lui februarie îi place mai ales să picteze geamurile, la etajul patru o să-i zăriţi pe cei doi bătrâni cum privesc de sus la strada aglomerată a oraşului mare. Sunt ca doi hulubaşi, cu chipurile înconjurate de o cununiţă de flori de gheaţă. Ce tablou minunat despre viaţă! Privindu-i, veţi înţelege câtă înţelepciune şi suferinţă este ascunsă într-o veche expresie „Trăiau odată o babă şi un moşneag...”.

Doina Bojescu

Concordia