Blestemul de Todor Nicolaevici

Blestemul de Todor Nicolaevici

Demult - demult, pe când pământurile noastre erau călcate şi ponegrite de diferite lifte păgâne, în casa unui gospodar dă buzna un căpcăun cu arma în mână şi cu o înfăţişare îngrozitoare. Văzând frumuseţea de femeie ce torcea la furcă şi lângă ea un bărbat tânăr, deodată, parcă muşcat de şarpe, cu un gemut ca de taur, se repede la ea, o apucă de mână şi încearcă s-o scoată afară. Bărbatul îi ia apărarea, dar fulgerător este răpus de pumnalul  altui  strein.  Corpul  neînsufleţit  al  tânărului,
după obiceiurile păgâne, este aruncat pradă lupilor. Mama sa, de spaimă şi durere, pe neobservate, fură corpul fiului şi-l îngroapă unde nu-l va găsi nimeni.

Peste un timp, tânăra femeie, ruşinată şi pângărită, naşte un băieţel de o frumuseţe nemai­văzută. Însă scârba, ruşinea şi amarul i-au secătuit complet puterile şi moare la naştere în chinuri groaznice.

Bunica a luat pentru un timp băieţelul, dar înnebunită de ură contra streinilor şi purtarea lor sălbatică, o facea ca tot veninu din suflet, fără să-şi dea seama să-l verse asupra băieţelului - din „năpârcă” nu-l scotea. La fieca­re aducere aminte despre răpi­rea primului fiu şi uciderea celui de-al doilea, bătrâna îşi descărca tot amarul pe băiat - blestemându-l în fel şi chip: „pui de viperă străină”, „locul vostru e în lumea şerpilor spurcaţi nu printre oa­meni...”, şi tot de acestea.

De la un timp, înţelegând că nu mai poate fi alături de acest sufleţel, poate şi nevinovat, şi de teamă să nu săvârşească, într-un moment blestemat, cel mai greu păcat, bătrâna a hotărât să meargă la preot să se împărtăşească. Cu lacrimi amare i-a destăinuit toate chinurile sufleteşti, îndurate după răpirea primului fiu, uciderea săl­batică a celui de-al doilea, nevoia de a îngriji de copilul ucigaşului ultimului fiu, nora pierdută şi câte şi câte tot de acestea. Şi-n sfârşit, cu o voce mai mult impunătoare decât rugătoare îi zice:

- Părinte, dacă eşti purtătorul cuvântului lui Dumnezeu pe pă­mânt, dacă te temi de judecata de pe urmă şi dacă ai suflet de creştin îndeplineşte-mi ultima, dar marea mea rugă: primeşte-mi în grija creştinească acest copilaş. Eşti pas­torul sufletelor noastre, primeşte încă unul. Îţi las casa fiilor cu tot ce aparţine de ea, numai poartă-i de gând acestui suflet nenorocit, căzut în mrejele blestemelor, poate fără nici o vină.

Eu vă las pe toţi, mă duc să-mi plâng amarul şi durerea. Preotul a primit aceste cuvinte ca o poruncă dumnezeiască. A trecut în casa propusă. A luat băieţelul, purtându-i de grijă. Băieţelul creştea, parcă nu a bună. Cu trecerea timpului, Ionuţ devenea tot mai iscoditor şi mai drăgălaş. Era o fire îndrăzneaţă, hotărâtă şi isco­ditoare. Iubea munca, nu se temea de greutăţi, nu ştia ce-i frica sau „nu pot”, devenind primul flăcău printre semenii săi, dar în suflet, parcă, nu se simţea la locul lui: gânduri peste gânduri îi chinuiau sufletul, simţea că ceva nu-i ca la toată lumea...

Într-o zi, întorcându-se mai târziu de la cosit, aude un strigăt de ajutor dintr-o vâlcea. Strigătul tot mai insistent chema în ajutor. El nu stă mult pe gânduri, apucă coasa şi se repede spre vălicică. Între tufari zăreşte un chip de fată toată zdrenţuită şi însângerată, înconjurată de patru lupi gata s-o sfâşiie. Într-o clipă, alungă lupii, apucă fata şi o scoate la lumina lunii. La întrebările flăcăului, fata nu-i în stare sa răspundă - frica şi lacrimile i-au luat graiul. Neştiind ce să se facă şi fiind noaptea, o duce la el acasă.

A doua zi, când s-a trezit, flăcă­ul n-a mai găsit fata unde a lăsat-o să se odihnească. Acest lucru l-а mirat mult. Repede mănâncă ceva pe fugă şi porneşte la munca. Ziua aceasta a trecut cu mare greu, încărcându-i sufletul cu fel de fel de gânduri. Seara găseşte fata în casă. Din nou gânduri şi întrebări. Fata-l roagă să n-o întrebe nimic până nu va fi luna plină. Aceste cuvinte l-au pus pe flăcău rău pe gânduri şi-şi zice:

-N-aveam destule pe cap, mai şi aceasta-mi lipsea. În sat toate fetele se fereau de mine, parcă le trezeam o frică necunoscută, se uita la mine cu nişte ochi întrebători neînţeleşi, pe când această fată nu se teme. Nici n-o interesează cine-s eu. Dar cine-i ea, ce taine are, cum a ajuns între lupi? Ce legătură are cu „luna plină”? Şi aşa, chinuit gânduri şi întrebări, încearcă găsească răspuns la toate.

Din casă-n casă ajunge la cea mai bătrână femeie, care trăia singură, într-o cocioabă în pădure, hrănindu-se cu roadele pământului, în posturi şi rugăciuni. Îi spune la ce a venit şi o roagă să-i spună totul ce ştie referitor la întrebările ce-l chinuiesc. Şi iată ce aude:

- Cu mulţi ani în urmă, ţinutul nostru a fost călcat de păgâni. Sângele a curs pârâu, peste tot leşuri de oameni şi cai, plânsete şi vaiete. Bunica ta avea doi feciori mai mân­dri decât soarele. Cel mare, care numai ce se logodise cu cea mai mândră fată, a fost prins şi luat în robie. Se vorbeşte că datorită puterii şi vitejiei, a ajuns în garda hanului. Era atât de chipeş şi frumos că toate femeile haremului erau îndrăgostite de el. Hanul, gelos, l-а dat pe mâinile călăilor pentru a-l schingiui: i-au schilodit în fel şi chip faţa, l-au ţinut în cuşca di lei, a fost hrănit cu carne de om şi l-au mancurtizat complect. Alte ştiri despre el nu avem. Pierzându-i urmele, logodnica, la insistenţa părinţilor, se mărită cu fratele mai mic al dispărutului.

Îi mai povesteşte despre scena straşnică, ce a avut loc cu mulţi ani în urmă în casa bunicii, naşterea unui băieţel, suferinţele neomeneşti ale bunicii şi dispariţia ei. Spu­sele acestea i-au trezit încă şi mai multe enigme. Şi-şi pune de gând să dea de urmele celui descris cu atâta spaimă. Din bătrân în bătrân, ajunge la cel mai vârstnic acân (cântăreţ, cobzar popular), care cunoştea şi locurile noastre. Acânul l-а ascultat cu multă atenţie şi-i spune:

-Am auzit de întâmplarea cu haremul hanului şi de chinurile suferite de acel ghiaur (strein, necredincios). Se vorbeşte că ar fi fugit spre locurile natale, unde s-a dat în haiducie. Pe la noi se zice că un ataman, cu faţa ciuntită, stăpâneşte codrii Hotinului şi-i ţine în sperieţi pe boierii hrăpăreţi şi pe ciocoi. La despărţire, acânul îi cântă un fragment dintr-o doină din părţile noastre:

...sărman popor pus în calea tuturor,

dar stai ca stânca neclintit,

neam străbun, popor vestit,

cu munţii şi codrii înfrăţit..

La întoarcere, tânărul îşi pune de gând să treacă şi prin părţile Hotinului. Din vorbă-n vorbă, află că un fost ataman de haiduci s-a călugărit şi de atunci nimeni nu l-а mai văzut. Într-un timp de noapte, bate la poarta mănăstirii, fiind primit după toate regulile creştineşti. A doua zi se pre­zinte stareţului. După ce i-a ascultat toate dorinţele, acesta îi spune:

-La noi este un fost haiduc, dar nu doreşte să se întâlnească cu nimeni. Înainte de a primi călugăria mi-a lăsat trei lucruri să і le dau celui care le va primi într-un anumit fel. Iată-le aici pe masă: salba, dăruită de mamă-sa, sabia, cu care s-a sţrăduit să facă dreptate, şi punga aceasta cu galbeni, câştigaţi cinstit. El ştie că are un fiu, de blestemul ce-l apasă şi de viitoarea lui soţie, pe care a salvat-o din iadul păgânesc. Să lupţi mereu pentru dreptate, dacă vei deveni stăpânul acestor daruri. Şi acum alege!

Cu o frică nepământească tânărul le-a privit pe rând. O putere lăuntrica î-l face să apuce sabia cu stânga, o ridică şi înlemneşte ca o statuie. Stareţul îi spune să lase sabia în jos. Toate lucrurile acestea sunt ale tale. Tu eşti fiul călugărului, el e stângaci ca şi tine. Salba o pui pe mormântul mamei lui, sabia s-o foloseşti în luptă cu streinii, iar cu galbenii să ridici o biserică în amintirea jertfelor neamului nostru. Întorcându-se spre casă şi mai având câteva zile până va apărea pe cer luna plină, întră după sfa­turi la preotul satului. Îi destăinuieşte toate gândurile ce-l chinuiau, întâlnirile, pe care le-a avut şi toate cele auzite, referitoare la viaţa lui.

-Toate ce mi le-ai spus sunt întâmplări adevărate, dintr-o necunoaştere a cauzelor, asupra ta au căzut blesteme grele, fără să fii vinovat. Devenind stăpânul acestor lucruri ce mi le arăţi, te eliberezi de orice blestem, dar aşa cum mama, bunica şi fratele tatălui tău au căzut jertfe ale unor neînţelegeri şi au păcătuit faţă de tine fără voie, tu eşti obligat să-i ierţi.

Şi iertarea ta constă în îndeplinirea cuvântului tatei de a construi o biserică în amintirea strădaniilor neamului nostru. Tainele referitoare la fata salvată ţi le-a destăinui singură.

În seara cu lună plină fata-i destăinui:

- Mama mea s-a născut într-o familie nobilă de musulmani. A fost crescută şi educată conform tradiţiilor vechi musulma­ne. Dar s-a îndrăgostit de un creştin, care era cu slujba la curtea bunicului. Dându-şi seama că aceste legături pot avea urmări neplăcute pentru amândoi, hotărăsc să fugă şi au ajuns pe aceste locuri. Peste puţin timp, tata este ucis într-o luptă. Mama, rămânând singură, cade într-o depresie totală. Com­plet se izolează de lume. Mie-mi acorda puţină atenţie, încercările ei de a mă face musulmană n-au dat rod. Mie îmi plăcea viaţa fetelor de aici. Aceasta m-a şi făcut să mă botez creştineşte, fără consimţământul mamei. Ştirea a lovit-o rău şi ea, de amar şi durere, s-a stins din viaţă.

Bunicii mei, cu ajutorul diferitelor mule (preoţi musulmani), au blestemat fapta ma­mei, numai că acel greu blestem n-a dovedit să cadă pe capul ei, din cauza morţii, şi a căzut pe mine. Iată de ce m-am pomenit între şaitani (în credinţa musulmană asociaţi cu şerpii, duhuri necurate). Dar aşa, cum eram creştină, necuraţii aveau putere asupra mea numai pe jumătate.

Bunicii mei înainte de moarte au iertat-o pe mama şi şi-au cerut în faţa lui Alah scuze pentru greşeala săvârşită, lăsându-i primului urmaş al mamei tot avutul lor. Prin această veste tot blestemul de pe mine cade, eu nu mai sunt nevoită să mă întorc în cuibul şerpilor, sunt liberă şi pot trăi printre oameni.

A doua zi Ionuţ ia fata de mână şi pleacă la cununie, ca împreună să îndeplinească porunca tatei şi sfaturile preotului.

Todor Nicolaevici

Suceveni. raionul Hliboca

Zorile Bucovinei

№.10 – 18 februarie 2015