Munca şi celebritatea de Aurelian Silvestreu

Munca şi celebritatea de Aurelian Silvestreu

Am fost şi voi rămâne ferm convins că fiecare copil e un talent în devenire. Faptul că ulterior foarte puţini dintre noi ajung să fie talentaţi e cauzat fie de lenevia personală, fie de greşelile din educaţia pe care o primim.

Ţin minte că pe timpul când eram elev, aveam un coleg de şcoală pe care toată lumea îl considera un „geniu”. Era frumos, deştept, ingenios, scria versuri, cânta, dansa, picta. Sufletul tuturor festivităţilor din şcoală era el - Nichita. Făcea totul cu uşurinţă uimitoare. Ceea ce noi,  ceilalţi băieţi  de  seama  lui,  realizam  prin  străduinţă  şi
perseverenţă, Nichita obţinea aproape fară osteneală. Profesorii erau îndrăgostiţi de el şi, chiar dacă uneori venea nepregătit la ore, treceau cu vederea peste lenevia lui, fiind convinşi că într-o bună zi va deveni „blazonul” şcolii. Dar...

Anii s-au scurs şi, cum era firesc, şi-au folosit cu dibăcie „radierele uitării”, împrăştiindu-ne prin lume şi izolându-ne în universuri separate. Poate căunii mai ştiau câte ceva despre ceilalţi colegi. Eu, însă, am plecat la studii în străinătate şi, revenind la Chişinău, mi s-a propus să ţin un curs de creativitate la o facultate cu profil artistic.

În timpul unei sesiuni de iarnă, m-a oprit în curtea universităţii un student de la secţia „fără frecvenţă” care mi s-a părut cunoscut... Era Nichita, vedeta şcolii noastre, dar îmbătrânit, descurajat, cu aripile la pământ şi transpirat, cum zicea el, de prea multă umblătură după lectorii la care avea restanţe. Am rămas descumpănit. Era de nerecunoscut. Nu mai avea nimic din siguranţa de pe vremuri. Nemulţumit de sine şi de restul lumii, nu mai credea că e în stare să „escaladeze munţii” şi să ajungă pe cele mai înalte culmi. Urcuşul prevestit de noi în cariera lui s-a dovedit a fi plin de obstacole pe care el n-a fost în stare să le depăşească. Succesul obţinut cu uşurinţă în copilărie l-а făcut să treacă cu vederea peste faptul că celebru te face nu talentul, ci munca susţinută de talent.

El, însă, n-a ştiut (sau n-a crezut) că performanţa cere un efort constant chiar şi din partea omului dotat cu aptitudini speciale. Prin ea însă, înzestrarea e doar o şansă care, fară muncă, nu poate rodi.  În creaţia unui om de geniu, zicea Edison, „nouăzeci şi nouă de procente sunt transpiraţie şi numai unul – inspiraţie”.

- Dacă vă puteţi imagina un om care trăieşte într-o stare de permanentă agitaţie, care nu vede, nu aude şi nu face nimic din ceea ce nu are legătură cu sarcina în curs de rezolvare, care munceşte câte 19 ore pe zi, fără să-i pese de sănătatea sa, atunci veţi avea imaginea exactă a lui Edison in timpul hicnitai mărturisea soţia lui într-un interviu.

Aceiaşi totală consacrare a fost specifică tuturor personalităţilor marcante...

Van Gogh, de pildă, muncea ca o maşină de pictat, care nu vedea nimic în jurul lui, afară de culoare. În fiecare dimineaţă se trezea înaintea zorilor şi parcurgea mai mulţi kilometri prin ţinut în căutarea unui loc care să-l inspire. O pânză începută în zori o termina uneori până la amiază. Revenea apoi în oraş, bea o cafea şi se îndrepta din nou în altă parte, purtând sub braţ o altă pânză curată. Nu ştia dacă ceea ce pictează este bun sau rău. Nici nu-i păsa de asta. Era beat de culoare. Putea să existe fară cămin, prieteni sau nevastă, să trăiască fară dragoste şi fară siguranţa zilei de mâine, dar nu şi fară munca sa, fară acel ceva care era mai puternic decât dânsul, care era însăşi viaţa lui şi care se numea creaţie.

Despre un alt pictor - Ilia Repin - se povesteşte că s-a contaminat de „virusul” picturii pe la şase ani şi până la sfârşitul vieţii a muncit fară să aibă zile de odihnă. La bătrâneţe, când mâna dreaptă i-a fost lovită de paralizie, a învăţat să picteze cu cea stângă, pe care şi-o atârna în faţa şevaletului cu nişte curele. Avea o perseverenţă ieşită din comun. De nenumărate ori şi-a refăcut tablourile gata finisate. La unele a lucrat şi zeci de ani, iar la portretul „Puşkin pe malul Nevei” s-a chinuit (în adevăratul sens al cuvântului) 30 de ani în şir! A fost, cu siguranţă, nu doar un mare artist, ci şi un mare muncitor.

Înţelegând ce importanţă are munca în viaţa unui creator, Alexandre Dumas-tatăl a spus despre sine în amurgul vieţii:

-Mâinile acestea ale mele care au scris treizeci de drame şi peste patru sute de romane sunt fără îndoială, mâini de muncitori.

Fireşte, dragostea de munca nu se naște senin. Ea se educă treptat, iar temelia ei se pune în copilărie. O ştim cu toţii şi, totuşi, adesea ne lăsăm seduşi sau chiar intimidaţi de cei care detestă munca, şi cer de la tribună condamnarea părinților care își, folosesc copii în muncile agricole sau în activități care, chipurile, le depăşesc puterile...

Cu riscul de a nu fi înțeles, voi susține, totuşi, că periculoasă este nu munca, ci lipsa ei! Necazurile ni se trag nu din prea multă muncă. Ci din prea multă leneviei! În şcoli, avem probleme nu cu elevii harnici, ci cu lenoșii care nu vor să muncească. Greşeşte nu părintele care îi cere copilului să aibă respect şi dragoste de muncă, ci pătintele care îi permite să paraziteze.

O țară care consumă mai mult decât produce este, cu siguranță, condamnată la robie. Oare nu cumva spre asta ne îndeamnă „binevoitorii” care dezaprobă munca? Oare nu cumva părinții lui Bethoven sau ai lui Mozart au grești atunci când și-au impus copiii să muncească foarte mult deja de la 4-5 ani? Pare nu cumva credeți că Rafael sau Michelangelo ar fi ajuns vreodată genii, dacă nu munceau cu abnegație din fragedă copilărie? Oare credeți că Jak London ar fi devenit celebru, dacă așa-numiții „apărători” ai copiilor i-ar fi interzis categoric să se angajeze în câmpul muncii de la 13 ani?

-Nu neg, spunea însăși Jak London. Am avut o viaţă foarte grea care m-a obligat să fiu autodidact. Dar numai datorită muncii am depăşit condiţia de om obişnuit. Munca e totul! E adevăratul meu învăţător!

Alţi oameni de talent au dus o viaţă liniştită şi asigurată. Asta, însă, nu i-a predispus spre trândăvie.

Sunt considerat un răsfăţat al soartei, scria Goethe despre sine, dar trebuie să ştiţi că viaţa mea n-a fost decât o muncă, o muncă extraordinar de grea!

În aceiaşi cheie, un alt mare scriitor, Jules Verne, afirma:

-Când nu lucrez, am impresia că nici nu trăiesc...

Să-i lăsăm, deci, pe copii să-şi trăiasca viaţa din plin, inclusiv prin muncă!

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag. 294-298