Soarta zbuciumată al unei soacre de Todor Nicolaevici

Soarta zbuciumată al unei soacre de Todor Nicolaevici

Femeia de secole a servit muză pentru poeţi, muzicologi şi artişti plastici. Chiar în cele mai vechi peşteri s-au găsit chipuri de femei, înveşnlcite în piatră, lut sau lemn. De la Homer şi pănă azi femeilor le-au fost dedicate cele mai frumoase capodopere de artă. Însuşi Creatorul a făcut femeia pe pământ, unica fiinţă dătătoare de viaţă. Şi, spre marea noastră mirare, e îndeajuns ca acest chip, cântat de îngeri, să ajungă „soacră”, pe loc este transformată în cea mai odioasă bestie. „Soacra”, ca erou înspăimântător, ocupă primul loc în toate anecdotele ruseşti. Apelativul „soacra” este asociat cu cele mai îngrozitoare făpturi din fantezia acestui popor. Spun „în anecdotele ruseşti” pentru că nici un alt popor nu şi-a ridicat soacra la un aşa nivel satiric ca ruşii.

Şi mă miră faptul că aşa uşor se uită că soacra doar  este drăguţa de ieri, mamă, apoi soacră și  bunică.  Şi  mă  întreb,  care  mamă-soacră îşi doreşte propriului
copil răul? Care e cauza, oare, că odată cu trecerea în ipostaza de „soacră”, acestui chip drăguţ până mai ieri і se schim­bă aura? Oare toa­tă vina o poartă numai ea? Stând strâmb, dar chib­zuind drept, mă întreb: n-ar fi oare mai bine pentru familie şi chiar pentru societate ca mama să rămână mamă şi după căsătoria copiilor - cu drepturile ei de stăpână, de om cu multă experienţă şi un bun sprijin al casei şi apărător al nepoţilor? Anu­me la această întrebare mă voi referi în continuare.

În satul meu trăia o vă­duvă. O femeie modestă, truditoare şi respectată de săteni. Creştea un fiu, căruia îi acorda toată atenţia. Mun­cea din greu, ca orice femeie singură, care se zbătea să aibă toate cele necesare pen­tru viaţă. An după an, roata vieţii se ducea înainte şi fară să-şi dea seama, copilul a devenit flăcău în toată firea. Şi aşa cum e lăsat de când e lumea, flăcăul se însoară. Mama ştia câte ceva despre aleasa sufletului băiatului şi i-a spus pe ocolite să nu se grăbească, să gândească seri­os asupra acestui pas, căci în sat sunt multe fete harnice, bune, liniştite şi frumoase. „Aceasta-i crescută prea din frâul ei, oamenii o conside­ră prea zburdalnică şi cam „împuşcă în lună”. Ţie-ţi trebuie o soţie liniştită, care să te asculte, să ai pe cine te sprijini la necaz, dar să ai şi cu cine ieşi în lume”.

Flăcăul a ascultat-o atent şi i-a răspuns: „Pe ea o vreau. Mă voi strădui să fie bine şi să nu te obijduim. Voi face totul ca să fie înţelegere între noi”.

Biata mamă n-a mai spus nimic. Restul gândurilor le-a înghiţit în sec cum a putut. Chiar după nuntă, tânăra soţie, fiind trecută prin ciur şi sită, caută să-şi puie soţul cu „capul la picior”, iar ma­mei lui îi oferă numai şi numai titlul de „soacră” cu anumite drepturi limitate şi un cerc restrâns de privilegii. Bietul însurăţel, nefiind prea umblat prip lume, din pri­mele zile de însurătoare, în­cepe să calce prin străchini.

Mama, асum soacră, fiind o femeie cu multă experienţă, cunoscând legile şi cerinţele vieţii, încearcă să-i oprească pe tineri de la unele greşeli sau unele încercări de a le comite, dar de fiecare dată se ciocneşte de protestele nurorii. Mama-soacră, trăind atâţia ani sin­gură, era obişnuită ca toate lucrurile să fie la locul lor. I-а plăcut să trăiască economisind, mereu cu gândul la ziua de mâine. Când vedea camera plină cu lucruri per­sonale aruncate care încotro, când îşi vedea nora meste­când mămăliga cu telefonul la ureche şi cu ochii la te­levizor, când vedea, că fiul spală vasele, iar ea vorbeşte la telefon sau îşi face un­ghiile, îi venea să urle de necaz. Dar nevrând să facă bucluc în familie, se străduie să tacă. Însă, în pofida tăce­rii, cercul ei de drepturi ca gospodină se micşora mereu. S-a ajuns până într-atât, că і s-a repartizat o cămăruţă, în care tot mai rar îi întră chiar feciorul, nemaivorbind de noră. Toate aceste nedreptăţi i-au zdruncinat rău sănătatea şi aşa destul de şubredă. Zile întregi stătea în frig şi flămândă. Auzind despre aceasta, încep să o viziteze rudele şi vecinii, ajutând-o care cu ce pu­tea. Femeia slăbea văzând cu ochii. Simţind sfârşitul aproape, într-o zi, îşi chemă rudele apropiate, fiul şi nora. Le zice că i-au rămas zile numărate, îşi cere iertare de la toţi şi le spune cum doreşte să fie înmormântată. Iar adresându-se către noră-sa, li spune să audă toţi:

„Cum am trăit ştim numai noi şi Dumnezeu. Îţi cer cu gură de moarte să nu te apropii de sicriul meu, că am să te fac de ruşine aşa moartă.

După moarte, au înmormântat-o după toate legile creştineşti. În biserică după, ce preotul a făcut slujba de pomenire, rudele şi prietenii şi-au luat rămas bun de la răposată printr-o sărutare a bibliei sau o atingere cu mortul, în acest timp biblia se afla pe un suport deasupra sicriului. Nora tot timpul a stat lângă uşă. După ce toţi au trecut pe lângă mort, nora, neuitând de bleste­mul soacrei, nu îndrăznea să se apropie de sicriu. Lu­mea nu ştia care-i cauza şi aştepta aproprierea nurorii de defunctă. Nora, văzând că toţi se uită la ea, porneşte şovăielnic, abia trăgându-şi picioarele, spre sicriu. Aplecându-se spre biblie, atinge năsălia (o targa de dus sicri­ul) şi biblia cade pe mort. Încercând s-o apuce, atinge sicriul, care, cutremurându-se, face să se mişte capul soacrei. Nora, nefiind stăpână pe mişcările ei, і s-a părut că soacra încearcă să se scoale, întocmai cum a fost bles­temul. Biata face un pas înapoi, îşi pierde cunoştinţa, gata să cadă. Câteva femei o apucă şi o scot afară.

După această întâmplare, în bi­serică s-a auzit un murmur de spai­mă. Preotul în acest timp citea lângă pom. Auzind acest murmur, brusc în­toarce capul spre lume şi din neatenţie, atinge o lumânare din pom cu cădelniţa. Lumânarea arzând cade pe covor. Pălămarul se repede s-o ridice, atingând cu ca­pul cădelniţa. Când preotul întoarce capul, vede cum dascălul scutură cenuşa de pe cap. Cu încetul toţi s-au liniştit. Mortul este scos afa­ră şi dus la locul de veci. După masa de pomenire, lumea s-a împrăştiat care încotro, dar fiecare în felul său înţelegea cele întâmplate în biserică.

Nora n-a mers să-şi pe­treacă soacra până la groapă. Toată noaptea n-a închis un ochi, mereu і se năzărea cum soacra mişcă din cap în sicriu. Aceste coşmaruri n-au părăsit-o săptămâni la rând. Crezând că ceva nu-i curat la mijloc, se duce la preot să se împărtăşească şi să-i ceară sfatul.

Preotul o ascultă atent, din când în când uitându-se în biblie, la urmă îi pune o întrebare:

-Şi ce manca soacra ta, dacă de la tine nu-i plăcea nimica?

-Nu ştiu, părinte, că eu nu i-am dat niciodată nimica.

La acest răspuns preotul cam s-a buimăcit, dar, totuşi, o povățui:

-Sfătuite cu soțul: la mormânt să faceți câteva citiri din cărți sfinte ca mama-soacră să vă ierte.

-Fiul ei să umble cu ca­pul descoperit 6 săptămâni, ca semn de doliu şi primirii iertării.

-În acest răstimp, în fiecare zi, să daţi ceva de pomană, cerându-vă iertare de la răposată. Astfel, poate, vi se vor ierta păcatele. Şi în viitor niciodată să nu pronunţaţi cuvântul „soa­cră”, ci numai „mamă”.

Totul a fost făcut după sfatul preotului. Fiul răpo­satei a umblat cu capul des­coperit, dar, într-o zi rece şi ploioasă, având dureri de măsele, şi-a învelit capul cu un tulpan de-al soţiei, să nu răcească mai rău. Mulţi dintre cei care l-au văzut au înţeles situaţia, dar alţii îşi ziceau: „L-a îmbrobodit nevasta, aceasta era şi de aşteptat”.

Bietul, aşa şi a rămas cu porecla „îmbroboditul”.

Todor Nicolaevici

Zorile Bucovinei

№. 7 – 4 februarie 2015