Tinereţe fără bătrâneţe de Porfir Sanduleac

Tinereţe fără bătrâneţe de Porfir Sanduleac

A fost odată, demult, pe când se măritau slutele cu sutele şi urâtul cu pământul. Trăia odată un ţăran cu opinci şi cu suman. Şi avea ţăranul cela cinci fete-logofete, harnice şi frumoase, vrednice şi sănătoase, de nu-şi aveau asemănare nici sub lună, nici sub soare.

Trăia ţăranul nostru cu dragoste de pământ, dar umbla mereu supărat, de parcă toată lumea iar fi fost datoare cu ceva. Îşi zicea mereu în sinea sa: «Of, Doamne, de mi-ai fi dăruit măcar un băiat, să am şi eu un sprijin la bătrâneţe, dar aşa, cu fetele estea... Am agonisit şi eu oleacă de avere, iar acum, rând pe rând, împarte-o cu ele».

Iar mama fetelor lucra zi şi noapte, numai să aibă cu ce le mărita. Ziua — la câmp, la prăşit, seara — acasă, la porăit; vara — la secerat, iarna — la şezători, la cusut cămăşi cu flori...

Şi îşi mai zicea ţăranul nostru în gând: «Am eu  oleacă   de   pământ,   fetele  mi-s  frumoase,  harnice  şi
sănătoase, le-oi mărita după flăcăi de gospodari vestiţi, ca să aibă parte de trai îmbelşugat».

Cu vremea, fetele ţăranului nostru creşteau şi toţi flăcăii din sat, când le întâlneau, nu se puteau despărţi de ele. Iar duminica, la horă, toate femeile din sat se ridicau din călcâie ca să vadă care fată joacă mai bine. Se minunau femeile satului: «D-apoi acestea-s fetele lui moş Scânteie, gospodar cu şapte desetine de pământ, pe care l-а agonisit în sudoarea frunţii.»

Şi iată că treptat-treptat, una după alta, s-au măritat patru fete ale ţăranului, încât a rămas la părinţi numai cea mai mică. Trăia liniştit moş Scânteie, zâmbind din când în când pe sub mustăţi: «Am avut cinci fete şi-am rămas numai cu una. Asta-i floare la ureche! Cele trei desetine rămase le voi da mezinei, că ea e stâlpul bătrâneţilor noastre, numai de şi-ar găsi un fecior de gospodar».

Dar, vorba ceea, unde dai şi unde crapă. Fata ţăranului din poveste s-a îndrăgostit, încă de pe când păştea cârlanii, de feciorul unei vădane, cel mai mic şi el, al unsprezecelea. Şi dacă l-а îndrăgit, nu-l mai schimba pentru nimic în lume.

Ţăranul nostru credea că s-or trece toate odată cu copilăria. Insă fata cu cât creştea, cu atât devenea mai aproape de feciorul vădanei, de inima lui. Drept că şi feciorul, când se ducea printre fete şi când începea a turna la pătărănii, apoi toate se strângeau în jurul lui ca puii lângă cloşcă.

Într-o bună zi îi zice fata tatălui său:

-Apoi, tată, iată, am crescut mare şi mi-a venit şi mie vremea să mă mărit.

-Bine, draga tatei, dar pe cine l-ai ales?

-D-apoi, pe Vasile, feciorul vădanei.

La auzul acestor cuvinte moş Scânteie s-a îngălbenit la faţă şi a simţit cum îl trec năduşelile. Ţăranul era gospodăros şi harnic, avea de toate şi nu i-ar fi convenit să-şi dea fata după unul gol puşcă.

Iar fata o ţinea una şi bună:

-Mă duc după el, tată, măcar fa ce vrei. Dacă nu mă lăsaţi, vă las eu pe voi, cu toată averea voastră, şi mă duc cu dânsu-n lume.

-Linişteşte-te, fata tatei, fii cuminte şi caută-ţi un băiat de gospodar, să aibă şi el o bucată de pământ. Că-i mai bine să te uiţi în pământ şi să întingi pânea-n unt decât să priveşti la soare şi să întingi mămăliga-n sare.

Dar sfaturile părintelui se lipeau de mezină ca nuca de perete.

Bătrânul, însă, nu se lăsa cu una, cu două:

-Păi, nu vezi tu că sărăcia ceea de băiat n-are o haină mai acătări şi poartă nişte izmene cu fundul cât opalca?! Cum o să ieşi tu cu dânsu-n lume?

-Apoi, las-că de toate ne-om face, că avem mâini şi picioare. Dacă vom fi sănătoşi şi vom trăi, de toate ne-om agonisi.

-Dacă nu mă asculţi şi te măriţi cu dânsul, să ştii că nu-ţi dau nimic şi du-te cu el unde te-or duce ochii. La mine să nu te răspunzi.

Fata nu l-а ascultat şi tot cu Vasile s-a măritat. Surorile ei, care erau de-acum date la cale, o tot sfătuiau să se răzgândească, însă mezina îşi vedea de treabă, îl asculta pe bărbat şi de dragostea sa nu se lepăda.

Greu au trăit tinerii însurăţei la început. Lucrau pe la gospodarii mai înstăriţi, adunau ban lângă ban, şi tot aşa, în vreo şapte-opt ani, au ajuns şi ei în rând cu lumea. Vorba ceea: dintr-un ou se împărţeau, cu catrinţa se-nveleau şi tot fericiţi erau, căci cu dragoste trăiau. Aşa erau vremurile celea.

Dar într-o bună zi în ţara calicilor s-a ridicat un împărat, care a început să împartă ţăranilor pământ şi libertate. Din zi în zi ţăranii deveneau tot mai înstăriţi, iar feciorul vădanei a ajuns să fie fruntea satului, fiindcă era harnic şi strângător. Şi tot trăind ei aşa, nu s-au înecat în dragostea lor, măcar că părinţii i-au părăsit la cununie.

Deci, aşa-i povestea. Iar tu, dragă cititorule, dacă vrei să te însori, mai întâi de toate să vezi dacă dragostea e pentru tine. Te uită bine în ochii ei, să vezi ce are, şi dacă o găseşti nepăsătoare, las-o la naiba, fiindcă dragostea de prima dată stă-ntr-un fund de oală spartă şi de-o-ntorci cu fundu-n sus, nu e dragostea, s-a dus!

Iar voi, fetelor, dacă-ţi păstra dragostea până la sfârşit, veţi avea parte de trai fericit şi de tinereţe fară bătrâneţe, ca la însurăţeii din poveste. Nu vă luaţi după flăcăii de azi, care-aduc numai necaz, fiindcă pleacă la oraş să fumeze «Fluieraş», să bată mingea cu capul şi să poarte coarne ca ţapul.