Valentina Mudreac - Omul care știe carte are patru ochi, dar nu toţi au dragostea să citească.

Valentina Mudreac: „De multe ori cartea circula de la unul la altul, 

oamenii stăteau la rând să împrumute o carte”

Cutreierând meleagul nouasuliţean în lung şi în lat, am ajuns în pragul unei localităţi de oameni harnici şi gospodari. Aşa vedeam eu satul Mălineşti. De cum am început să urmăresc drumul de ţară, de o parte şi de alta se înşirau gospodării îngrijite, case construite cu multă chibzuinţă de către meşterii satului pentru oamenii, care sunt plecaţi cu anii în străinătate. Aşa e soarta ţăranului din Ucraina, astăzi nu mai are casă şi masă, dacă cineva din familie nu este plecat la muncă în străinătate. Dar pe de altă parte, au prosperat mult în ultima vreme satele noastre şi aceasta bucură nu doar localnicii, dar şi ochii musafirilor.

Aşadar, hoinărind în zăduful unei zile de toamnă, cu soare şi miros de struguri pe uliţele Mălineştiului, însoţită de bătrânul glumăreţ Porfir Sanduleac, care ştie totul despre toţi, am ajuns în curtea Valentinei Mudreac.

– Eeee, ai să vezi cine este Valentina, şi multe o să-ţi zică, că e o  femeie  deşteaptă,  –  îmi tot spunea

moş Porfir pe drum.

Eu bucuroasă să intru în familia unită a mălineştenilor, am primit invitaţia şi iată pomenindu-mă în casa doamnei Valentinei. Camerele erau întunecoase şi aveau un iz a vremuri de odinioară, un miros de ziare, fotografii vechi şi covoare ţesute. Casa era pustie şi doamna Valentina încerca să ne prezinte odăile rămase de acum numai în grija ei. După ce soţul dumneaei, Alexandru, a plecat la Domnul, golul casei nu mai poate fi completat cu nimic, decât cu oaspeţii, care mai vin uneori pe neaşteptate, pentru a asculta poveştile femeii, care timp de 36 de ani a fost stăpâna cărţilor în Mălineşti.

Acum este în etate şi cu nostalgie îşi aminteşte de perioada anilor ’62-94, când a lucrat la biblioteca sătească. Dar şi de toate activităţile sale din tinereţe:

– O perioadă de timp am lucrat la şcoala din Bălcăuţi. Apoi am muncit la biblioteca raională. O altă activitate pentru care am depus mult efort şi căreia i-am dedicat 20 de ani din viaţă a fost munca mea în calitate de deputat al Consiliului sătesc. Aşadar, mereu am fost în contact cu oamenii, ceea ce îmi plăcea foarte mult. Iar biblioteca din Mălineşti mi-a rămas la inimă. Acolo eu mi-am petrecut cei mai frumoşi ani. Acolo am îndeplinit cea mai frumoasă misiune: de a conduce oamenii în lumea cărţilor, – îşi aminteşte Valentina Vasilevna.

Munca la bibliotecă ştia să o combine cu multe alte activităţi culturale, pe care le organiza împreună cu colegele sau profesoarele de la şcoala locală. Oamenii se bucurau de asemenea atenţie. Şi chiar dacă viaţa la sat îl ţine pe om mai mult legat de pământ, mălineştenii aveau timp să vină la bibliotecă şi să împrumute o carte sau chiar să participe la măsurile organizate. Aceasta încă o dată demonstrează cât de diferiţi erau oamenii de altă dată faţă de generaţia secolului XXI.

– Îmi amintesc că eram foarte activă, nu ştiu de unde aveam atâta energie. Împreună cu o profesoară organizam măsura „Călătorii prin ţară”, pentru a prezenta locurile frumoase din ţara noastră.

Pe atunci nu existau televizoare. Copiii veneau la bibliotecă şi stăteau la rând, să-şi ia o carte sau să le pregătesc materiale pentru conferinţe, serate literare, de asemenea, aveam grijă să prezint filme la club, să facem ziare de perete. Aveam şi o misiune importantă să îndemn oamenii să meargă în pas cu viaţa. Eu mereu eram dispusă să ofer un sfat, o consultaţie oricărui, cine se adresa, – povesteşte locuitoarea satului Mălineşti.

Eram totuşi, curioasă să aflu, cum e mai bine, acum, când copiii stau ţintiţi în calculatoare şi abia dacă se dezlipesc de el să mănânce ceva, dar în acelaşi timp, au posibilitatea să afle multă informaţie, sau atunci, când copiii, inclusiv şi tinerii, pur şi simplu, trăiau, o viaţă reală şi nu una virtuală. Şi am fost surprinsă de răspunsul Valentinei Mudreac:

– Atunci oamenii erau cointeresaţi să citească ceva. Acum însă ei duc un alt model de viaţă. Acum este bine cum e acum. Tinerii trăiesc altfel, decât noi ne-am trăit tinereţea. Ei sunt cuminţi, dezvoltaţi, nu trebuie să-i criticăm, deoarece ei trăiesc după modelul vieţii contemporane.

Aşadar, mai mult şcolarii frecventau sala de lectură, dar eram curioasă să aflu dacă persoanele de vârsta a treia, oare mai aveau timp să răsfoiască o carte? La care bătrânul Sanduleac, care era lângă mine, a spus repezit: „Ehee, eu am citit toată biblioteca...”. Deci, vă imaginaţi, cei entuziasmaţi de buchii, aşa precum era şi Porfir Sanduleac, care nu a reuşit să le studieze prea bine că doar două clase se pare că are, oamenii veneau şi mai împrumutau câte o cărţulie.

– Se aduna la bibliotecă multă lume, câteodată nu aveai pe unde să treci. Unii veneau şi luau câte o geantă de cărţi, alţii, se ruşinau şi din contra, le ascundeau. Mă refer în special la femei. Ştiţi cum este în sat, femeile trebuiau să fie gospodine, să aibă grijă de casă, să gătească mâncare, – mi-a povestit Valentina Vasilevna.

Cu copiii, în schimb, era mai mult de lucru:

– Exista un plan al cărţilor, pe care copiii trebuiau să le citească.

Desigur, biblioteca noastră nu avea la dispoziţia copiilor toate cărţile necesare. Datorită unor relaţii cu colegii de la alte biblioteci, făceam rost de literatura necesară, romane interesante. De asemenea, făceam comandă la raion sau la regiune şi primeam materialele necesare, deseori făceam şi schimb de experineţă cu alţi colegi bibliotecari. Colaboram cu şcoala, organizam diferite măsuri atât în limba rusă cât şi în româna chirilică. De multe ori cartea circula de la unul la altul, uneori oamenii chiar stăteau la rând, pentru a împrumuta o carte, – spune fosta bibliotecară a satului Mălineşti.

Dar dumneaei niciodată nu s-a gândit să-şi schimbe serviciul. Mai mult decât atât, pe lângă ceea ce făcea la bibliotecă, mergea şi lucra la colhoz, la prăşit. „În ţară, dar şi între oameni era o lege şi disciplină, oamenii ştiau de „soviste”: Toată lumea mă susţinea, mă stima, şi chiar am fost aleasă să fiu deputat”.

Valentina Mudreac provine dintr-o familie cu şase copii şi toţi cu carte, cum s-a exprimat dumneaei:

– Din copilărie am îndrăgit să citesc, fratele îmi scotea becul, iar eu cu lumânarea citeam, o ascundeam în horn şi citeam. Urcam în pod, unde era fânul şi citeam să nu vadă nimeni, că altfel trebuia să merg la lucru. Apoi, dacă nu citeam ceva înainte de somn, parcă mi se lua ceva de la gură, eram flămândă. Mergeam în locul mamei la colhoz şi la amiază citeam, când femeile dormeau, – оşi aminteşte dumneaei.

– Clar lucru, omul care ştie carte are patru ochi, dar nu toţi au dragostea să citească. Ca să-l obligi nu merge.

În jurnalul „Nistru” apăreau toate romanele noi, eu mă informam şi organizam expoziţie de cărţi pentru a le face oamenilor cunoştinţă cu noutăţile din ţară, ce cărţi noi vor apărea, cine e fruntaş la câmp. Eu eram fruntaş la bibliotecă, am primit şi diplomă de la regiune pentru munca îndeplinită. Mai citesc şi astăzi, în primul rând, ziarele. Cărţi – mai puţin, dar îmi place să le ajut nepoţilor, să mă întâlnesc cu prietenele mele Ecaterina Caproş, Lidia Rusu, Elena Carabulea, Maria Strâmbu, la o cafea, la o zi de naştere.

Ca şi orice femeie, doamna Valentina a ales pentru căminul său familial un mic colţişor de rai – dealurile Mălineştiului, unde copacii dau roade bogate, unde soarele mângâietor ajunge până la inimile oamenilor, unde totul în jur e numai flori. Aşa era şi în curtea gazdei mele, o grădină de flori multicolore, care-mi fura privirea fără să vreau. Culorile aprinse sclipeau la soare şi parcă mă ademenea să-mi bag nasul în florile mirositoare. Cei doi copii ai săi sunt bucuria Valentinei Mudreac, dar nedumerită am fost, cum de i-a crescut, dacă cea mai mare parte a timpului îl petrecea la bibliotecă?

– Nu ştiu cum reuşeam totul, dar reuşeam: şi citeam, şi lucram, pe jos mergeam până la Noua Suliţă, la ciuperci umblam, cu prietenii mergeam la film Indian, la Cernăuţi. Regula mea de bază în familie era să nu ne certăm. Soţul meu zicea: „ziua în care ne certăm este o zi pierdută.” Dacă eşti om la locul tău şi te ţii de cuvânt vei ajunge departe. Aşa am fost educaţi să respectăm cuvântul pe care îl promitem altora.

Vreau să închei prin a le spune ceva celor, care astăzi îşi trăiesc cei mai frumoşi ani ai tinereţii: să învăţaţi, să citiţi, să vă alegeţi calea pe care o iubiţi, dacă aveţi un ţel, îl veţi realiza. Rugaţi-vă lui Dumnezeu, El vă va ajuta să dobândiţi toate cele necesare, aşa am procedat şi eu. Nu era uşor, am avut şi eu piedici, duşmani, dar am învins. Şi principalul: Nu vă certaţi!

Svetlana Ursu

(Discuţia a avut loc în toamna anului 2014)

Cuvântul Adevărului