Adevărul de Aurelian Silvestru

Adevărul de Aurelian Silvestru

Minciuna e urâtă şi dezgustătoare. Dar adevă­rul? Cum arată? Ce faţă are? întotdeauna, oare, e plăcut la chip şi la auz?

O veche legendă indiană povesteşte că într-o bună zi, supărat pe oamenii care erau nemulţumiţi de el, Adevărul i-a părăsit, iar ţara, fară el, s-a întristat şi s-a umplut de jale...

Păcală tocmai trecea prin India şi, lângă uşa unui templu, a întâlnit un prinţ care plângea.

-Ce ai, alteţe? l-a întrebat.

-Sunt îndrăgostit.

-Şi foarte bine! s-a bucurat Păcală. Numai că îndrăgostiţii, de obicei, sunt veseli, cântă şi dansează, iar dumneata eşti trist. De ce?.

-Tatăl fetei - împăratul - a zis că ne va bine­cuvânta numai după ce voi găsi Adevărul.

-Ceva mai simplu nici că se putea!

-Da de unde?! De trei ani îl caut cu înfrigurare şi nu pot da de el.

-Hai să-l căutăm împreună, i-a propus Păcală.

Zis şi făcut. Au cutreierat oraşe, sate şi ţinuturi neumblate. Pretutindeni, însă, li se spunea acelaşi luc­ru: ba că Adevărul e la fundul mării; ba că l-au mâncat lupii; ba că trecuse pe acolo, dar a plecat. Încotro? Nu se ştia...

Adevărul era mereu în altă parte!

Căutarea i-a obosit atât de mult, încât odată au adormit în plină zi pe muchia unei prăpăstii, aproape de capătul lumii. Când s-au trezit, soarele îşi facea culcuş din ultimele raze purpurii. Una din ele a căzut pe stânca din apropiere, dezgolind intrarea într-o peşteră.

-Iată un loc mai sigur, unde am putea rămâne peste noapte, s-a bucurat Păcală..

-O fi bârlogul unui urs, şi-a dat cu părerea prinţul.

-Hai să verificăm.

Un miros înţepător şi greu le-a tăiat respiraţia înainte de intrare. Era clar că peştera e locuită.

-Hei! E cineva aici? a strigat prinţul, scoţându-şi sabia din teacă.

-Cine întreabă? s-a auzit o voce răguşită.

-Eu, prinţul moştenitor.

-Ce cauţi în pustietatea asta?

-Adevărul.

-Ei bine, consideră că m-ai găsit! a venit răs­punsul din adâncul peşterii.

Tremurând de emoţie, prinţul a aprins o făclie şi s-a repezit spre fundul grotei. Lumina a scos în evidenţă ... un bătrân neputincios, cu plete lungi, fără veşminte şi fără vigoare în priviri.

-Dumneata eşti Adevărul? s-a mirat Păcală.

-Da, sunt Adevărul gol-goluţ... Jalnică arătare, nu-i aşa? De asta şi mă ascund. De asta e atât de greu să fiu găsit.

-Nu-mi pasă cum arăţi! l-a asigurat prinţul. Sunt fericit că te-am găsit. Acum, femeia pe care o iubesc va fi a mea!

Înaripat de bucurie, s-a apropiat de bătrân, cu gând să-l îmbrăţişeze, dar mâinile lui au atins doar pereţii peşterii, fară să dea de Adevăr. Atunci a făcut un pas înapoi şi l-a întrebat:

-Ce să le spun oamenilor despre dumneata?

-Nu le spune nimic.

Toti doresc să te cunoască. Voi fi asaltat cu întrebări. Nu se poate să nu le spun nimic!

Bătrânul a stat o clipă pe gânduri, apoi a zis:

-Spune-le că sunt tânăr şi frumos...

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag. 48-50