Efortul lui Jack London de Aurelian Silvestru

Efortul de Aurelian Silvestru

Mulţi se plâng că nu au talent şi cred că asta e o scuză pentru inactivitate. Dar ce este talentul?

Înzestrare? Plăcere? Inspiraţie?

Probabil, muncă - o muncă performantă şi perseverentă, în care omul uită de sine şi se transformă într-un făuritor de nou.

-Nu cunosc romane pe care o inteligenţă obişnuită să nu le poată concepe, nici fraze, oricât de frumoase, pe care să nu le poată alcătui chiar şi un începător, afirma Jules Renard. Însă trebuie să ai talent ca să nu  şovăi.
Cei puternici se aşează la masa de scris, secătuiesc cerneala, istovesc hârtia, transpiră, dar merg până la capăt. E singura deosebire dintre oamenii de talent şi nevolnici care nu vor să muncească... Gloria înseamnă un efort constant.

Există nenumărate exemple ce confirmă asta. Printre ele - şi biografia lui Jack London...

Avea doar 13 ani, când sărăcia l-a impus să părăsească şcoala şi să se angajeze, la început, ca vânzător de ziare, apoi - măturător de stradă, hamal, pescuitor de stridii, lucrător la o fabrică de conserve... Muncea câte 12 ore pe zi. Zorii nici nu mijeau bine la orizont, iar el se trezea, îşi punea o coajă de pâine în buzunar şi, tremurând de frig, o lua spre fabrică, alergând întruna ca să se dezmorţească. Duminica se ducea la biblioteca publică şi petrecea ore în şir în compania cărţilor interesante. De pe atunci visa să devină scriitor şi, oriunde se afla, îşi nota impresiile, gândurile, convorbirile cu alţi oameni.

La 19 ani avea deja o biografie zbuciumată. Îi lipseau, totuşi, studiile. Absolvise numai patru clase şi, ca să intre la facultate, s-a înscris la nişte cursuri pregătitoare. După 5 săptămâni, conducătorul lor i-a restituit plata: progresase atât de mult, încât pierdea timpul degeaba.

Următoarele trei luni a stat închis în casă, „înghiţind” manual după manual şi susţinând, în cele din urmă, excelent examenele de admitere la Universitate. În cel de al doilea trimestru însă, nu mai avea cu ce-şi plăti studiile. Taică-său era grav bolnav şi nu putea munci. Familia lui ajunsese la sapă de lemn, aşa că a fost nevoit să părăsească facultatea şi din nou să-şi vândă braţele de muncă.

A continuat totuşi, să se autoinstruiască, înarmându-se cu teorii şi concepţii, din care avea să rezulte, ulterior, filozofia muncii, atât de viu exprimată în capodoperele sale. învăţa cu pasiunea unui posedat şi triumfa ca un copil, când afla ceva nou.

-Cu toate lacunele din educaţia sa, scria Irving Stone în biografia autorului, Jack London poseda aptitudini de adevărat cercetător. În lumea ştiinţei se orienta la fel de bine ca pe o corabie... Nu era dintre cei care se apropie timid de carte, cu şperaclul în mână, ca să-i deschidă încuietoarea şi să-i fure conţinutul pe furiş. Dimpotrivă - se arunca asupra cărţilor ca o fiară flămândă, astfel încât fiecare celulă, fiecare cuvânt din ele devenea o părticică din propria-i fiinţă...

El nu s-a format în studiourile comode de creaţie. Confruntarea cu viaţa — iată adevăratul lui învăţător. Anume vitregiile sorţii l-au învăţat să lupte şi să învingă. Să învingă chiar şi atunci, când se părea că nu mai are nicio şansă de izbândă...

La 20 de ani, a plecat spre Alaska, în căutare de aur. Nu visa să se îmbogăţească, nici nu spera să găsească aur acolo: îl atrăgea în mod irezistibil Aventura.

O bună parte din cei porniţi odată cu el, a făcut cale întoarsă, când lacurile din Canada le-au barat înaintarea. Jack London însă, nu s-a dat bătut. A pus mâna pe topor şi, ajutat de alţi doi tineri, şi-a construit o barcă cu care a trecut peste apă. Mai mult: la pragurile zbuciumate dintre lacuri (aşa-numitele „cataracte”, pe care nimeni nu se încumeta să le înfrunte) s-a apucat să-i ajute pe toţi doritorii de a merge mai departe, în câteva zile, cât a durat această confruntare cu infernul, a câştigat o avere, pe care însă a pierdut-o în următoarele şase luni, scormonind zădarnic un pământ ostil şi îngheţat.

Opt ani mai târziu (1904), Jack London a plecat, în calitate de corespondent militar, în Japonia care se afla în război cu Coreea. Autorităţile nipone au interzis accesul jurnaliştilor străini pe front. Atunci viitorul scriitor a hotărât să răzbată de unul singur în Coreea, unde se desfăşurau operaţiunile militare. Fără învoirea nimănui, a închiriat o barcă şi, în pofida furtunii şi a celor 14 grade sub zero, cât indica termometrul, s-a avântat să traverseze Marea Galbenă.

Şase zile şi şase nopţi la rând s-a aflat în largul mării. Vântul îi şfichiuia obrajii, gerul îi ardea mâinile, zăpada îl orbea, moartea îl ameninţa în orice clipă. Şi, totuşi, a ajuns în Coreea, în plină noapte, fară catarg, cu cârma frântă şi cu barca pe jumătate scufundată.

Un fotograf englez, care izbutise să sosească acolo cu ultimul vapor, mărturisea mai târziu într-o revistă: „Când Jack London şi-a făcut apariţia printre noi, era de nerecunoscut. Urechile, mâinile şi picioarele îi erau degerate. Era epuizat. Arăta rău de tot. Aceasta, însă, nu l-a întristat: era pe front! Şi, trebuie să recunosc că, dintre toţi eroii pe care am avut ocazia să-i cunosc, Jack London a fost cel mai îndrăzneţ. Nu l-a întrecut în bărbăţie nici unul dintre eroii romanelor sale...”

Aproape toate subiectele cărţilor pe care le-a scris se împletesc firesc cu viaţa lui scurtă, dar plină de evenimente ieşite din comun.

„Martin Eden” - unul dintre cele mai reuşite romane ale prozatorului - a fost scris în timpul călătoriei sale în jurul lumii la bordul unui vas micuţ, cu pânze, construit sub îndrumarea sa. Doi ani la rând, a rătăcit acea „coajă de nucă” prin apele adânci ale Oceanului Pacific, pe unde nici un căpitan american nu avusese până la el curajul să călătorească. De nenumărate ori, moartea s-a aflat la doar un pas de dânsul. Până şi canibalii au tăbărât asupra lui, lângă insula Malaita, agitându-şi suliţele otrăvite şi urlând îngrozitor, când pirogile lor n-au fost în stare să-l ajungă.

Părea că pentru Jack London nu există o plăcere mai mare decât jocul de-a v-aţi-ascunselea cu moartea. De câteva ori, presa americană a publicat articole despre „sfârşitul tragic” al romancierului. Orice taifun sau uragan îi determina pe prietenii lui să-l considere înghiţit de valuri. Ştiau cu toţii cât de şubred e vasul pe care călătorea şi au încercat în repetate rânduri să-l oprească de la această „nebunie”. El însă, le răspundea cu demnitate:

- Niciodată n-am urmat sfatul de a fi prudent. În aceasta şi constă secretul succesului meu!

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag. 66-70