Ţarul hipnotizat (Grigore Rasputin) de Aurelian Silvestru

Ţarul hipnotizat de Aurelian Silvestru

Marile catastrofe sociale scot la iveală tot felul de vindecători şi pseudoproroci. Destrămarea Imperiului Sovietic i-a scos în prim-plan pe Ciumac, Globa, Davitaşvili, Kaşperovski şi mulţi alţii...

Hitler, înainte să arunce omenirea în focul celui de al doilea război mondial, s-a înconjurat de vrăjitori şi cititori în stele. De cealaltă parte a frontului, Stalin facea, în taină, cam acelaşi lucru...

Primul război mondial l-a prins şi pe ţarul Nicolai al II-lea în chingile faimosului manipulator de oameni - Grigore Rasputin.

Familia ţarului avea cinci copii: patru fete şi un băiat (Alexei) care urma să  moştenească tronul. Dar,
spre deznădejdea părinţilor, copilul suferea de hemofilie - o boală ereditară, transmisă de mamă numai copiilor de sex masculin şi manifestată prin hemoragii frecvente, capabile să ducă la deces din cauză că sângele nu se coagulează normal.

Medicii de la curte făcuseră tot ce le stătu în putere ca să-l trateze, însă starea sănătăţii lui se agrava văzând cu ochii. Cineva a sfătuit-o pe ţariţă să-l cheme pe Rasputin. Acesta era un personaj exotic şi misterios.

Născut în Siberia, până sub 30 de ani, a dus o viaţă desfrânată. Într-o bună zi însă, conform spuselor sale, a simţit „chemarea cerului” şi s-a făcut călugăr. Acum, ieşea frecvent în faţa credincioşilor şi ţinea discursuri patetice despre Dumnezeu. Bun orator, şi-a clădit destul de repede o faimă de „om sfânt”. Cu această aură, a sosit la Sankt-Petersburg, unde Academia de Teologie l-a primit cu braţele deschise, în pofida faptului că era analfabet. Criza provocată de înfrângerea Rusiei în războiul ruso-japonez din 1905, favoriza ascensiunea fanaţilor capabili să abată populaţia de la revolte. Astfel, în scurtă vreme, Rasputin a urcat în cele mai înalte sfere sociale, ajungând la curtea ţarului ca „tămăduitor”. Tocmai atunci, starea moştenitorului s-a înrăutăţit, iar noul venit (cu ajutorul hipnozei) a salvat copilul de la moarte într-un moment când medicii credeau că l-au pierdut. Acest fapt i-a adus atâta autoritate, încât cuplul imperial l-a transformat într-un fel de „membru al familiei”, într-o persoană cu puteri nelimitate.

Profitând de ocazie, Rasputin şi-a extins şi mai mult aureola mistică. Acum pretindea că a fost trimis pe pământ în calitate de proroc, iar ţarul (slab de caracter) îl asculta în toate: la sugestia lui, dădea ordine, facea reforme, schimba miniştrii, împărţea favoruri... Ţara se ruina, lumea era revoltată, puterea ţarului slăbea, iar pseudoprorocul devenea din ce în ce mai autoritar şi mai obraznic. Curtea tremura de frica lui. O parte din apropiaţii ţarului au încercat să-l îndepărteze. Acesta, însă, şi-a înăsprit şi mai mult relaţiile cu cei din jur. Ba într-o bună zi, stând de vorbă cu ţarina, a ameninţat-o:

-Din ziua în care prinţul-moştenitor va fi despărţit de mine, să ştiţi că nu va trăi mai mult de doi ani! Viaţa lui sunt eu!

Era o ameninţare satanică, dar care avea să se adeverească în totalitate...

Spre sfârşitul anului 1916, nemaifiind în stare să suporte tirania lui Rasputin, câţiva tineri aristocraţi au hotărât să-l omoare. Temutul confident al ţarului a fost invitat la o cină în palatul prinţului Iusupov, împreună cu deputatul Purişchevici şi cneazul Dimitri. Toţi trei îl criticau făţiş şi nu-şi ascundeau ostilitatea faţă de el. Rasputin însă, era atât de încrezut în sine, încât a venit la întâlnire fară pază şi fară să-i pese de ameninţarea lor. Pe parcursul unui deceniu şi ceva, în care toată lumea i s-a aşternut la picioare, ajunsese convins că este mai presus de moarte. Această convingere era atât de mare, încât avea impresia că însuşi Dumnezeu va trebui să-i ceară învoirea, ca să-l poată lua definitiv la Sine...

Pe masă, în faţa lui, au fost puse mai multe bucate otrăvite, din care Rasputin a mâncat cu poftă, dar, spre disperarea asasinilor, otrava părea să nu aibă niciun efect asupra lui. Gazdele i-au turnat o doză mare de otravă şi în vin, dar nici aceasta nu l-a afectat. El râdea, glumea şi mânca de parcă ar fi avut imunitate faţă de toxine. Atunci, tremurând de frică, prinţul Iusupov a scos din buzunar un pistol şi l-a împuşcat în piept. Rasputin a căzut. Crezându-l mort, asasinii l-au târât în pivniţa palatului. El însă, a sărit în picioare şi, lovindu-şi adversarii, a fugit afară. În curte, Purişchevici l-a ajuns din urmă şi l-a doborât cu patru focuri de armă, apoi toţi trei l-au luat de mâini şi de picioare şi l-au aruncat în apele îngheţate ale Nevei.

Când i-au descoperit cadavrul, medicii legişti au constatat cu stupoare că Rasputin nu murise nici din cauza otrăvii, nici din cauza gloanţelor, ci din cauză că se înecase! Această ciudată rezistenţă în faţa morţii continuă să fie şi azi un mare mister pentru istorici.

La doi ani după asasinarea lui Rasputin, prinţul-moştenitor, într-adevăr, a fost şi el omorât de către bolşevici, împreună cu toată familia sa.

Era o simplă coincidenţă? Un capriciu al revoluţiei? Sau poate că, de dincolo de moarte, fostul călugăr continua să-şi bată joc de familia ţarului şi să-i croiască destinul după placul său?

Cum, oare, un individ total analfabet a reuşit să pună stăpânire pe un întreg imperiu şi să-l împingă pe neobservate în hăul revoluţiei? Oare nu cumva ţările conduse de analfabeţi sunt menite să fie nimicite de revoltă şi mizerie?

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag. 81-84