Strămoșii noștri Geto-Daci: „Cei mai Drepți și mai Viteji dintre Traci”

Cu mai mult de două mii de ani în urmă, pe aceste locuri, au trăit dacii - un popor viteaz, mândru şi dârz, care se credea nemuritor. Ostaşii daci erau siguri că după moarte se mută cu traiul la zeul lor, Zamolxis, de aceea se avântau în luptă cu bucurie şi, când se întâmpla să cadă, mureau râzând. Rar cineva se încumeta să dea piept cu ei şi să nu piară de săbiile lor încovoiate.

Dar ţara lor era prea frumoasă, ca să nu stârnească poftele străinilor. Până şi Alexandru Macedon, cel mai mare dintre împăraţii lumii, a râvnit s-o cucerească. El a supus Grecia, Egiptul, Persia, ajungând  cu  armatele  sa­le  tocmai  în  India,   unde  soarele   îşi   înalţă  fruntea  dintre  valurile Oceanului. A murit însă tânăr, la 33 de ani, şi planurile i-au rămas neînfăptuite.

Stăpânul Macedoniei a ajuns Lisimah, un general îngâmfat, care n-a stat mult pe gânduri, a strâns o armată puternică, a trecut Dunărea la adăpostul întunericului şi a năvălit în Dacia.

În timpurile acelea, peste dacii de lângă Dunăre, domnea regele Dromihete. El nu s-a grăbit să-şi măsoare ime­diat puterile cu duşmanii. I-a lăsat să intre mai adânc în inima ţării, aprinzând înaintea lor grânele şi otrăvind fântânile, ca să-i istovească prin foame şi prin sete. Abia după ce a pus la adăpost în munţi bătrânii, copiii şi fe­meile, s-a întors furios peste ei. Într-o singură zi i-a strâns ca în cleşte din faţă, din spate, din părţi, lovindu-i cu mânie cumplită, până când l-a făcut prizonier pe Lisi­mah. Ceilalţi macedoneni au aruncat armele la pământ şi s-au predat...

Vestea despre înfrângerea urmaşului lui Alexandru Macedon în Dacia a umplut întreaga lume. Regi şi împă­raţi din ţări depărtate au trimis soli cu daruri, laudă şi mărire pentru Dromihete. Unii îl sfătuiau să urce pe tronul celui învins. Alţii îl îndemnau să-l omoare pe Lisimah şi pe toţi generalii săi. Cineva i-a propus să treacă prin foc şi prin sabie întreaga Macedonie, lăsând-o mai apoi pradă oştenilor lui. În timpul acela Macedonia era una dintre cele mai bogate împărăţii. Avea oraşe mari, palate luxoase, drumuri pietruite, străbătute de care în­cărcate cu grâu, stofe, sare, peşte, şi foarte mulţi sclavi, care puteau fi cumpăraţi la preţ de nimic,

Dromihete i-a ascultat pe toţi, dar a procedat aşa, cum a găsit de cuviinţă.

Moartea naşte duşmani, pe când mărinimia face din duşmani prieteni, le-a răspuns celor care îi cereau capul lui Lisimah.

A doua zi, la cetatea lui de scaun a fost organizat un mare ospăţ.
Într-o sală împodobită cu arme şi trofee de război stăteau întinse două mese: una bogată, cu tacimuri de aur şi pahare de argint, cu vin spumos şi mâncă­ruri alese, iar alta - simplă, cu farfurii și linguri de lemn, cu pahare din corn de zimbru, cu merinde puţine şi apă în loc de băutură.

La prima masă a fost aşezat regele Macedoniei cu toţi oştenii săi, cărora le-au fost înapoiate armele, podoabele şi hainele scumpe. La cea de a doua masă stătea Dromi­hete cu căpeteniile dacilor.

Observînd deosebirea dintre cele două mese, Lisimah a venit lângă regele dacilor şi l-a întrebat:

-Spune-mi te rog, de ce n-ai întins şi pentru căpe­teniile tale o masă la fel de bogată ca a mea?

-Pentru că nu pot încălca legea strămoşilor mei ca­re glăsuieşte: să-i dai fiecăruia după merit... Voi, mace­donenii, aveţi o ţară foarte bogată. Pe când noi, legaţi de pământ, trăim mai mult în sărăcie, în sudoarea frunţii noastre. Şi, drept să-ţi spun, mare mi-a fost mirarea, când aţi năvălit asupra mea, cu gând de prada... Ce să prădaţi voi, care aveţi de toate, de la noi, care ne mulţumim cu puţinul unei vieţi cumpătate?

-Acum îmi dau seama cât de mult am greşit, s-a po­căit sincer Lisimah, ocolind privirile dojenitoare ale re­gelui.

A doua zi Dromihete i-a permis să se întoarcă liber şi nevătămat în Macedonia, primind în schimb cetăţile da­cilor de dincolo de Dunăre, răpite mai înainte, şi luând-o pe fiica lui Lisimah de soţie.

Aşa puteau să procedeze numai „...cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum erau consideraţi strămoşii tăi - dacii. Iată de ce prima carte despre faptele măreţe ale neamului nostru se numeşte „Daciada”.

Burebista

Primul şi cel mai mare dintre regi, care i-a unit pe toţi dacii într-o singură ţară, a fost Burebista.

Dacia de până la el era fărâmiţată în mai multe regate mici. Şi fiecare conducător de oşti se credea mare şi tare în ţărişoara lui, până când năvălea un duşman mai puter­nic care pustia tot ce-i nimerea în cale.

Ajungând rege, Burebista şi-a propus să pună stavilă de fier în calea numeroaselor neamuri, care s-au urnit din locurile lor de până atunci, vânturând lumea şi căutându-şi alte aşezări. Tihna băştinaşilor era în pericol. Asupra Daciei spânzurau nori grei, de furtună...

-Trebuie să ne unim, le-a spus el căpeteniilor din toată Dacia, pe care le-a chemat la sfat.

-Pentru ce ? s-a mirat Robindarius, care stăpânea câteva cetăţi în partea de asfinţit a ţării.

-Roma supune neamuri după neamuri. Ca mâine va pune la încercare şi tăria noastră. Iar noi suntem dezbi­naţi şi nu vom rezista.

Ca să fie mai convingător, Burebista le-a arătat un mănunchi împletit de nuiele verzi şi le-a dat, pe rând, fie­căruia să-l rupă. Însă nimeni n-a fost în stare s-o facă. Atunci a scos din acelaşi mănunchi câte o nuia, pe care fiecare a putut-o frânge uşor.

-Aşa suntem şi noi, a continuat Burebista. În par­te, câte pe unul, oricine ne poate învinge. Dar dacă vom fi împreună, vom avea o ţară mare şi puternică, de care nu oricine va îndrăzni să se atingă.

-Bine, s-au învoit cei adunaţi. Facă-se voia ta!

Şi numai Robindarius s-a ridicat nemulţumit de la lo­cul unde stătuse.

-Eu unul sunt mai tare decât o trestie! a zis el cu îngâmfare şi a ieşit.

O jumătate de an mai târziu, celţii (un mare trib din apus, de la izvoarele Dunării) au năvălit în Carpaţi. Ce­tăţile lui Robindarius au fost încercuite. Cotropitorii au meşterit scări, le-au rezemat de ziduri, au izbit cu „ber­becii” în porţile ferecate.

Văzând că nu le poate ţine piept, Robindarius a trimis un sol de pace la Cristasiros, regele năvălitorilor. Ace­sta s-a învoit să-l cruţe, dacă va trece de partea lui şi va arăta drumul spre cetatea de scaun a lui Burebista.

-Voi face tot ce-mi porunceşti, i-a jurat Robinda­rius.

Vestea despre căderea cetăţilor de frontieră s-a răspândit ca fulgerul prin toată Dacia. Pe dealuri, pe crestele munţilor, au izbucnit focuri înalte - semn că ţara e în primejdie. Bărbaţii şi-au ascuţit armele, şi-au îmbrăţişat rudele, au sărit pe cai şi s-au prezentat la locul stabilit de Burebista.

Între timp, căpetenia celţilor ardea de nerăbdare să-i îngenuncheze mai repede pe daci. Dar, în clipa când cele două armate s-au ciocnit, când cerul s-a întunecat de să­geţile dacilor, când toată zarea s-a închis între suliţele lor, cotropitorii şi-au dat seama că au intrat nu pur şi simplu într-o vale întinsă, ci într-un mormânt uriaş, din care doar o minune mai putea să-i salveze. Clocotind de furie, Cristasiros l-a chemat pe Robindarius şi i-a ordo­nat:

-Fă ce ştii, dar sparge încercuirea! Tu m-ai adus în văgăuna asta. Tu să mă scoţi din ea!

Acesta a făcut în jurul noului său stăpân un zid din cei mai puternici ostaşi, s-a postat în fruntea lor şi a lo­vit cu disperare în dacii care-i încolţeau din toate părţile.

-Priveşte, i-a atras atenţia lui Burebista un general de-al său. Vor să ne scape. Au făcut o spărtură în rândurile noastre... îi conduce Robindarius.

-Cum aşa ? s-a mirat Burebista. Un dac să ridice arma împotriva fraţilor săi ?... De viu să mi-l prindeţi!

Şi, cît ai clipi din ochi, a dat pinteni calului, a zvâcnit din loc şi s-a postat în calea duşmanilor, care încercau să scape. Sabia lui mare şi grea împărţea moartea cu nemi­luita. Când a ajuns în dreptul lui Robindarius, l-a lovit cu latul ei în moalele capului şi l-a prăvălit la pământ. În aceeaşi clipa, doi ostaşi din garda sa l-au înşfăcat de mâini şi l-au tras afară din învălmăşeală.

Pe la chindii, armatele lui Cristasiros au fost nimicite.

Bucuria dacilor era neţărmurită. Şi numai Burebista părea îngrijorat. Îl frământa trădarea lui Robindarius. Căpeteniile sale i-au cerut să-l decapiteze imediat. El, în­să, voia să dea o lecţie de neuitat urmaşilor...

În ziua următoare l-a dos pe trădător în cel mai ap­ropiat oraş al dacilor, l-a legat de un stâlp în mijlocul pieţei, a adunat copiii din împrejurimi şi le-a povestit ce săvârşise acesta.

Apoi le-a cerut să-l judece: dacă e vinovat, să pună la picioarele lui câte o piatră. Dacă nu - să-l dezlege şi să-i oblojească rănile. Și copiii au adunat în jurul lui atâtea pietre, încât în scurt timp l-au înmormântat de viu sub ele. În zadar gemea Robindarius şi se ruga de ei să-l ierte. Trădarea de neam e păcatul pe care nimeni nu-l poate ierta!

Marele rege Burebista a purtat după aceasta mai mul­te războaie cu străinii şi a ieşit din toate învingător. Pe timpul lui (anii 82 - 44 înainte de Hristos) Dacia a ajuns una din cele mai întinse ţări din lume.

Decebal

După moartea lui Burebista, căpeteniile care i-au luat locul au prins a lupta între ele pentru putere. Drept urmare, Dacia s-a dezmembrat în câteva regate mici. Mai bine de un secol a durat această stare jalnică, până când sceptrul puterii a încăput în mâna lui Decebal - un bărbat înţelept şi viteaz, care i-a unit din nou pe toţi dacii într-o singură ţară.

Roma stăpânea pe atunci aproape jumătate de lume. Dintre vecinii ei numai Dacia era încă liberă şi nesupusă. Dar oştirile imperiului ajunsese deja pe malul Dunării şi se uitau cu jind spre ţara lui Decebal.

Ca să le taie pofta de a năvăli asupra lui, regele daci­lor a aşteptat să se facă pod de gheaţă peste Dunăre şi în­tr-o noapte cu viscol a izbit nâpraznic legiunile romane, în cîteva zile a trecut prin foc şi sabie mai multe cetăţi şi oraşe stăpânite de romani. Însuşi guvernatorul lor a fost prins şi ucis în clipa când încerca să scape cu fuga.

Aflând asta, împăratul Romei a strâns o armată puter­nică, l-a pus în fruntea ei pe generalul Cornelius Fuscus şi l-a trimis în Dacia.

Decebal s-a retras din faţa lui, până când l-a văzut in­trat cu toate legiunile sale într-o vale îngustă, străjuită din toate părţile de păduri seculare.

-Aici! le-a spus el căpeteniilor sale. Aici vom spul­bera faima romanilor.

-Nu sunt prea mulţi ? s-a îndoit cineva.

-Mulţi? în ochii regelui a scăpărat mânia.

-Dacă vrem să-i învingem pe mulţi, va trebui să ne batem cu mulţi. Dar oricum vom birui, a adăugat el ceva mai potolit, pentru că zeii ţin cu cei care îşi apără ţara, nu cu cei care vor să cotropească pământuri străine.

În zorii zilei, o grindină de săgeţi s-a înfipt în tabăra romanilor. Ei au sărit în picioare; şi-au ordonat cohorte­le, au făcut zid din scuturi şi erau gata să respingă orice atac. Credeau că vor fi deranjaţi numai de arcaşi. Dar codrul a fremătat ameninţător. De sub bolta lui au prins a izvorî mii de oşteni. Pretutindeni - muşchi încordaţi, coifuri zdrobite, săbii însângerate...

Abia spre seară totul s-a potolit şi dacii au putut ve­dea că oastea romană s-a topit ca gheaţa în fierbinţeala bătăliei. N-a scăpat cu viaţă nici chiar generalul Fuscus. Legionarii care s-au predat au cules dintre cadavre tru­pul lui şi l-au depus la picioarele lui Decebal.

Să fie înmormântat cu toate onorurile ce i se cu­vin! a ordonat regele dacilor şi a pornit în goană calul spre grosul armatei sale.

Răzbunarea fiului

Pe la începutul lunii septembrie oastea lui Decebal se afla în popas la poalele Carpaţilor. În ajun câştigase încă o bătălie asupra rămăşiţelor armatei imperiale. Bine dis­pus, regele împărţea laude soldaţilor distinşi în luptă. Îi cunoştea aproape pe fiecare la chip şi după nume. Oştenii îl ascultau atenţi, răspundeau la întrebări, glumeau.

Dintr-o dată, unul din ei şi-a smuls sabia din teacă, a făcut un pas spre Decebal şi, cu toată puterea de care era în stare, a lovit orbeşte. Decebal s-a apărat cu braţul. Tăişul săbiei a lunecat peste pletele lui, fără să-i prici­nuiască vreun rău. A doua lovitură a fost împiedicată de oştenii care se aflau alături.

Dezarmat, vinovatul s-a scuturat din strânsoare, l-a privit pe Decebal drept în ochi şi a rostit într-o dacică stâlcită:

-Acum ştiu bine ce mă aşteaptă. Dar nu mă tem. Sunt gata să-mi primesc pedeapsa cuvenită.

-Era un tânăr fraged, cu ochi frumoşi, catifelaţi.

-Spune-mi mai întâi, străine, cine eşti şi de ce te-ai îmbrăcat în dac?

-Sunt fiul lui Fuscus. Fiul adoptiv. Am fost luat de suflet în timpul războiului cu tracii. De mic m-a purtat cu sine în toate bătăliile. Numai aici, în Dacia, n-a vrut să-l însoţesc. A venit fără mine... iar tu l-ai omorât... Era datoria mea ca să-l răzbun.

-La moarte cu el! La moarte! s-au auzit strigăte din toate părţile.

Decebal a ridicat o mână şi uraganul de nemulţumire s-a domolit imediat.

Niciodată să nu vă grăbiţi a judeca pe cineva cu ochii mâniei, a zis el. Eu însumi cunosc câteva lucruri sfinte pe lume. Şi, trebuie să recunosc, că răzbunarea de fiu face parte din ele.

S-a întors apoi spre tânărul ce atentase la viaţa lui şi a continuat:

-Tatăl tău a fost un general viteaz. Aş fi preferat să-l am de prieten. Dar a venit asupra ţării mele cu răz­boi, iar zeii au ţinut cu mine... Tu, cel de până azi, eşti mort, pentru că ceea ce ai săvârşit merită pedeapsa capi­tală. Eu, însă, te iert. îţi dăruiesc viaţa şi te las să pleci. Du-te la împăratul tău şi spune-i, din partea mea, că ar face mai bine să se întoarcă la Roma, să nu-mi primej­duiască ţara, dacă nu vrea ca generalii lui să piară pe pământul nostru.

Tânărul a stat o clipă în cumpănă, apoi s-a închinat şi a plecat. Dar după două săptămâne a revenit în faţa lui Decebal, spunându-i:

-Am făcut tot ce mi-ai poruncit. Împăratul nu vrea să ţină cont de sfaturile tale... în ceea ce mă priveşte, însă, am simţit nevoia să te servesc, deoarece ţie îţi apar­ţin zilele pe care mi le-ai dăruit... Ia-mă cu tine. Voi face tot ce-mi stă în putere ca niciodată să nu regreţi binele săvârşit.

Regele l-a crezut şi l-a amestecat printre oştenii săi, alături de care luptau şi alţi fugari din armata impe­rială.

În prima ciocnire cu duşmanii, când Decebal s-a pome­nit dintr-odată împresurat de arcaşii adversari, tânărul a sărit primul în faţă şi l-a apărat cu trupul său de ploaia săgeţilor nimicitoare...

Soldaţii de lemn

În anul următor, împăratul a trimis o armată şi mai puternică împotriva lui Decebal. Oştenii daci făceau mi­nuni de vitejie, dar romanii, câtă frunză şi iarbă, nu pu­teau fi învinşi. Unul cădea şi alţi zece îi luau imediat lo­cul.

Dacii au fost nevoiţi să se retragă. Drumul spre inima ţării era deschis. Iulian, noul general al romanilor, le-a ordonat să înainteze.

Pericolul era atât de mare, încât Decebal a fost nevoit să recurgă la un şiretlic, el nu putea aduna într-o singură zi o armată la fel de numeroasă ca a romanilor, li trebuia un răgaz. Ca să-l obţină, a poruncit să fie tăiată o pădure la înălţimea omului. Trunchiurile curăţate de crengi le-a garnisit cu haine, suliţe, steaguri, încât de departe pă­reau o armată gata de luptă. În faţă şi-a postat ostaşii adevăraţi, a aprins focuri, a pregătit maşinile de război...

Apropiindu se de povârnişul acela de munte şi văzând ce mulţi luptători are Decebal, generalul Iulian nu s-a în­cumetat să-şi continuie înaintarea şi a făcut cale în­toarsă.

La scurtă vreme după asta, împăratul i-a propus pace lui Decebal. El a primit-o, cu condiţia ca Roma să-i plă­tească despăgubiri de război şi să-i trimită meşteri pri­cepuţi care să-i repare cetăţile... Zis şi făcut.

Zece ani la rând liniştea dacilor n-a fost încălcată de nimeni, până când la cârma Romei a ajuns Traian, care a rupt din nou pacea cu Decebal. 

Căderea cetatii

Noul împărat era un foarte priceput conducător de oşti.

Năvălind în Dacia, el a adus cu sine o armată uriaşă, deoarece ştia că de partea lui Decebal sunt şi munţii, şi codrii, şi râurile, pe care dacii le apărau.

În cele două războaie cu Decebal au căzut atâţia ro­mani, încât orice alt conducător ar fi renunţat la planul său.

Traian, însă, avea o dârzenie de nezdruncinat. Ca să poată izbândi, a chemat forţe proaspete, a construit dru­muri de piatră, a făcut poduri, a înălţat fortificaţii. Ca­lea de la Roma până aproape de Sarmizegetusa, capitala Daciei, părea un puhoi neîntrerupt de oameni.

Dacii au opus o rezistenţă nemaipomenită. Ostaşi au devenit toţi, de la mic la mare. Şi femeile. Şi bătrânii... Şi copiii. Mulţi dintre ei nu aveau arme. Se băteau cu pie­tre. Cu bâte. Cu ce le nimerea în mână. Cei răniţi cădeau unii peste alţii, dar nu se clinteau din loc. Luptând cu moartea, ei se agăţau de braţele şi armele inamicilor, împiedicându-le înaintarea.

-Prima dată văd un popor atât de viteaz! a excla­mat Traian după o bătălie.

În ziua ceea, în rândurile armatei sale au fost atâtea pierderi, încât sanitarii nu mai aveau cu ce bandaja ră­niţii. Atunci împăratul şi-a rupt cămaşa de pe sine să facă din ea feşe.

În cele din urmă, Sarmizegetusa a căzut. Susţinut de ultimii apărători ai cetăţii, Decebal a spart încercuirea şi s-a îndreptat spre partea de răsărit a Daciei, pe care ro­manii încă n-o cuceriseră. Dar o unitate de cavalerie duş­mană s-a luat după el. Ca să nu cadă de viu în mâna lor, regele dacilor s-a oprit pe muchia unei stânci, a cuprins cu ochii munţii din împrejurimi, apoi şi-a smuls pumna­lul de la brâu şi, sub privirile uimite ale romanilor care se apropiau, şi-a pus capăt zilelor...

Comorile Daciei

Vechile cronici spun că, după înfrângerea lui Decebal, romanilor le-au revenit bogăţii imense. Până şi tezaurul Daciei a fost descoperit.

În timpul războiului, văzând că nu poate opri înainta­rea cotropitorilor, Decebal a adunat toate comorile din cetatea sa de scaun şi le-a dus sub pază secretă în afara oraşului. Cu ajutorul prizonierilor a abătut apele unui râu din munte, a săpat la fundul lui o groapă mare, a pus în ea toate lucrurile de aur şi argint, astupându-le cu pietre şi pământ, apoi a readus din nou râul în albia lui. Martorii, cum era şi firesc, au fost nimiciţi. Părea că ni­meni nu va şti niciodată unde se află tezaurul. Dar s-a găsit un trădător, pe nume Bicilis, care a dat în vileag secretul lui Decebal...

Bogăţiile luate din Dacia au stârnit la Roma un entu­ziasm de nedescris. Înaripat de triumf, împăratul a orga­nizat serbări, care au durat 123 de zile! Oamenilor de rând li s-a împărţit pâine şi bani. O anumită perioadă de timp, nimeni n-a plătit nici un fel de impozite.

În amintirea victoriei sale, Traian a înălţat în Roma un monument de pomină - Columna lui Traian. Acolo se văd şi azi, ciopliţi în marmoră, dacii apărându-şi ţa­ra - în opinci, căciuli şi cojoace, adică în portul nostru naţional.

Dacia a devenit o provincie a Romei. Ca s-o apere de străini, Traian a lăsat în ea o bună parte din legionarii săi. Mai târziu a strămutat aici şi numeroşi meşteri, plu­gari, negustori, mineri, constructori, care au prins a înălţa oraşe, teatre, băi, palate, şcoli.

Cu timpul romanii şi dacii au uitat de duşmănia lor şi s-au înfrăţit. Acum munceau împreună, convieţuiau îm­preună, se apărau de năvălirile barbare împreună.

Din contopirea acestor două popoare - dacii şi roma­nii - am luat naştere noi, poporul român.

Nicolae Dabija, Aurelian Silvestru – Daciada

Carte de lectură pentru clasa a II-a (Chișinău-1993)

Pagina: 4-17

Imagine: Cătălin Drăghici