Cine face bine, ajunge de rușine

Cine face bine, ajunge de rușine

Cu mulţi ani în urmă, într-un sat trăiau un bărbat şi o femeie. Dum­nezeu nu le-a dăruit copii şi mai spre bătrâneţe ei s-au gândit să înfieze un băieţel de la orfelinat. Micuţul avea 3 anişori şi mare le era bucuria la părinţii adoptivi când auzeau prin casă glas zglobiu de copil. A crescut băiatul, s-a dus la şcoală, unde învăţa bine, trecând uşor din clasă în clasă. Când a ajuns Dănuţ (aşa-l chema pe băiat) în clasele mari, părinţii se gândeau ce să  facă  să ajungă  fiul  lor  la
vreo universitate din oraş pentru a-şi câştiga mai uşor bucăţica de pâine. Căci ei, cu mâinile cră­pate de la pământ, erau cam săraci, dar totul ce aveau, strângeau pen­tru Dănuţ. După ce băiatul a absolvit şcoala din sat, cum a fost dorinţa părinţilor, aşa şi s-a întâmplat - eminent la învăţătură, Dănuţ a devenit student la universitate.

Vecinii şi-au înălţat case, şi-au durat gospodării, dar bătrânii strângeau totul ce agoniseau cu greu ca feciorul lor să-şi poată continua studiile. În ultimul an de învăţământ studentul tot mai rar venea pe acasă şi părinţii s-au gândit să-i facă o vizită la oraş pentru a-şi potoli dorul de el. Au mai pus ceva merinde în coş, au luat bani cu ei şi au pornit la drum. Ajungând în oraş, s-au oprit în parcul de lângă universitate, s-au aşezat pe o bancă să se odihnească, aşteptându-1 pe Dănuţ să iasă de la lecţii şi să-1 întâmpine. După un timp, pe o alee din parc au apărut doi studenţi. Unul era băiatul lor, iar celălalt - colegul şi prietenul lui de bancă.

Zărindu-i pe bătrâni din depărtare, tinerii au început să facă glume pe seama lor - uită-te la ei, cât de sărăcăcioşi sunt îmbrăcaţi!... Dar când se mai apropiase, Dănuţ îşi recunoscu părinţii care-l aşteptau şi pe loc făcu cale întoarsă, luându-şi la braţ pe prieten, zicându-i că a uitat să-şi cumpere ceva de la magazin, însă, de fapt, se feri să se întâlnească cu bieţii părinţi, care-l aşteptau cu nerăbdare. Taică-său a observat gestul feciorului şi-i zise soţiei: „Uite, dragă nevastă, fiul nostru s-a ferit de noi şi a fugit. Oare cu ce am greşit în faţa lui, căci l-am adus la o asemenea stare? L-am crescut, l-am educat, i-am dat ce am avut mai bun, iar lui îi este ruşine cu noi... Maică-sa, doborâtă de durere, a prins să plângă, zicând: „Hai, bărbate, acasă. Dacă n-am avut al nostru copil, străinul nu te mai încălzeşte cât nu ne-am stărui. S-a dus munca şi stăruinţa noastră pe apa sâmbetei...”.

Cum numai au ajuns acasă, sărmana femeie cu sufletul distrus s-a îm­bolnăvit şi pe zi ce trecea i se făcea tot mai rău. Neavând scăpare, a părăsit această lume, plecând pe drumul fără întoarcere. Iar feciorul de acum era la locul lui - avea familie, serviciu, apartament, aşa că nici n-a petrecut-o în ultimul drum pe maică-sa. Aşa a rămas bătrânul tată singur-singurel ca să-şi ducă crucea până la capăt, nemângâiat de nimeni. Aşa sunt copiii - rămân mereu copii pentru părinţii care i-au educat, i-au crescut şi i-au îndrumat în viaţă.

Zinaida Smochină-Rotaru

Costiceni, raionul Noua Suliţă