Să fii Om de Aurelian Silvestru

Să fii Om de Aurelian Silvestru

Orice se poate întâmpla cu cel care ascunde un secret - secretul său. Dar, oare, a-l ascunde înseamnă a minţi?

Minciuna e prima dintre laşităţi. Înseamnă, oare, că a-ţi ascunde suferința e o laşitate? Chiar trebuie să scoţi la iveală tot ce ai în suflet? Nu eşti mai slab când te expui? Nu eşti mai vulnerabil? Sinceritatea e, oare, cu adevărat un avantaj? Şi dacă cei din jur sunt profitori? Dacă abia aşteaptă să poată specula pe contul tău? Ce va urma?

Bunătatea  e  sinonimul  omeniei. Şi

totuşi, în lume există încă foarte multă răutate. Oare de ce? A cui e vina?

În şcoală, profesorii încearcă să-l modeleze pe copil pe bază de exemple pozitive. O parte din elevi însă, le desconsideră, pentru că nu pot trece cu vederea peste faptul că norocul nu întotdeauna ţine cu cei buni, că marile averi se nasc din combinaţii necinstite şi că există încă o mulţime de profesii în care nu ai succes, dacă nu minţi...

Aşadar, unde greşim?

Noi zicem uneori:

-Dacă mergeam pe altă cale, poate că aveam un alt destin...

Nici vorbă de aşa ceva! Nu s-ar fi schimbat nimic, deoarece nu drumul e de vină, ci omul şi felul cum alege el grâul de neghină. Egoismul nu se naşte de la sine! Tot noi, adulţii, îl plantăm în sufletul copiilor. Căci, ce le spunem despre dânşii? Că sunt frumoşi şi buni ca nişte îngeri? Nu! Darwinismul ne obligă să-i convingem că omul a provenit de la maimuţă şi că viaţa se ţine pe instinctul autoconservării şi se desfăşoară într-o sângeroasă luptă pentru existenţă. De aici, probabil, şi ghemul de probleme ce ne macină din interior. Animalul nu ştie de altruism. El se îngrijeşte doar de sine, de burta şi de siguranţa sa. Dacă îi spui copilului că strămoşii lui abia nu demult au coborât din copaci, atunci noţiunile înălţătoare (de nobleţe, omenie, bunătate) se transformă în cuvinte goale.

Ca să fii om, un Om Adevărat, trebuie să crezi că Arhitectul omenirii este Dumnezeu, şi nu maimuţa!

Fireşte, pentru asta e nevoie de curaj - curajul de a fi onest şi cumsecade, de a face cât mai multe fapte bune, de a rezista în faţa răului şi a te ţine de cuvânt. Când însă apărătorii unei fortăreţe îţi încredinţează cheia cetăţii, iar tu (din nu se ştie ce motiv) te cerţi cu soţia şi, vrând să te răzbuni pe ea, deschizi de bună voie porţile în faţa adversarilor, atunci mai eşti tu, oare, un Om adevărat? Mai meriţi încrederea majorităţii?

-Credinţa, fără faptă, moartă este! a spus odată apostolul Iacob într-o predică.

Degeaba ne vom bate cu pumnul în piept, strigând în gura mare că suntem cinstiţi sau patrioţi, dacă faptele noastre vor demonstra contrariul. Degeaba ne vom crede buni creştini, dacă vom trece cu indiferenţă pe lângă suferinţa altora...

Se spune că odată doi sfinţi se grăbeau la o întâlnire cu Dumnezeu şi, cum drumul era răzmuiat de ploaie, numai iată că văd un biet ţăran care se chinuia să-şi scoată carul înţepenit în glod. Milos din fire, unul dintre sfinţi s-a repezit să-l ajute. Celălalt însă, văzând în asta un obstacol pentru graba lor, l-a apucat de mână şi i-a zis:

-Lasă bunătatea la o parte. Ai uitat că ne aşteaptă Cel de Sus? Trebuie să ne grăbim!

Când au ajuns la faţa locului, Marele Creator lipsea. Şi-a făcut apariţia abia peste un sfert de oră. Avea veşmintele stropite de noroi. Le-a explicat:

-M-am reţinut un pic... Am ajutat un biet ţăran să-şi scoată carul împotmolit în glod.

„Obstacolul e greu doar pentru omul care dă înapoi din faţa mormântului său”, afirma Saint-Just, un animator al Revoluţiei Franceze.

Iisus Hristos de ce credeţi că n-a dat înapoi? De ce s-a lăsat bătut în cuie? Că doar avea alternative...

Ca om, putea ceda. Ar fi putut pleca în altă parte. Ar fi putut să-şi ocolească soarta... Dar n-a facut-o. Şi-a asumat curajul de a-şi duce crucea cu demnitate până la sfârşit, în pofida durerii, în pofida suferinţei, în pofida răutăţii celor care îl băteau cu pietre şi aşteptau ca el să cadă în genunchi şi să cerşească îndurare.

- Cine ocoleşte fapta bună acela cade în cel mai trist şi mai întunecos mormânt, consemna într-un eseu părintele Steinhardt.

„Iubirea alungă frica!” zicea tot el în altă parte, ferm convins că esenţa creştinismului este iubirea.

A iubi înseamnă a te opune răutăţii, a-ţi depăşi orgoliul de dragul celor mulţi.

A fugi de iubire înseamnă a fugi de viaţă.

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag.112-115