„Ea scrie ca și cum cântă...” - versurile și desenele doamnei Sofia Vicoveanca

„Ea scrie ca și cum cântă...” 
versurile și desenele doamnei Sofia Vicoveanca

Citește aici

Rugăciune Doamne, nu demult vedeam Mugurii plesnind pe ram; Vedeam şi mă minunam, Liniştea-n adânc găseam. M-ai făcut, Doamne, s-aud Primele păsări cântând, Ascultând, îţi mulţumeam Pentru dorul ce-l primeam. Primele raze de soare, Primele flori, pe răzoare, Le prindeam toate-ntr-un smoc, Fiindcă mi-aduceau noroc. Doamne bun, m-ai pedepsit, Prea la multe am râvnit. Soarele-i ascuns de nori, Florile sunt reci ninsori. Mă rog, Doamne, de poeţi, Greu e sufletul gol să-l porţi, Mă iartă, mă lecuieşte, Că în tine am nădejde!

Ce îi dorul? După unii, doru-i floare În culori îmbietoare, Cu miresme-mbătătoare Şi la gust otrăvitoare. Este doru-otrăvitor? Este că de ce îi dor! Alţii zic că-i foc şi pară, Că-n adânc ţi se strecoară, Ţe-ncălzeşte, te-ameţeşte, Te arde pân' te scrumeşte. Este dorul arzător? Este - altfel n-ar fi dor! După alţii-i sete-aprinsă, De nici un izvor nu-i stinsă, De-ai tot bea, pân-ai muri, Setea n-o poţi ostoi. Este dorul însetat? Este - că-i un răsfăţat! După mine-i boală grea, Zaci şi te usuci de ea, N-ai nici somn şi-ntruna plângi, Pe picioare te usuci. Este dorul boala grea? Este – c-am zăcut de ea! De-aș boli și-aș arde toată, Fără dor îs ca și moartă!

Nu-mi pasă De sunt la drum, mă sfătuiesc În gând cu tine. Mă sfădesc, Dacă ceva nu-mi prea convine Şi câtă linişte găsesc Că eşti cu mine! Şi câte nu punem la cale? Dar câte nu îţi povestesc?! Şi râd, că-s fericită tare, Şi uit c-ălături mai sunt care Pe-acelaşi drum călătoresc. Nu-mi pasă, că doar sunt cu tine, Ce ştie lumea despre noi? Se tot întreabă: Mi-o fi bine? Că râd, apoi să plâng îmi vine, N-o bag în seamă, nu-i cu noi! Dar numa-n gând, în gând şi âtât, Altminterea, ne ştim puţin. Habar n-ai tu, n-ai bănuit C-atâtea-n mine ai stârnit Şi-acum mi-i sufletul preaplin!

Fraţilor mei Fraţii mei iubiţi, anume Că ne tragem dintr-un neam, Eu vă port dorul prin lume, Nu ne-am mai văzut de-un an. M-aţi primit cu flori şi lacrimi Într-o toamnă ruginie, Ne-am spus dorul, greu, de patimi, Şi dureri de-un veac, se ştie... V-am adus balada calmă Cu arome din adânc, Ne-am pus sufletele-n palmă, Mi-amintesc şi-acum şi plâng. V-am cântat cu foc aleanul, Chiar dacă m-aţi blestemat, Să ard ca spicul, ca paiul, Să fiu scrum de vânt purtat. Mă-nchin bătrânelor altare Şi mă tot rog cu glasul mut În mănăstirile în care Aceiaşi Domni noi i-am avut. Să avem cu toţii parte, Cum Vodă Ştefan şi-a dorit, De pace, linişte, dreptate, Să fim acelaşi neam unit!

Mă tot întreb... Mă tot întreb şi nu-n zadar Unde-a găsit atât amar Arcuşul unui lăutar? Când strunele încep şi plâng Simt că mă rup, simt că mă frâng Şi ard în jar... Cum bahrina-n salt uşor Şi-apoi în dans ameţitor Mă face s-ameţesc, să mor? În dansul ei e-atâta suferinţă, Amar, trădare, năzuinţă – Şi plâng de dor... Cum pictorul ştie s-adune Toate culorile din lume Să-mi bucure ochii anume? Cu flori de toamnă, primăveri, Cu ale iernii reci tăceri Şi albe brume... Şi cum poetul, într-adins, Poate stârni hohot de plâns Prin focul dorului aprins? În versul lui e-atâta jale, Durere, ură, foc, iertare Şi dor nestins... Şi câte nu-s pe astă lume Să-ţi bucure sufletul anume, Când simţi urâtul lângă tine? Totu-i să poţi, să vrei, să simţi Aceste rare frumuseţi Pe astă lume...

Aş vrea să fiu Aş vrea să fiu doar o scânteie, Să aprind focul zorilor Şi aş ruga vântul s-adie Ca să nu m-aprind, să mor; Că aş mai vrea s-ascult, în noapte, Glasuri de privighetori, Pădurile cu-ale lor şoapte, Zbuciumul izvoarelor; Să simt cum roua-n valuri dese Sărută fiecare floare, Parcă-s la altar mirese Smerite-n binecuvântare; Să mai văd cum se destramă În lumina crudă, deasă, Aburii uşori, de scamă... Şi-apoi pot muri. Nu-mi pasă! Aţi râs vreodată printre lacrimi Aţi râs vreodată printre lacrimi Ce s-au oprit şi stau în gât? De le-aş lăsa să cadă-n valuri, Aş îneca cu-amare gânduri Întreaga lume pe pământ. Când norul lacrimilor strânse Sugrumă şi-ţi iau răsuflarea, Durerea-i grea de grele patimi Şi simţi cum te îneci în lacrimi Dar râzi de se cruceşte zarea. De s-ar putea aş da din viaţă Să scap de-atât amar ascuns, Dar trebuie să râd de toate Şi uneori în hohot, poate, Prin alte hohote de plâns.