Dimitrie Cantemir despre năravurile moldovenilor din secolele XVII-XVIII

Dimitrie Cantemir despre năravurile moldovenilor

Partea cea mai interesantă și mai savuroasă a Descrierii Moldovei, a lui Dimitrie Cantemir, este cea referitoare la năravurile moldovenilor; o descriere vie, în culori, realistă, și în care virtuțile sunt mereu însoțite de vicii de tot felul și de obiceiuri mai puțin creștine, toate, oferindu-ne portretul românilor moldoveni din secolele XVII-XVIII.

În această descriere a năravurilor moldovenilor, pe care o redăm mai jos, umanistul Dimitrie Cantemir își prezintă motivația descrierii, și modul în care o va face, foarte importantă din perspectiva sa, pentru a evita o imagine nerealistă despre moldoveni și obiceiurile lor. Acolo, unde autorul consideră că este necesar, critică năravurile cele rele ale moldovenilor, precum și năravurile cele bune, cu cele mai de laudă cuvinte le pomenește. Dar să vedem mai exact despre ce este vorba.

„În vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (lucru despre care nimeni sau numai puțini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut și să înfățișăm pe locuitorii țării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeași măsură să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit...) (...în năravurile moldovenilor, în afară de credința cea adevărată și ospeție nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda. Din toate cusururile obișnuite și pe la ceilalți oameni, au și moldovenii, dacă nu prea multe, totuși nici prea puține. Năravurile bune sunt rare la ei și întrucât sunt lipsiți de o adevărată creștere bună și de deprindere a năravurilor bune, va fi anevoie să găsim un om cu năravuri mai bune decât ceilalți, dacă firea cea bună nu i-a venit într-ajutor.

Trufia și semeția sunt muma și sora lor. Dacă moldoveanul are un cal de soi bun și arme mai bune, atunci el gândește că nimeni nu-l întrece și nu s-ar da în lături să se ia la harță chiar și cu Dumnezeu, dacă s-ar putea.

Cu toții sunt mai cu seamă cutezători, semeți și foarte puși pe gâlceavă; cu toate acestea se liniștesc lesne și se împacă iarăși cu potrivnicul. Vorba duel nu le este încă cunoscută.

Țăranii trec arareori de la vorbe la arme, însă astupă gura semeață a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta și cu pumnii. Asemenea fac și oștenii; foarte rar trec de la sfadă la sabie și dacă, totuși, acest lucru se întâmplă vreodată, ei trebuie să ispășească cu pedepsele cele mai straşnice.

Sunt glumeți și veseli; ceea ce au în suflet le stă și pe buze; dar, așa cum uită ușor dușmăniile, tot așa nu țin nici multă vreme prietenia.

De băutură nu au prea multă greață, dar nici nu-i sunt plecați peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospețe, uneori de la al șaselea ceas al serii până la al treilea după miezul nopții, alteori și până ce se crapă de ziuă, și să bea până ce varsă. Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiecare zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea iarna, când gerul silește oamenii să stea pe acasă și să-și încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubește nimeni, afară de oștean; ceilalți beau numai un pahar mic înainte de masă. Locuitorii Țării de Jos, de la hotarul cu Valahia, iubesc vinul mai mult decât ceilalți...).

Arcul îl întind foarte bine, asemenea se pricep să poarte sulița; dar totdeauna au izbândit mai mult cu spada. Numai vânătorii poartă puști și moldovenii socotesc că e un lucru de ocară să folosească această unealtă împotriva dușmanului, la care nu ajungi nici prin meșteșugul războiului și nici prin vitejie. La începutul luptei sunt întotdeauna foarte viteji, iar de-al doilea sunt mai moi; dacă și după aceea sunt din nou împinși îndărăt, atunci rar mai cutează să mai înceapă a treia oară. Însă de la tătari au învățat să se întoarcă iar din fugă și cu acest meșteșug au smuls adesea izbânda din mâna dușmanului. Față de cei învinși se arată când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică. Ei socotesc că este o datorie creștinească să ia viața unui turc sau tătar și pe acela care se arată blând cu aceștia îl socotesc că nu este bun creștin. Ce gândesc ei despre acest lucru, au arătat îndeajuns la pustiirea cea din urmă a Bugeacului când Petriceicu a năvălit în Basarabia după bătălia de la Viena”.

„Moldovenii nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se ivește ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc și nu știu ce să facă. La urmă, când văd că străduințele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceea ce au săvârșit, dar prea târziu. De aceea, nu putem face nimic alta, decât să punem pe sama osebitei și nemărginitei pronii că împărăția atât de mare și înfricoșată a turcilor – după ce răsturnase cu armele toată puterea romanilor în Asia și o bună parte din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria și alte nenumărate împărății și puse stăpânirea cu sila pe neamul cel mai înțelept – grecii – nu a fost în stare să silească un norod atât de prost și fără putere să i se plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care l-a primit de bunăvoie, dar și-a păstrat întreagă și nevătămată rânduiala sa politicească și bisericească.

De altminteri moldoveni nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți. Chiar și numele meșteșugurilor cele mai frumoase și ale științelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învățați își pierd mintea și atunci când vor să laude învățătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învățătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviință zicând că: „învățătura este treaba popilor; pentru un om de rând este de ajuns dacă știe să citească și să scrie, să-și scrie numele, să-și treacă în condica lui un bou alb, negru și cu coarne, caii, oile și alte dobitoace de povară, stupii și orice alte lucruri ca acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase”.

Cu toate că femeile nu stau ascunse de bărbați cu aceeași băgare de seamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor. Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfățișare plăcută, dar cu frumusețea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la ospețe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând îmbucătura la gură sau deschizându-și buzele atât ca să i se poată vedea dinții; ea își vâră îmbucătura în gură cât se poate mai în taină. Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; și se socotesc fărădelege să descoperi capul unei femei. Dimpotrivă, fetele socotesc că e rușine să-și acopere capul, chiar și cu pânza cea mai subțire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăției. Altminteri, obiceiurile sunt tot atât de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ținut la altul al țării”.

„Locuitorii din Țara de Jos, de multă vreme obișnuiți să trăiască în război cu tătarii, sunt oșteni mai buni și de asemenea oameni mai mânioși decât ceilalți: se răzvrătesc mai lesne și sunt mai nestatornici, iar dacă nu au un dușman dinafară cu care să se bată, sunt lesne ispitiți de lenevie ca să stârnească o răzvrătire împotriva căpeteniilor, ba chiar și împotriva domniei însăși. Despre slujba religioasă știu puțin lucru. Cei mai mulți dintr-înșii și aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăște ziua morții; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război. Aceasta le dă o îndrăzneală așa de mare, încât se năpustesc uneori aproape nebunește asupra dușmanului.

Să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat și cu atât mai puțin fărădelege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă și omoară cu vrednicie; și atunci când năvălesc în țara tătarilor, ei zic că nu au prădat, ci că și-au luat înapoi numai ce era al lor, fiincă tătarii nu ar avea în stăpânire astăzi nimic afară de ceea ce au răpit cu sila de la strămoșii lor. Preacurvia este rară la ei. Însă tinerii socotesc nu numai că nu este rușine, ci că este laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca și când n-ar fi ținuți să asculte de vreo lege. De aceea la ei se aude adesea vorbindu-se în chipul acesta: „Fătul meu iubit! Ferește-te de furtișag și de ucidere, pentru că eu nu te voi putea scăpa de spânzurătoare; dar pentru împreunare neîngăduită, nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte, câtă vreme vei plăti banii la șugubinat (așa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate)”.

Chipul cu care primesc la oaspeți străini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudă; căci deși foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuși nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare și găzduire unui oaspe și-l găzduiesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fața voioasă, ca și când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi și, ca să nu mănânce singuri, își trimit slugile pe ulițe și le poruncesc să poftească la masă drumeții pe care îi întâlnesc. Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceștia nu numai că închid casa și cămara în fața oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrențăroase, vin apoi în chip de calici și cer ei înșiși pomană de la străin.

Locuitorii din Țara de Sus se pricep mai puțin în ale războiului și nici nu sunt prea deprinși cu armele; mai degrabă își mănâncă pâinea în sudoarea frunții și în liniște. Sunt înverșunați aproape până la eres în credința lor, de aceea se găsesc peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Țara de Sus, iar munții sunt plini de călugări și pustnici, care își jertfesc acolo, în liniște, lui Dumnezeu viața smerită și singuratecă.Furtișaguri nu se săvârșesc decât puține sau deloc la ei. Totdeauna s-au arătat cu credință către domn, iar dacă s-au iscat și unele tulburări printre ei, acestea au fost stârnite numai de boierii din Țara de Jos. Asemnea și înainte e însurătoare păzesc curăția și au năravuri bune – lucru prea rar în Țara de Jos. În trebile țării sunt mai vrednici decât ceilalți; trebile casei le fac cel mai bine; poruncile primite le împlinesc cu cea mai mare râvnă, iar oaspeții îi primesc mult mai bine decât locuitorii din Țara de Jos.”

Jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri, ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul pe altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stingă cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora; când stau însă într-un şir lung şi se ţin de mâini aşa fel că fruntea şi coada şirului rămân slobode şi merg împrejur fălcând felurite întorsături, atunci acesta se numeşte, cu un cuvânt luat de la leşi, „danţ ”.

La nunţi, înainte de cununie au obicei să joace în ogrăzi şi pe uliţe în două şiruri, unul de bărbaţi, iar celălalt de femei. La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân şi cinstit de toţi, care poartă în mână un toiag poleit cu aur sau unul pestriţ, legat la capăt cu o năframă cusută frumos. La pasul cel dinţii una dintre căpetenii trage pe ceilalţi, care trebuie să vină după ea de la dreapta spre stingă, cealaltă îi trage de la stânga spre dreapta, astfel încât ajung să stea faţă în faţă; după aceea se întorc spate la spate, apoi se învârtesc fiecare şir în şerpuiri arcuite şi, ca să nu se încurce, se mişcă aşa de încet, încit mai că nu se poate vedea că şirurile se mişcă, în amândouă şirurile fiecare îşi ia locul după rangul lui.

Jupânesele şi jupâniţele boierilor au locul după starea bărbaţilor şi părinţilor lor. Totuşi căpetenia are totdeauna locul cei dintâi, locul al doilea îl ia nunul, iar pe al treilea mirele. Aceleaşi locuri le iau în şirul femeilor nuna şi mireasa, chiar dacă acestea sunt dintr-o stare mai de jos decât celelalte. Până la urmă, însă, cele două rânduri se amestecă şi joacă roată, în aşa chip că fiecare bărbat însurat ţine de mâna dreaptă pe nevasta lui, iar holteii ţin fiecare de mână câte o fată de seama lor şi le învârtesc împrejur. Uneori hora se învârteşte în trei colţuri, în patru colţuri sau în forma unui ou, după voia şi iscusinţa căpeteniei. Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbă­tori, mai sunt încă alte câteva aproape cu eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soţ 7, 9 şi 11.

Jucătorii se numesc „căluşari”, se adună o dată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti, în cap îşi pun cunună împletită din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu pânză albă. Toţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nici nu pot să fie traşi la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteşte stăriţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh.

În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate târgurâle şi satele jucând şi sărind, în toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul bisericii şi zic că dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. Dacă o ceată de acestea de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecată şi nici judecătorul nu întreabă cine a săvârşit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeaşi ceată; dacă lipseşte, ceilalţi zic că îl căznesc duhuri rele şi strigoaicele. Norodul lesne crezător pune pe sama căluşarilor puterea de a izgoni boli îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc ştiut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ, începând de la cap şi până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins şi poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândește de obicei şi cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puţină osteneală. Atâta putere are credinţa până şi în farmece.

În imagine: moldovenii orașului Hotin (1891)