Lacrimi din ucigătorii ani ai foametei, 1946-1947

Victor, un băieţel de 13 ani a lăsat în lădiţa fermecată următoarea istorie, pătrunsă de durere şi groază:
Bunicuţa mea avea numai 14 ani, când „stribocii”, înarmaţi cu topoare şi vergi lungi de fier, au dat buzna în ogradă şi au început să scoată, încărcând în căruţele lor de la poartă saci cu grâu, tot porumbul din şiac, cartofii din beci. Cu toporul ei deschideau uşile încuiate, iar cu vergii? de fier străpungeau fânul şi popurile de strujeni pentru a descoperi pâinea ascunsă de gospodari.
Au luat totul, până la ultimii pumni de făină de porumb din covăţica de pe laviţă, pregătită pentru mămăligă. N-au scăpat de jefuitori nici păsările din poiată, nici animalele de pe lângă casă.
De mare supărare şi grijă că cei trei copii vor muri de foame, mama bunicii s-a îmbolnăvit, a căzut la pat, iar peste o săptămână a fost dusă la cimitir. Rămânând văduv, cu trei copii şi fără nici un gram de pâine, tatăl bunicii, care cunoştea limba ucraineană, a hotărât să plece în Galiţia, să  schimbe un covor frumoş pe ceva de-ale gurii. Înainte de plecare, el le-a rugat pe nişte vecine (văduve, ale căror bărbaţi căzuseră pe front) să aibă grijă de copiii lui până se va întoarce acasă. Femeile cele i-au dat şi ele câte un covor, rugându-l sa le aduca şi lor câţiva cartofi sau alte merinde. Înţelegând că-i va fi greu la drum cu trei covoare grele, fără un ban în buzunar, tatăl bunicii, adică străbunicul meu, a luat-o cu el pe fiica cea mare să-l ajute. Astfel, fetiţa care avea să-mi fie bunică, a luat un covor în spate şi amândoi au pornit la drum. Călătoreau deasupra pe vagoanele trenului de marfa. Trebuiau să fie cu ochii în patru, căci viteza acelor trenuri era mare, şi la cotituri puteau să cadă jos.
Ajungând în Galiţia, au schimbat cele trei covoare pe trei săcuşori de grâu, dar cum numai au ajuns la Cernăuţi fetiţa şi tatăl ei au fost arestaţi sub motivul că se ocupă cu specula. Ei au fost condamnaţi la 10 ani de puşcărie, cu confiscarea celor trei săcuşori de pâine. Şi-au ispăşit pedeapsa tocmai după cercul polar, în cea mai groaznică închisoare din imperiul sovietic - la Norilsk.
Nu li s-a iertat nici o zi, au stat acolo toţi cei zece ani. Când s-a întors acasă, tatăl şi-a găsit băieţii, lăsaţi micuţi, deja flăcăi în toată legea. Fiica lui, adică bunica mea, nu s-a întors acasă după eliberare, căci se căsătorise cu un tânăr de acolo. A revenit la baştină abia peste cinci ani, astfel lipsind tocmai 15 ani de acasă. Poate nici nu venea dacă nu avea doi copilaşi bolnavi, care aveau nevoie de o climă mai blândă, de soare şi căldură. După întoarcerea lor într-un sat din raionul Hliboca, copiii şi-au revenit, s-au însănătoşit de-a binelea.
În cei cinci ani trăiţi în Siberia, în libertate, bunica a trecut prin multe întâmplări, pe care le-a povestit nepoţilor. Bunăoară, după două zile de ploi abundente de vară, ea a plecat cu bunelul la pădure să strângă ciuperci. După o oarecare vreme, au auzit un zgomot puternic şi un fel de scâncet, ce părea să fie de urs. Au luat-o încolo de unde venea zgomotul. Nu mergeau pe cărare, păşind peste copaci căzuţi de vânt, împiedicându-se de vreascuri şi plante târâtoare, sărind peste răpi şi gropi. În sfârşit, au ajuns la locul de unde se auzea glasul jalnic. Mare le-a fost mirarea când au văzut un pui de urs. Interesant era că acela nu căzuse într-o capcană, nu se lupta cu vreun animal mai puternic, ci, pur şi simplu, nimerise între o stâncă şi un copac ce reştea alături. Sprijinit cu spinarea de stâncă ursuleţul apăsa din toate puterile cu picioarele copacul, ca să-l doboare la pământ. în ciuda eforturilor depuse,! copacul se ţinea tare şi nu ceda puiului de urs, care de ciudă şi neputinţă scotea sunete atât de jalnice, făcând mare gălăgie. Dorind să înţeleagă de ce ursuleţul se căznea să doboare copacul, bunica şi bunelul s-au ascuns după alt arbore, aşteptând să vadă ce va urma mai departe. Când copacul a căzut la pământ, ursuleţul s-a repezit fulgerător spre vârful lui la fagurele cu miere a albinelor sălbatice, înfulecând lacom din delicioasa răsplată pentru izbânda lui.
Maria Sucevan-Șotropa
Costiceni, raionul Noua Suliţă

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii

Comentarii