Datinile noastre – Legenda Babei Dochia

Datinile noastre – Legenda Babei Dochia
Pretutindeni la români este cunoscută ziua de 1 Martie cu numele de Baba Dochia, şi cele douăsprezece zile dela înce­putul acestei luni, sub numele de zilele babei. Prin Basarabia, şi prin unele părţi din Muntenia, baba Dochia se mai numeşte şi Baba Marta, iar zilele babei, prin unele locuri sunt numai în număr de nouă, în loc de douăsprezece.
Despre Baba Dochia se povestesc mai multe legende, care se aseamănă între ele, şi s-ar pute spune că-i una singură cu mai multe variante.
Iată, de pildă, cam ce se povesteşte prin Bucovina:
Se zice că în vremurile vechi, pe când anume, nu se ştie, pentru-că nimeni de pe atunci nu mai este în viaţă ca să ne spue, se zice că ar fi fost un împărat mare şi puternic,  vestit  pe  toată  faţa  pământului,  care avea o fată mândră şi sprintenă, căreia-i zicea Dochia.
Dochia, fata împăratului celui vestit, era aşa de frumoasă, şi aşa de departe mersese vestea despre dânsa, în cât nu ră­măsese fiu de craiu să nu fi venit înpețit la ea. Dar, orică, nu-i venise fetei vremea de măritat, orică nici unul dintre fii crailor de pe pământ nu era partea ei, Dochia nici nu se uita la dânşii, şi toţi s-au întors, dela poarta curţilor împărăteşti, tot fără păreche, precum au fost venit.
Unul din craii vecini, poate numai din pricină că Dochia ţinea aşa de mândră, a cătat pricina împăratului celui vestit, şi s-a pornit cu oastea împotriva lui.
Şi-a scos şi împăratul nostru oastea la hotar; s-au încăierat oştile împărăteşti, şi s-au luptat o zi, o săptămână, o lună, poate un an întreg, ori mai mulţi ani de a rândul - cine ar puteâ să spue cât! -şi la urmă, oastea împăratului acestuia a fost înfrântă, şi însuşi împăratul a căzut în mâna duşmanului.
Împăratul cel învingător s-a bucurat ei şi nu prea, când a văzut îngenunchiat pe un craiu aşa vestit, dar bucuria lui nu mai avea margeni, când se gândea că şi Dochia cea frumoasă şi isteaţă, a lui va fi de acuma.
Dar nici bucuria lui nu a ţinut mult, că Dochia, prinzând de veste ce s-a întâmplat şi ce gânduri are învingătorul, ca să nu cadă în mânele lui, a pus pe dânsa douăsprezece cojoace, şi-a amânat furca-n brâu, ca să n-o cunoască nimeni, şi mânând o turmă de oi din averea împărătească, a pornit-o la munte.
După ce a mers ea, cât va fi mers, a început vremea a se încălzi, şi ea a-şi aruncă, în fiecare zi, câte un cojoc, până ce le-a aruncat pe toate; şi când a ajuns în vârful muntelui, nu mai avea nici un cojoc pe dânsa.
Dar se vede că, şi pe atunci, vremea era nestatornică, pre­cum sunt oamenii de astăzi, că, de odată, aşa din bun senin, s-a stârnit o furtună straşnică, şi apoi s-a pus pe ploaie şi pe nins, şi iar ploaie, şi iar nins, de nu mai înţelegeai ce se pe­trece; dar mai rău era frigul, asprimea asta care o zgribulia pe sărăcuţa de Dochie, şi-i îngheţa şi inima într-însa.
Ce să facă? Încotro s-o apuce, ca să scape! Ori încotro se uita, vedea numai ploaie, numai ninsoare, numai prăpăstii şi prăpădenie.
Şi atunci a început a cârti, în gândul ei, împotriva lui Dumnezeu; şi bunul Dumnezeu s-a supărat, şi a deschis por­ţile cerului şi a slobozit toate vânturile cele nebunatice, care douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi întregi s-au fugărit prin lume, şi a tulburat toată firea, iar pe Dochia, drept pedeapsă, o prefăcu Dumnezeu în stâncă de piatră, împreună cu oile ei, şi stânci sunt, până în ziua de astăzi, şi Dochia şi oile.
Şi de atunci românii pomenesc ziua întâi a lunei lui Martie, cu numele Dochiei, întru amintirea ei, şi cele douăsprezece zile, deia începutul acestei luni, sunt zilele Dochiei.
Dar oricine se poate întreba, cu drept cuvânt: dacă a fost Dochia o fată aşa de tânără şi de frumoasă, pentru ce zi­lele acestea ale ei se numesc zilele Babei, că doar ea numai babă nu a fost.
Întrebarea îşi are, cu adevărat, rostul ei; dar iată că le­genda aceasta mai cuvântează şi astfel:
A fost odată, cine ştie câtă vreme a mai trecut de atunci, a fost o babă îndrăcită, precum sunt toate babele dela mă­tuşa Eva încoace.
Şi baba asta, numită Dochia, avea o noră frumoasă ca lu­ceafărul, harnică precum îi albina, blândă şi bună, că de-ai fi avut o rană, te-ai fi tămăduit, numai daca te-ai fi atins de hainele ei.
Dar baba - nu de geaba îi zice lumea: talpa iadului – o canonia pe noră-sa, o punea la muncile cele mai grele, şi măcar că îndeplinea toate slujbele, nu scăpa de ocară niciodată, ba de multe ori se făcea ghem sub pumnii babei, care cădeau, ca gridină, peste capul şi peste trupul nurorei.
Ce să mai născocească baba, ca să amărească viaţa bietei nurori?
În ziua de întâi Martie, când era mai frig afară, şi se zbu­ciuma vântul mai amarnic, şi ningea, şi ploua, numai ce o chiamă afurisita de babă, şi îi porunceşte să se ducă la pădure cu oile, şi când s-o întoarce, să aibă un caier tors şi să-i aducă şi o cofiţă de fragi.
Cine-a mai auzit una ca asta: la luna Martie fragi prin pă­dure, când ninge şi frigul te zgribuleşte pe captor!
Şi a plecat nora la pădure, cu furca-n brâu, în mână cu cofiţa, mânându-şi oiţele, care abia puteau răsbate prin vijelie.
Şi pe când plângea ca mai jalnic, de-i sălta cămeşuica pe trup, iată se coboară un înger din cer, şi-o întreabă de-ce se sbuciumă atâta?
Îi spune ea toată pricină, iată cum şi iată cum, şi dacă s-a întoarce acasă cu caierul ne tors şi fără fragi în cofă, are să fie vai şi amar de viaţa ei.
Îngerul a mângâiat-o, şi i-a dat sfat să culeagă vreascuri din pădure, să facă foc şi să se încălzească.
Şi a făcut precum i-a zis îngerul, şi când s-a întors cu vreascurile, să le puie pe foc, caierul se torsese, prin minune, după cum gândise îngerul.
După ce s-a încălzit bine, i-a zis îngerul să puie cărbunii în cofiţă. Şi i-a pus. Apoi i-a zis iarăş îngerul: „Ia-ţi năframa de pe cap, şi leagă gura cofiţii cu ea!”. Şi fata i-a îndeplinit porunca.
Când să plece nora spre casă, îngerul a sfătuit-o, nu care cumva să se uite în cofiţă, şi când a ajunge, s-o deie deadreptul în mâna soacri-sa.
Şi ce să vezi? când desface baba legătura, dela gura co­fiţii, cofiţa plină de fragi!
Baba, să crape de ciudă, nu alta. Că doar nu-i era babei de-a mânca fragi, în zi întâi a lui Martie, ci-i era s-o prăpă­dească pe noră: şi când colo, ea vine cu fragi.
Cum şi de unde i-a adus?
Înciudată, peste măsură, pleacă baba însăşi la pădure, să culeagă fragi. Dacă a găsit nora-sa, o toantă ca ea, să nu gă­sească o femeie vrednică şi în toată firea, ca dânsa?
Dar era un puiu de frig, şi o ploaie ca acelea, de te pă­trundea până la oase.
Baba se îmbracă numai cu douăsprezece cojoace, ca să nu degere, şi o porneşte.
Până-n seară, cojocul cel de mai deasupra, se umpluse de apă şi trăgea cât o piatră de moară, şi ne mai putând să-l târâie după dânsa, baba l-a aruncat.
A doua zi a aruncat al doilea cojoc, şi apoi pe al treilea, şi tot aşa înainte, până ce, în a douăsprezecea zi, a rămas nu­mai în cămaşă.
Şi atunci Dumnezeu, pentrucă i s-a împotrivit baba, şi voia cu orice preţ să culeagă fragi în luna lui Martie, a prefăcut-o în stâncă de piatră, pe ea şi pe oile ei, şi stâncă sunt până în ziua de astăzi.
Şi de atunci, se numesc zilele babei, cele douăsprezece zile de la începutul lunei Martie.
Prin unele locuri se crede ca baba a îmbrăcat numai nouă cojoace, şi de aceia în zilele babei sunt în număr de nouă. În judeţul Tecuciu, precum şi în Teleorman, se povesteşte de nouă cojoace.
Se mai crede ca afară de cele douăsprezece zile furtunatice ale Babei Dochiei, mai sunt zile împrumutate sau împru­mutări, în care vremea nu-i statornicită. Aşa ziua a treisprezecea din Martie, sau cea întâi zi împrumutată, este a sturzului; pe urmă vine a mierlei, apoi a cocorstârcului, a ciocârliei, a cu­cului, a rândunelelor, şi altele. Cea din urmă zi împrumutată este ziua mieilor, numită încă şi omătul sau ţurţurii.
Ziua de întâi Martie, Dochia, se mai numeşte şi Cap de primăvara, după credinţa că din această zi începe şi vremea primăverei, precum se numeşte şi Dragobete sau Dragobete cap de primăvară.
Între ai noştri este obiceiul că în ziua de Dochia să se puie mărţişor la gât, pentru ca să aibă noroc, şi să fie sănă­toşi în cursul anului, şi curaţi ca argintul din care e făcut măr­ţişorul.
Unii poartă mărţişorul numai 12 zile, și apoi îl anină în ramura unui pom. Alţii îl poartă până ce înfloreşte porumbrelul sau păducelul; alţii până ce sosesc berzele, iar unii îl scot abia la 1 Mai, când, după ce beau pelin pe iarbă verde îl aruncă pe un pom tânăr.
Artur Gorovei
revista Albina - №.23 – 2 martie 1914
Foto: Vlad Dumitrescu

Pagina de pornire

Publicitate/Реклама

Valea Prutului pe Youtube

Valea Prutului pe Facebook

Statistici

Free counters!

Parteneri media