Pagina glumeață - O zi afurisită, nici cu pânză-nici cu porci




Pagina glumeață
O zi afurisită, nici cu pânză-nici cu porci
Diz-de-dimineață, fierarul Simeon plecase de-acasă îmbrăcat în haine de călătorie. El purta în mână o umbrelă albastră de ploaie, iar în picioare niste pantofi mari, tintuiți cu cuie.
Pe ulițele încă pustii ale satului Popilești, nu se auzia decât sgomotul ce-l făceau încăltămintele sale, lovind pământul.
Pe când Simeon trecea pe ulița de lângă școală, auzi de-asupra capului sau o fereastră scârțâind și două obloane fură date de perete.
Ridică îndată capul și zări pe dpmnul primar Popilescu, care tocmai se sculase și venise la fereastră, să vadă dacă era vremea frumoasă.
Primarul rămase nemulțumit c-a fost văzut dezbrăcat, maicuseamă  că  avea  și  o  cămașă  de
noapte ruptă pe la coate. Cu toate acestea nu se dădu îndărăt și vorbi cu Simeon.
-Unde pleci așa de dimineață, Simioane?
-La târg ul din Buzău.
-Și ce vrei să faci acolo?
-Sunt hotărât să cumpăr doi porci.
-Simioane, spuse atunci dl. Popilescu. Privește cămașa mea de noapte, ce vezi la ea?
-Niște găuri la coate.
-Găuri, într-adevăr. . . Nimic nu e veșnic pe pământ. Iată, sunt aproape 15 ani de când am cumpărat-o, împreună cu alte cinci la fel. Le-am păstrat cât se poate de bine, cu toate astea acum curg zdrențele după ele, mă, părăsesc.
-N-aveți decât să le înlocuiți.
-La asta chiar m-am și gândit și pentru-că tot te duci la târg, te-aș ruga să-mi cumperi pânză pentru douăsprezece cămăși.
-Cu plăcere.
-Mulțumesc, atunci o să-ți plătesc la întoarcere.
Fereastra se închise. Simeon își urma drumul înainte. Nici nu se gândea că convorbirea cu primarul fusese auzita din fir a păr de un vagabond ce sta ascuns în niște paie la cinci pași de casa primarului. Îndată ce zgomotul de voci încetă, omul ieși din adapost. Repede își puse pe el o haină zdrențăroasă, și scoțând din buzunar un chipiu vechi și-l îndesa pe cap. El începu să râdă diavolește și se depărtă în direcția târgului.
Pela unsprezece ceasuri, Simeon intra în bâlciu și trase la un han unde mânca ceva. Apoi se duse într-o prăvălie și ceru pânză de cămăși.
I se arătă o pânză groasă şi aspră, care se între­buinţează deobiceiu ca pânză la corăbii.
„Dl. Popilescu va fi mulţumit”, se gândii fierarul şi scoţând punga din buzunar plăti 52 de lei. Îşi luă pânza înfăşurată în hârtie şi o puse pe umăr.
„Acum, spuse el, să ne gândim şi la şuncă”.
De-acolo trecu pe la târgul de vite. El se tocmi mult timp. În sfârşit, după trei ceasuri de ciorovăeală şi de tocmeală, luă doi porci cu 100 lei.
Şi gonind animale înaintea lui. Simeon părăsi târ­gul şi o luă pe câmpie, mânându-le din urmă.
Mergând, îşi privea tovarăşii de drum. Simţise pen­tru ei niţică dragoste şi chiar vorbii cu ei:
„Veţi fi bine la mine! Nimeni nu vă va chinui, nu­mai o singură dată, când vă voiu găsi tocmai buni... Stai să vă dau şi nume. Tu te vei numi Trandafir, căci pie­lea ta are în multe locuri coloarea acestei flori. Şi tu, din pricina petelor negre cari îţi împodobesc spatele, sărmane prieten, te vei numi Negrilă.”
După cuvântarea fierarului, Trandafir tropăi frumuşel ca o persoană cu judecată. Din contră Negrilă, fie că gă­sise ceva în cuvântare care îi displăcuse, fie din altă pricină necunoscută nouă, începu să meargă în neorându­ială şi să se dea la fel de fel de năzbâtii.
Când sărea peste bolovani, când alerga prin şanţuri, când înainta cu greutate, că Simeon trebuia să-l împungă cu vârful umbrelei. Câteodată se culca în mijlocul drumu­lui. Atunci stăpână-său trebuia să-l apuce de picioarele de dindărăt şi să-l împingă ca pe o roabă, ceea-ce făcea pe animal să grohăească şi pe Simeon să-şi puie pânza şi um­brela în cap, spre a avea mâinile libere.
În sfârşit la o cotitură, Negrilă luă o hotărâre nebu­nească: trecu dintr-o săritură un gard, căzu într-o vie pe care o străbătu într-o clipă, ca să intre într-o câmpie de care se depărta mereu, căci era ispitit de o semănătură de cartofi.
Simeon rămase înmărmurit. Ce încurcătură pe el! Ar fi mai bine să părăsească pe Trandafir, ca s-alerge după fugar? Ori să piardă pe Negrilă şi să rămâie cu Trandafir?
Pe când omul nostru sta la îndoială, auzi o voce îndărăt:
„Ce doreşti, domnule? ..”
Se întoarse şi se găsi faţă în faţă cu un necunoscut care da de bănuit. Se dase înapoi şi punându-se în apă­rare cu umbrela sa, îl întrebă răstit: „Ce vrei?”
-Aş vrea să ştiu dacă nu sunteţi d-voastră acela care aduceţi pânză pentru primarul din Popileşti?
-Da, eu sunt.
-Pânză pentru cămăşi de noapte. Acelea ale prima­rului cu găuri pe la coate.
-Într-adevăr.
-Ei bine, stăpânu-meu m-a însărcinat. . .
-Care stăpân?
-Primarul. Am intrat în serviciul său de azi dedimineaţă, la opt. . . S-a gândit că având să, duceţi şi do­bitoacele, va fi greu şi cu pânza, aşa că m-a trimis pe mine să vă scap de ea.
Simeon nu răspunse nimic şi privia neliniştit zdrenţele necunoscutului.
„Văd, domnule, urmă acesta, că n-aveţi încredere în mine din pricina hainei mele fără guler şi a chipiului meu vechi şi zdrenţăros... cu toate astea v-am dat dovadă că nu vă înşel. Cum aş fi ghicit că stăpână-mio, dacă nu mi-ar fi spus-o chiar că are găuri la coatele cămăşilor de noapte şi că... ?
-Ai dreptate, dragă băiete. Iată pânza.
-Sunt om bun şi chiar dacă te-ai îndoi de mine, vreau să-ţi fac un serviciu. Niciodată n-o să mai prindeţi porcul care mănâncă acolo cartofi, numai să vă păzească cineva pe cestălalt. Daţimi-l mie pe seamă. Eu îl voi duce încet de tot şi dumneata mă veți ajunge când veţi pune mâna pe frate-său.
Fierarul primi bucuros şi pe când omul cu chipiu se depărta, ducând pânza şi mânând pe Trandafir, el alergă într-un suflet după Negrilă.
Negrilă nu-l aşteptă. Cu coada îmbârligată, el o sbughi spre o colină mică, pe care o trecu sprinten.
De-acolo scoborî pe o vâlcea şi apoi întâlnind o linie fe­rată, o luă de-alungul ei, cale de vreo zece minute.
Lui Simeon îi ieşea sufletul - şi el care era atâta de răbdător deobicei - era acum înfuriat.
Strigă întâi la dobitoc, pe urmă aruncă cu pietre după el.
Aceasta nu fu pe gustul lui Negrilă, care se gândi să-şi caute alt adăpost... Negrilă înaintă... şi o luă, la o încru­cişare a căii ferate cu un dram, pe şinele trenului.
Sărmanul Negrilă! Aceasta fu cea din urmă treaptă a carierei sale scurte, dar glorioase.
O clipă... şi Simeon, care tot mai alerga după ani­mal, avu durerea să-l vadă tăiat în bucăţele de un tren, care venii în goana mare. Întâmplarea asta mâhni adânc pe proprietarul nenorocitei victime.
El privia bucăţile însângerate şi murmură cu o voce tristă:
„Cine-ar fi zis, Negrilă, că o să fii ciopârţit astfel?”
Bietul om plecă mâhnit şi cu capul plecat. Pierduse atâta vreme încât nu se miră de loc că nu va găsi pe servitorul primarului.
„Desigur, se gândia el, a şi ajuns şi mă aşteaptă la primar.”
Înoptase, când călătorul intră în Popileşti. Merse drept la domnul Popilescu şi îl găsi la masă.
-Ei, întrebă el, îţi place pânza?
-Pânza? . . . Nici n-am văzut-o.
-Nu glumeşti. Am dat-o cui ştiţi.
-Nu ştiu nimic.
-Servitorului dumitale.
-N-am servitor.
-Ai băgat unul azi dimineaţă.
-Ce mai păcăleală!
-Avea un chipiu în cap.
-Eşti nebun?
Simeon înţelese în sfârşit.
„Pungaşul! zise el strângând pumnii. Hoţul! M-a fu­rat... Şi mie să nu-mi treacă prin gând!
-Lasă că se îndreaptă, spuse primarul, uită această nenorocită întâmplare. Să vorbim mai bine de porcii pe care i-ai cumpărat. Sunt buni?
-Foarte buni, numai că unal a plecat cu cămăşile d-voastră.
-Oh! Ce nenoroc!... Va trebui dar să mănânci nu­mai două şunci anul acesta... La urma urmii patru şunci erau prea mult.
-N-o să mănânc nici patru, şi nici două.
-Cum? Pai cel de-al doilea porc?
-A murit într-un accident de drum de fier.
-Deocamdată, trebue să-ţi spun că n-ai avut noroc. Pânza şi porcii înfăţişează bani mulţi cheltuiţi cu pagubă.
-Adevărat, dar pot să mă laud că am făcut o că­lătorie minunată, spuse Simeon, şi-mi voi aduce mereu aminte de această zi.
revista Albina - №.23 – 2 martie 1914

Comentarii

Activitățile noastre

Imagini vechi din Costiceni și alte sate

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media