Supărat că oastea sa nu reuşea să pună stăpânire pe întreaga Palestină, Marele Sultan 1-a chemat la sine pe şeful sarazinilor.
-Te-ai retras din faţa muntelui Sinai! De ce?
Cu fruntea în ţărână, supusul a rostit:
-N-am fost în stare să trecem de o mănăstire.
-Cum vine asta? s-a mirat sultanul. O mănăs­tire nu e o cetate!
-Aceasta este,  l-a  auzit  pe sarazin. Ne-au împiedicat însă, nu zidurile ei, ci nişte oameni demni de toată admiraţia... Sunt luptători desăvârşiţi. Nu i-am putut clinti din loc. Am preferat să-i ocolim.
-Cine sunt ei?
-Îşi spun valahi.
Sultanul a scotocit prin minte, dar negăsind nimic în stare să-l ajute, a conchis:
-Prefer să fiu prieten, nu duşman cu ei...
Cei care ştiu că patria valahilor e România se întreabă: de unde s-au luat ei în Palestina? Cum au ajuns acolo?
Conform textului biblic, iudeii, scoşi din robia egipteană, au făcut un lung popas la poalele muntelui Sinai. În a treia zi, cerul s-a umplut de fum şi din vâltoarea neagră s-a auzit glasul lui Dumnezeu, care L-a strigat pe Moise. El a urcat pe munte, de unde s-a întors cu cele zece porunci divine pe care le urmăm şi azi.
Creştinii de mai târziu au întemeiat în acel loc un schit care făcea faţă necesităţilor de cult, dar care era total lipsit de apărare în faţa năvălitorilor străini. Convinşi că nu vor rezista prea mult, câţiva călugări au venit la Constantinopol şi l-au rugat pe Iustinian, împăratul Bizanţului, să le construiască o mănăstire. Suveranul a împuternicit un legat să zidească mănăstirea sus, pe munte. Din lipsă de apă însă, acesta a schimbat planul împăratului şi a construit-o la poalele muntelui, unde era mult mai expusă la pericol. Indignat, împăratul a dat ordin să i se taie capul, apoi a trimis un nou dregător, însoţit de o sută de oşteni voinici (cu soţiile şi copiii lor), care urmau să-şi facă locuinţe în afara mănăstirii şi s-o apere cu preţul vieţii.
Numeroase documente confirmă faptul că oştenii în cauză proveneau din Dacia, dintr-o regiune pe care ei înşişi o numeau Valahia.
Se naşte întrebarea: de ce un împărat roman n-a trimis în apărarea mănăstirii o cohortă de oşteni romani? De ce a avut mai multă încredere într-o ceată de bărbaţi dintr-o ţară pe care un alt împărat roman (Aurelian) o părăsise cu aproape trei sute de ani în urmă?
Răspunsul are următoarele două motivaţii:
- în primul rând, acest fapt demonstrează că dacii din Valahia, la acea oră (aproximativ anul 540 după Hristos), erau nişte creştini mai de nădejde şi mai evlavioşi decât soldaţii Romei;
- iar în al doilea rând, se confirmă faptul că împăratul Iustinian nu şi-a uitat originea...
Cu ani în urmă, trei flăcăi din Dacia, ca să scape de sărăcie, au hotărât să intre în oastea romană, aşa că „au pornit pe jos spre Bizanţ, purtând pe umeri desagi în care nu aveau nimic altceva decât pâine coaptă în spuză”, citim la Procopius, un cronicar din Cezareea (sec. VI). Unul din ei, pe nume Iustin, datorită vitejiei fară seamăn, a ajuns, în cele din urmă, împărat al Bizanţului. Anume el l-a urcat mai apoi în tron pe nepotul său de la frate, Iustinian, care a devenit cel mai mare împărat al Imperiului Roman de Răsărit, reuşind în cei 38 de ani de domnie nu numai să extindă hotarele stăpânirii sale, dar (aidoma lui Ştefan cel Mare) să ctitorească o mulţime de biserici, mănăstiri şi catedrale, între care - şi Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol care, deşi are peste o mie cinci sute de ani, rămâne şi azi o adevărată minune arhitecturală.
Aşadar, un împărat de origine dacică a trimis în apărarea mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai nişte „oameni de la munte”, de aceiaşi origine cu el, care îşi spuneau valahi.
Patriarhul Alexandriei (Eutichius) a scris despre asta într-un document din anul 933. După aproximativ o mie de ani, John Burckard, un savant cu renume, consemna în anul 1816: „Am vizitat mănăstirea clădită de Iustinian... Apărătorii ei mărturisesc una­nim pogorârea lor din creştini. Ceilalţi beduini aşa şi le spun: fiii creştinilor... Sunt o rasă muncitoare şi robustă. Se căsătoresc doar între dânşii, fetele lor fiind de o superioară frumuseţe”.
Un alt cercetător, Edward Robinson, nota în anul 1841: „în cursul vremii, după ce arabii au răpit de la mănăstire mai multe posesiuni, urmaşii valahilor care o apărau au devenit şi ei musulmani”.
Ultima femeie creştină a tribului a fost îngropată în grădina mănăstirii în anul 1750.
Domnitorii români au sprijinit mereu această mănăstire cu daruri şi odoare de toată frumuseţea. Cel mai generos dintre ei a fost Constantin Brâncoveanu. Un portret al său, dăruit mănăstirii, are următoarea inscripţie: „Constantinus Brâncovan, suveran al Valahiei, a. 1696”.
În Grecia, la poalele Olimpului, se află o altă colonie de valahi, despre care Alexandru Odobescu scria: „Românii au întemeiat aici din cele mai vechi timpuri câteva sate... unite într-o colonie, numită Laha”.
Ajunşi aici, ne întrebăm: de unde acest nume (de VALAHI), pe care strămoşii noştri l-au purtat cu atâta demnitate?
Unanim recunoscut este doar faptul că noţiunea de valah e sinonimul noţiunii de român, drept care, pe parcursul veacurilor, atât poporul român, cât şi străinii i-au spus adeseori limbii vorbite de strămoşii noştri limba valahă.
Un călător italian, Antonio Bonfini, scria despre Ştefan cel Mare, în anul 1492: „Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan îşi apără limba valahă şi, ca să n-o piardă, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru păstrarea limbii lor valahe”.
De ce, oare, atâta îndârjire în apărarea limbii? Oare nu cumva valahii, apărându-şi limba, ştiau că apără, de fapt, una dintre cele mai de preţ comori ale întregii omeniri?
Nu demult, într-un interviu televizat, Miceai Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, declara:
- Chiar dacă se ştie că latina (fostă limbă a Imperiului Roman) este limba oficială a Bisericii Catolice, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte faptul că limba română (sau precursoarea ei) vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o derivată a limbii române. Aşadar, voi (oamenii din Munţii Bucegi, din Bucureşti şi din Braşov) sunteţi cei care aţi oferit lumii occidentale un vehicul de nepreţuit - limba latină!
Nu ştiu de când noi, ca popor, ducem pe umeri această misiune... Se pare că dintotdeauna! Se pare că şi străvechiul nume de valahi vine de la păstorii mioritici care, mânându-şi turmele prin văi şi dealuri, au observat că ele se aseamănă cu nişte valuri şi le-au cântat cu dor şi jale în cele mai frumoasa doine despre plai.
Valah înseamnă Om al Plaiului.

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet
Chișinău, 2014. – pag. 57-61
Foto: Alessia Marinescu