Viața și pătimirea sfântului mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de Biruință

Viața și pătimirea sfântului mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de Biruință

Povestirea răpunerii balaurului de către sfântul mucenic Gheorghe

Pe vremea păgânului împărat Diocliţian, asupritorul creştinilor, se afla în cetatea Romanilor minunatul ostaş al lui Hristos, sfântul Gheorghe, de fel din Capadochia, fiu din părinţi creştini cinstiţi, care l-au învăţat de mic dreapta credinţă.

Rămânând de mic copil orfan de tată, maica lui s-a mutat dimpreună cu el în Palestina, unde avea multe averi şi moşteniri. Ajungând la vrâsta desăvârşită, şi fiind viteaz şi mândru la chip, a fost rânduit ostaş şi pus căpetenie peste o ceată vestită, de ostaşi vrednici.

Arătându-şi vitejia în războaie a fost rânduit voevod de cătră Diocliţian, care nu-l cunoştea atunci ca slujitor plin de credinţă al lui Hristos.

Şi iată că crudul Diocliţian, primind clevetiri minci­noase asupra creştinilor, a adunat sobor mare de dre­gători păgâni şi a hotărât a se abate cu toată puterea asupra lor, întru a-i şterge de pe faţa pământului.

Pe când se ţinea acest sobor păgânesc, sfântul Gheorghe se afla lângă   împăratul.  Văzând  nedreapta
pornire, viteazul ostaş s-a gândit că a sta aşa mai departe, în nepăsare pentru fraţii săi de credinţă, ar fi o faptă ne­iertată de Domnul, - şi atunci s-a chibzuit cu judecată că vremea-i prielnică spre mântuire.

Aşadar, în ziua întâia şi-a doua a ţinerii soborului, sfântul a dat săracilor întreaga sa avere, liberând pe robi - şi trimiţând veste în Palestina ca şi averea ce avea acolo, să fie împărţită.

Iar a treia zi a soborului, sfântul Gheorghe văzând pornirea crudului împărat împotriva creştinilor, a ieşit înainte întru înfruntarea chiar a împăratului. Lepădând toată frica omenească şi întărindu-se întru Dumnezeu, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mij­locul adunării celei nelegiuite — şi a grăit astlel:

-„Până când, o, împărate şi voi cruzi dregători, veţi porni mânia voastră asupra creştinilor, făcând judecăţi nedrepte asupra unor oameni nevinovaţi?!... Pentru ce îi prigoniţi?!... Au credeţi, oare, că zeii voştri sunt vii şi puternici?... Vă nebuniţi şi vă înşelaţi, că singur Dumnezeul creştinilor este viu şi adevărat...”

Minunâudu-se de asemenea îndrăzneaţă vorbire, toţi şi au întors ochii spre împăratul, care, cuprins de mânie, stătea tăcut, ca un asurzit de tunet. Apoi, a făcut semn unui dregător, Maxenţiu - şi l-a pus să cerceteze pe sfântul Gheorghe.

Acesta, cu glas aspru, a întrebat pe sfânt:

-„Cine te-a îndemnat la o vorbire atât de îndrăz­neaţă?”

Iar el a răspuns:

-„ Adevărul...”

-„Care adevăr?”

„Iisus Hristos cel gonit de voi!”

„Eşti şi tu creştin ?”

-„Sunt rob al lui Hristos şi nădăjduesc întru El.”

Atunci s-a făcut mare gâlceavă în adunare, unii spu­nând unele, alţii altele, aşa precum e obiceiul în soboarele păgâneşti.

Împăratul poruncind tăcere, a vorbit către sfânt:

-„Te-am cinstit ca pe un ostaş vrednic şi cu bună judecată... Te sfătuesc aşadar, ca un tată - şi te în­demn să nu dai dela tine slava ostăşească şi cinstea dregătoriei cu care te-am împodobit. Nu depărta cin­stea zeilor, ca nu cumva să primeşti grele munci pen­tru neascultarea ta !”

Atunci, sfântul Gheorghe i-a răspuns:

-„O, de-ai îi cunoscut, împărate, pe adevăratul Dumnezeu, te-ai fi învrednicit de împărăţia cea mai bună şi cea fără de moarte, iar nu să te îndulceşti cu cea deacum, nestatornică, deşartă şi repede trecătoare... Ci eu stau în credinţa mea, - iar muncile ce-mi fă- gădueşti pentru ea, nu mă înfricoşează... Fă ce vrei, o, împărate!...”

Turbat de mânie, împăratul a poruncit slujitorilor să ia între suliţe pe înfruntător şi să-l ducă la temniţă. Unul din ei atingând cu suliţa trupul sfântului, de în­dată vârful ei s-a turtit, ca şi cum ar fi fost de hârtie. - iar gura mucenicului s-a umplut de laudele Domnului.

Ducându-l la temniţă, slujitorii l-au pus jos - şi după ce l-au bătut, i-au pus pe piept o piatră mare, - astfel fiind porunca împăratului. Sfântul însă, le răbda pe toate, mulţumind lui Dumnezeu.

A doua zi, împăratul iar a chemat pe sfântul la cer­cetare, zicându-i:

-„Te-ai pocăit, Gheorghe, - sau stai mereu în ne­ascultare ?”

Sfântul, având pieptul turtit de piatră, abia putea să grăiască. l-a răspuns:

-„Au oare crezi, o, împărate, că atât de slabă mi-e credinţa, întru a fi îngenunchiată de-aşa puţină asuprire?”

Atunci Diocliţian a poruncit a se aduce roata de caznă, cea cu ghimpi şi cu ţepuşe. Aducând-o, au aşezat pe sfânt pe ea şi au început a o învârti, sfâşiindu-i şi rupându-i trupul. Sfântul răbda durerile şi frângerile, rugându-se lui Dumnezeu - şi nedând nici un suspin.

Împăratul crezând că sfântul a murit, se bucura, dând mulţumire zeilor şi strigând:

-„Ei, Gheorghe, unde îţi este Dumnezeul tău ce viu? De ce nu te-a scăpat dela aceste munci?”

Pe urmă a poruncit să fie deslegat de pe roată, iar el a plecat spre capiştea idolească.

Atunci, deodată s-a înourat văzduhul - şi un tunet înfricoşat s-a auzit. Mulţi au auzit glas de Sus, zicând: „Nu te teme, Gheorghe, - sunt cu tine!”

Peste puţin, o strălucire mare şi nemai văzută s-a făcut, iar un înger cu chip tânăr, s-a arătat lângă roată - şi punând mâna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!”, făcându-se apoi nevăzut. Mucenicul s-a coborât singur de pe roată, dezlegat de îngerul Domnului  - şi tămă­duit de rane. A adus apoi mulţumiri lui Dumnezeu.

Ostaşii văzând aceasta, au fost cuprişi de o spaimă mare, - şi-au alergat repede la împăratul, în capiştea idolească, spunându-i minunea. Venind la locul caznei, împăratul a văzut viu şi întreg pe mucenic, care stând în faţa lui, i-a zis:

-„Da, împărate, eu sunt Gheorghe!...”

Atunci doi dintre bărbaţii aleşi de acolo, Anatolie şi Protoleon, văzând minunea, au crezut şi ei, zicând:

-„Şi noi credem în Hristos, Dumnezeul cel viu, cel ce a tămăduit pe Gheorghe!”

Şi chiar împărăteasa Alexandra ce se afla de faţă, a crezut, cunoscând adevărul.

Iar făcătorul de rău Diocliţian, a poruncit ca Gheorghe să fie aruncat într-o groapă cu var nestins, - şi să-l lase acolo vreme de trei zile. Ducându-se acolo, sfântul se ruga cu glas mare lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, Mântuitorul celor necăjiţi, scăparea celor izgoniţi, auzi rugăciunea robului Tău - şi mă milueşte!”

Astfel rugându-se, şi îngrădindu-şi trupul cu semnul Crucii, s-a pogorât în groapa aceea, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu.

A treia zi, împăratul a poruncit să meargă slujitorii la groapă şi să culeagă oasele înfruntătorului Mergând ei, au aflat pe sfânt întreg, ca şi cum ar fi stat într-o odaie,- iar faţa lui era plină de lumina rugăciunii.

Slujitorii şi poporul ce se aflau în preajmă au căzut în mare uimire - şi-l premăreau pe mucenic.

Aflând despre aceasta, Diocliţian a poruncit să fie adus Gheorghe în faţa sa.

Şi ș-a întrebat:

-„De unde ai tu puterea aceasta, Gheorghe, - şi cine-l vrăjitorul ce te a învăţat acestea?”

Dar Gheorghe, privind spre Diocliţian, îi răspunse cu pace:

-„Ci bine ştiu, o, împărate, că toate acestea nu sunt vrăjitorii, ci numai harul şi puterea Dumnezeului celui viu, căruia mă închin, ori ce mi-ai face tu, crudule îm­părat!”

Atunci Diocliţian orbit de năvala mâniei, a poruncit chinuitorilor să încalţe pe Gheorghe în înfricoşate în­călţăminte de fier înroşite în foc, având înăuntru ţepi ascuţi, - şi aşa, să-l gonească până la temniţă.

Chinuitorii au făcut aşa, - dar Gheorghe răbdând grelele dureri, se ruga fără oprire lui Dumnezeu, ca să-l întărească.

Domnul îndurându-se el, chiar în noaptea aceea l-a vin­decat de rane, - iar încălţările păreau din cele obişnuite.

Când l-a scos a doua zi la vedere Diocliţian - şi l-a întrebat cum i-a mers cu acele încălţări, sfântul i-a răspuns vesel:

-„Mi-au plăcut foarte mult...” - şi stătea viu şi să­nătos în fata împăratului.

Împăratul crezând că toate aceste puteri al muceni­cului îi vin din meşteşugul cel ascuns al vrăjitoriei, a chemat la sine pe un iscusit vrăjitor, zis Atanasie - şi i-a dat pe mână pe Gheorghe, ca să-l silească a măr­turisi acestea.

Vrăjitorul a adus acolo câteva lucruri vrăjite aşezate în deosebite vase, - şi a zis:

-„Să fie adus osânditul aici - şi se va vedea toată lucrarea zeilor noştri - şi puterea farmecelor mele.”

Apoi Atanasie a luat un vas, - şi a zis cătră împărat:

-„De vrei, o, împărate, ca omul acesta fără minte să te asculte întru toate, să bea băutura aceasta.”

Şi luând alt vas, vrăjitorul a mai spus:

-„Iar de vrei, o, Împărate, să-l vezi mort, - dă-i să bea din cestălat vas.”

Osânditul a fost adus de faţă, - şi cu sila i-au dat să bea din băutura cea dintâi. A băut, - dar n-a avut nimic, ca şi cum apă de izvor ar fi fost.

Împăratul, înebunind de mânie, a poruncit să-i toarne pe gât şi băutura ucigătoare, - ceea ce chinuitorii se pregătiră să facă. Dar sfântul, luându le mai înainte, a cerut singur să i-se dea acea băutură. Şi a băut-o, - dar nimic n-a avut.

Vrăjitorul Atanasie stătea ca un năuc, - şi nu pri­cepea nimic. Împăratul, tot aşa.

L-a întrebat atunci:

-„Spune-ne, Gheorghe, cine-ţi dă ţie puterea aceasta?”

Cu blândeţă, Gheorghe a răspuns:

-„Cel ce-a înviat din morţi, -  pentru ca şi noi să înviem aici din moartea păcatului, - iar în viaţa cea­laltă spre obştească judecată.”

Atunci vrăjitorul Atanasie a râs, zicând:

-„Minciuni - şi vorbe fără de şir sunt toate acestea...”

Gheorghe i-a răspuns:

-„Ce cunoşti tu, orbule şi rătăcitule, din lumina şi puterea lui Hristos?”

Increzător în sine, vrăjitorul a grăit spre împărat:

„Iată, să fie adus aici un mort, şi pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui.”

Bucurându se de-un astfel de sfat, împăratul a porun­cit să fie desgropat un mort din cimitirul elinesc, - şi să fie adus în mijloc.

Dregătorul Maxenţiu, a zis atunci lui Gheorghe:

-„Acum se va vedea puterea ta, - şi de vei face aceasta, vom crede şi noi.”

Gheorghe a răspuns:

-„Nu eu, - ci de va vrea Domnul, pe care îl voi ruga, pentru ca să ne arate; slava Sa.”

Au adus mortul de faţă.

Atunci Gheorghe a plecat genunchii săi - şi s-a rugat, zicând: -„Doamne, Dumnezeul tuturor puterilor şi a toată suflarea, puternice Iisuse Hristoase, Doamne, dă acestui neam viclean şi păcătos semnul cerut, - şi înviază pe mortul acesta, spre slava numelui Tău, în veacul ve­cilor. Amin.”

Când a zis amin, s-a făcut de îndată un huet şi un cutremur mare, - şi toţi cei dimprejur s-au înspăimântat iar mortul s-a ridicat din putrejune şi a stat viu şi întreg în faţa tuturor.

Poporul s-a tulburat, - strigare mare s-a ridicat, - şi dezbinare s-a făcut, - unii dând slavă lui Iisus Hristos şi trecând de partea sfântului mucenic.

Biruit, vrăjitorul Atanasie a căzut atunci la picioarele sfântului şi a zis:

-„Mărturisesc şi eu pe Iisus Hristos, pe carele până acum l-am vrăjmăşit şi l-am asuprit în ucenicii lui. Roagă-l, mucenice, să mă ierte, că din neştiinţă am greşit.

Gheorghe a plecat mâna sa pe fruntea lui Atanasie şi l-a mângâiat. Dar unii din popor au început a striga:

-„S-au înţeles vrăjitorii între ei, împărate, ca să ne înşele... Se cade pedeapsă lor!...”

Diocliţian a poruncit să se taie capul vrăjitorului Ata­nasie — precum şi celui înviat.

Atanasie, primind moarte de mucenic, a zis cătră Gheorghe:

-„Roagăte, Gheorghe pentru mine, ca să fie primit duhul meu întru împărăţia lui Dumnezeu” - şi şi-a plecat capul spre tăiere.

Sfântul Gheorghe s-a rugat pentru el. Pe urmă, Diocliţian a poruncit ca sfântul să fie iar aruncat în temniţă.

Plecând de-acolo, sfântul aducea mulţumiri lui Dum­nezeu.

Stând în temniţă, veneau la Gheorghe cei care văzu­seră minunile lui - şi-i cereau îndrumare în drepta credinţă. Cei bolnavi căpătau tămăduire de la el, prin chemarea Domnului Hristos şi însemnarea sfintei cruci.

Atunci unul din străjeri a înştinţat pe împăratul că Gheorghe, stând în temniţă, tulbură poporul, aducând pe mulţi întru a părăsi pe zei şi a crede în Domnul Hristos.

Au stat atunci cei mari la sfat - şi au hotărât ca să fie el scos din nou la întrebare, - şi de nu se va pocăi, să fie degrabă osândit la moarte.

Împăratul a chemat, aşadar, iar pe Maxenţiu - şi i-a poruncit a pregăti din nou loc de judecată.

În noaptea aceea, sfântul a avut vedenie luminoasă în temniţă. A văzut pe Domnul arătându-i-se în vis - și sprijinindu-l cu a Sa sfântă mână, îl săruta şi-i punea pe cap o cunună, zicându-i: „Nu te teme, - ci îndrăzneşte!”

Deşteptându-se, sfântul a dat mulţumire lui Dumnezeu — şi pe urmă, a rugat pe temnicer să-l cheme pe sluga sa, care necurmat stătea la uşa temniţei şi scria mucenicia sfântului. Gheorghe i-a spus:

-„Curând plec la Domnul. După ieşirea mea din viaţa aceasta, să iai smeritul meu trup şi, cu ajutorul lui Dum­nezeu, să-l duci în casa noastră din Palestina, - iar tu, să păstrezi necontenit credinţa în Domnul Hristos.”

Sluga a făgăduit că va face aşa, iar sfântul dându-i în lacrămi sărutarea cea de pe urmă, l-a liberat în pace.

A doua zi, pe când soarele răsărea, împăratul a stătut la judecată. Mai întâi, oprindu-şi mânia, a vorbit cu blândeţă sfântului, zicând:

-„Ci vezi, Gheorghe, câtă iubire şi milă am de oa­meni, şi mai vârtos de tine... Iau martori pe toţi zeii că stau gata să ţi cruţ frumoasa ta tinereţă, de te întorci de pe aceste greşite căi!...”

Sfântul i-a răspuns:

-„De aceea m-ai chinuit până acum?!..,”

Prinzând prilej, împăratul a grăit:

„De te întorci, — toate muncile ce-ai suferit ţi-le răsplătesc cu multe cinstiri şi bunătăţi.”

Sfântul l-a înfruntat atunci cu tărie:

-„Nu-mi trebue toate cinstirile şi bunătăţile tale, — că ele nu vor putea să mă despartă de stăpânul meu, Domnul Hristos, căruia, până la moarte, îi sunt rob.”

Împăratul s-a mâniat - şi a strigat:

-„Aşa răsplăteşti tu bunătatea şi mila mea, nevrednicule Gheorghe? Se cade ţie munci şi mai grele.”

Pe când împăratul stătea gata a da porunci întru aceasta, iată că s-a arătat împărăteasa, şi Tăcând semn tu­turor, a cerut tăcere. După aceea, a zis cu putere:

„Şi eu mărturisesc înaintea tuturor pe Domnul Hristos, Dumnezeul cel viu, Fiul Tatălui ceresc!...”

Uimire şi tânguire mare s-a făcut atunci în popor iar împăratul i-a zis:

-„Oare şi tu nebuno, Alexandro, te iai după acest vrăjitor ?...”

Împărăteasa şi-a întors capul dela el, şi nu i-a dat niciun răspuns.

Cu mintea nimicită de vâltoarea mâniei, Diocliţian n-a mai vrut să facă nici o cercetare ci cu un glas de leu turbat, a strigat asupra amândorora hotărâre de moarte, zicând:

-„Pe Gheorghe cel rău, care a hulit asupra zeilor noştri şi asupra mea — şi pe Alexandra, împărăteasa mea, cea care s-a lăsat înşelată de acest vrăjitor, porun­cesc să-i tăiaţi cu sabia!”

Ostaşii rânduiţi pentru aceasta s-au repezit atunci spre mucenic şi legându-l, l-au târât afară din cetate. Tot asemenea - şi împreună cu el au târât-o şi pe împără­teasă.

Pe drum, împărăteasa a slăbit de tot cu trupul, - şi mai înainte de a ajunge la locul osândei, - şi-a încre­dinţat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Pe Gheorghe l-au dus mai departe, iar când s-au apropiat de locul acela, sfântul s-a rugat:

-„Auzi-măşi acum, Stăpâne, - şi stai înaintea robului Tău şi în ceasul acesta de la sfârşit, izbăvindu-mi sufletul de meş­teşugurile celui rău. Iar celor ce au greşit împotriva mea iartă-le lor, Doamne, - ca aceia cunoscându-Te, să câştige parte în împărăţra Ta, împreună cu aleşii Tăi, că binecuvântat eşti, Doamne, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul sfânt. Amin.”

După ce şi-a isprăvit rugăciunea, cu de bună voie şi-a plecat capul sub sabie, - şi altfel şi-a sfârşit alergarea, căpătând cununa dreptăţii, cea pregătită lui.

Şi astfel, acest mare mucenic Gheorghe a biruit pe vrăjmaşul, preamărind pe Dumnezeu şi slujindu-i, întru slava lui, acum şi pururea - şi în vecilor. Amin.

Povestirea răpunerii balaurului de către sfântul mucenic Gheorghe

Se cade acum a povesti felul în care acest viteaz mu­cenic al Domnului, a răpus pe acel balaur înfricoşat care s-a arătat odinioară prin părţile Palestinei.

Lângă cetatea Viritului, peste marea cea întinsă a Si­riei, în Sirofinichia, se afla un iezer foarte mare. În el sălăşluia un balaur înfricoşat, care ieşind din acest iezer, pe mulţi oameni sfâşia, trăgându-i după el în adâncul apelor.

De multe ori poporul s-a înarmat şi a purces spre el ca să-l ucidă, dar el slobozea un duh otrăvit împrejur şi gonea sau omora pe toţi cei ce se apropiau. Şi era în cetate mult necaz şi mâhnire din pricina aceasta.

Într-o zi, cei din cetate au mers la împăratul lor, care era păgân necredincios, şi i-au zis:

-„Ce vom face, oare - că pierim de acest balaur ?!...”

împăratul le-a răspuns:

-„Vom face ceea ce ne vor povăţui zeii...”

Cercetând voia zeilor, au aflat că în fiecare zi, vreme de o lună, să se dea spre mâncare balaurului un copil din cetate, care va fi tras la sorţi. Şi au făcut aşa. În fiecare zi un copil era dus pe malul iezerului - şi era dat spre ospâtare balaurului.

Şi iată că în una din zile, sorţul a căzut asupra fiicei singure a împăratului.

Împăratul s-a supus, - şi luând pe fiica sa, a împo­dobit-o frumos - şi cu toate că i se rupea inima de jalea ei, a dat poruncă slujitorilor s-o ducă pe malul ieze­rului.

Au dus-o, aşadar, şi au lăsat-o acolo. Împăratul, cu toţi-ai lui, stăteau pe o înălţime a palatului - şi cu ochii plini de lacrămi, priveau spre iezer şi li se sfâşia inima de jale că o asemenea fecioară prea frumoasă şi cu­minte avea să fie repede sfâşiată de balaur.

Însă Dumnezeu, cel ce voieşte ca toţi să se mântuiască - şi vrând să izbăvească cetatea aceea, a trimes acolo pe sfântul mare mucenic Gheorghe, ostaşul său, cel plin de vitejie. Era călare - şi avea suliţă ascuţită.

Când l-a văzut fecioara, i-a zis:

-„Fugi de-aici, bunule voinice, ca să nu mori de îndată cu mine!”

Sfântul i-a răspuns:

-„Nu te teme, fecioară, - ci spune-mi de ce eşti tristă şi ce rău cade asupra ta?”

Atunci fecioara i-a spus despre balaur şi taina lui.

Sfântul a grăit către ea:

-„În numele Domnului Dumnezeului meu, cel ade­vărat, te voi scăpa de acest balaur!...”

Dar fecioara neştiind, îl îndemna mereu să plece de pe acele locuri, ca să nu piară împreună cu ea.

Dar n-a isprăvit a vorbi, că iată dihania spăimoasă s-a şi arătat, ieşind din apele iezerului - şi suflând pe nări abur veninos.

Fecioara s-a înfricoşat - şi a strigat din nou spre sfânt să fugă, - dar sfântul făcându-şi semnul sfintei cruci, a făcut faţă, cu îndrăznire, balaurului. Balaurul s-a ridicat drept în sus - şi s-a repezit pufnind cu su­flare grea spre voinic. Atunci sfântul Gheorghe, a ri­dicat suliţa, chemând pe Dumnezeu în ajutor: -„Doamne nu mă lăsa!...” - şi i-a repezit-o în gâtlej, cu putere. Dihania a slobozit sânge negru ca dintr-o fântână - şi a horcăit cu înfricoşare. Pe urmă, s-a prăbuşit la pă­mânt, iar sfântul Gheorghe a purces cu calul asupra lui doborându-l de tot.

Apoi a grăit spre fecioară:

-„Porunceşte a veni slujitorii aici - şi duceţi-l în cetate, să-l vadă toţii - şi să afle aşa puterea cea mare a Domnului Iisus Hristos, cel, în numele căruia am doborât balaurul.”

Împăratul şi toată curtea au stat faţă la asemenea nemai văzută minune, privind din înălţimea palatului - şi bucurându-se foarte tare.

După aceea, trupul balaurului a fost târât în mijlocul cetăţii - şi a fost urs, spre bucuria tuturor.

Văzând minunea aceasta, împăratul şi poporul au crezut în Domnul Hristos - şi au cerut să fie şi ei îmbrăcaţi cu haina sfântului Botez.

Cei botezaţi erau ca la două zeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.

Pe urmă, drept mulţumire adusă lui Dumnezeu, s-a înălţat de cătră credincioşi, pe acel loc, o biserică, - mare şi prea frumoasă, închinată Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu - şi întru cinstirea sfântului purtător de biruinţă Gheorghe, care precum a izbăvit pe fecioara aceea de balaurul cel văzut, tot astfel păzeşte Biserica lui Hristos, pe tot sufletul cel drept credincios cu aju­torul ei. Adică de balaurul cel nevăzut, al păcatului, care se ridică din adâncul iadului şi năzueşte a cuprinde şi a ucide sufletul omenesc. Iar când s-a sfinţit acea bi­serică, încă o mare minune s-a făcut, - căci a izvorât din altar apă vie care tămăduia boalele tuturor celor ce se apropiau cu credinţă. Că izvor al tuturor tămă­duirilor este împăratul Slavei, - căruia sub întreita Lui faţă, i se cade mărire şi închinare, acum şi pururea, - şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hrisioase, Căpetenia Desăvârşirii, fă ne viteji întru propăvâduirea cuvântului Tău, aşa precum ai făcut odinioară pe ostaşul Gheorghe, sfântul mare mucenic al Tău.

Într-armează, Doamne, braţul nostru cu putere nebiruită - şi sufletul nostru cu credinţă nestră­mutată, ca să putem întinde dulceaţa şi mângâierea cuvântului Tău asupra altor suflete, care, vai lor, nu Te cunosc încă — pe Tine, izvorul tuturor bună­tăţilor şi tuturor tăriilor.

Fă-ne Doamne, în stare să biruim şi noi pe dia­volul cel înfricoşat al păcatului, care se ridică asupra noastră cu urlet mare, vrând să ne sfâşie, târându-ne spre ţara cea întunecată, întru slujirea celui rău. Dă-ne, Doamne, lancea credinţei Tale şi platoşa iubirii Tale, ca să putem şi noi să străpungem pe Potrivnic, biruindu-l, ca odinioara viteazul între vi­teji, Gheorghe, mucenicul tău.

Şi aşa, Doamne, biruind răul şi păstrându-ne pe stânca Adevărului Tău, să-ţi cântăm dimpreună cu Prea sfântului Tău Părinte şi Duhului Sfânt slava, acum şi pururi - şi în vecii vecilor. Amin

Viețile Sfinților. Prelucrate de Al.Lascarov-Moldovanu.

Volumul 3 - Pag. 206-224