Într-o zi frumoasă de vară Nicuşor cu tatăl au pornit în pădurea de la marginea satului. O pădure unde Nicuşor nu fusese nicicând, dar auzise multe despre ea.
Ajung în pădure, unde porneşte o poveste adevărată. Nicuşor, fericit şi vesel, a început a sări de pe un picior pe altul, alergand prin iarba verde şi cântand cu voce tare. Pentru micuţul băiat, pădurea-i un loc de libertate unde poţi vorbi tare, chiar striga. Dar nu... Deodată, tatăl i-a făcut un semn de tăcere, fără să-i mai spună ceva. Nicuşor privește nu chiar atat de mulţumit, dar încetează să mai facă de-ale sale.
- Pădurea în care călătorim e o pădure neobişnuită, unde toţi cunosc regula respectului, pe care trebuie s-o cunoști şi tu, îi spuse tatăl cu o voce blândă.
Oare ce respect mai cunoaşte şi pădurea?, se întreba Nicuşor. Trecand prin sânul pădurii, răspunsul i-a ieşit singur în cale, fără să-l caute mult. Era un cărăbuş grăbit şi înţelept ce mergea înaintea lor, parcă le-ar fi arătat drumul. Păşea cu cea mai mare delicateţe, fără să aplece vreun fir de iarbă firavă.
-Tată, dar de unde ştie drumul cărăbuşul, doar merge numai pe cărăruşă?
-El nu ştie drumul, dar respectând pe toţi cei ce-l înconjoară este foarte atent să nu deranjeze pe cineva. Priveşte la acest furnicar şi vezi ce lucru mare fac!
-Dar unde fug aşa grăbiţi?
-Ei toată viaţa şi-o pietrec în grabă, fiule.
Sfătuind tot aşa mai departe, au ajuns lângă un râu, un râuleţ cu apă lină, de parcă îţi şoptea ceva cu neîncredere. Iar în el pluteau câteva broscuţe fără să dea de ştire de a lor prezenţă. De saltat nici de gând nu aveau, ca nu cumva să ajungă la fundul râului şi să tulbure apa limpede şi cristalină.
Aşezându-se pe mal şi adulmecând liniştea ce-l înconjoară, văzu că şi aici domneşte respectul.
În umbra plopilor înalţi se odihneau două căprioare, păstrand şi ele liniştea, numai un sigur cuc îşi încerca glasul.

Ina Pridolob, profesoare din satul Marșinți
Sursa: Identitate românescă