Prințesa Dumenilor, verișoara mea Veronica...

Prințesa Dumenilor, verișoara mea Veronica...
         ...A fost odată ca niciodată. Trăia pe Valea Prutului o mândrețe de familie a lui Gheorghe a lui Pavel și a Pachiței Colac. Și în acel cuib de viță aleasă au crescut trei surori: Veronica, Axenia și Didina. Trei fete ca trei flori, precum le cunoaște satul Dumeni și în zilele de azi. Despre cea mai mare, Veronica, vom consemna următoarele detalii.
         ...În adolescență și tinerețe, când trecea Veronica pe Ulița Mare, de la șoseaua centrală spre Prut, mândră și semeață, consătenii, dar mai ales flăcăii o admirau, numind-o încântător „iată, trece prințesa Dumenilor!...” Acest supranume i-a însoțit statornic tinerețea și nu puțini flăcăi i-au aținut calea, cât era de mare... Ulița cea Mare. Ca să evite insistența celor ce o venerau, de multe ori o lua spre casă pe o potecă, de la poarta unchiului său Constantin a lui Mitru Lupoi, pe scurtătură prin grădini, lăsându-i nedumeriți de această „dispariție” pe cei care îi dădeau târcoale...
         Anii de școală, 1947-1957, au rămas în caietele de amintiri romantice, cu povața tatălui, om din sfera comerțului, gospodar bine cunoscut în sat și în întregul ținut: „Vezi bine, fata tatei, să nu mă faci de rușine...” Acest credo părintesc, de a face bine, contribuind la bunăstarea oamenilor din jur, a însoțit-o atunci când a luat decizia să continuie studiile la facultatea de biologie a Universității de Stat din Cernăuți. A fost și prima victorie în viață, fiindcă la admitere printre cerințele de bază era și stagiul de doi ani obligatoriu de muncă după școală sau serviciul militar. Dintre cei  64 de abiturienți Veronica a fost înmatriculată, ca excepție, fără stagiu de muncă, pentru rezultate de excepție la examene. Ulterior, pe parcursul celor cinci ani de studii universitare, „prințesa Dumenilor”a avut în foaia matriculă numai calificativele „excelent” la toate disciplinele, în ciuda celor cu stagiu, care glumeau că ar trebui „să se joace cu păpușile”. În acea perioadă Veronica și-a cultivat drept trăsătură de caracter la vârsta de numai 16 aniversări ceea ce numim azi principialitate, exigență, insistență, discernământ. La absolvirea universității (de altfel, este deținătoarea diplomei de excelență, pe atunci se numea „diplomă roșie) i s-a propus doctoratul și un post la catedră. Însă măritișul a îndemnat-o să se angajeze ca pedagog la școala medie din Târnauca. Și aici a urmat sfatul tatălui de a fi exigentă și principială. La o lecție de control din cei 24 de elevi ai clasei a zecea, doar unul a fost testat cu nota „3”, ceilalți 23 de învățăcei au fost notați cu „2”. Ne putem imagina reacția conducerii școlii. În schimb, în anul următor zeci de părinți au venit să-i exprime recunoștința pentru că 17 elevi au susținut cu succes examenele la biologie și chimie, devenind studenți la instituții de învățământ superior.
         În 1969 viața a adus-o la școala din Marșineț, satul Sofiei Rotaru. Prin cumul Veronica era angajată ca inginer-chimist la Combinatul de produse alimentare din Noua Suliță, fiind responsabilă de calitatea produselor finite, cum ar fi diferite conserve, băuturi nealcoolice etc. A însușit în scurt timp tehnologia și caracteristicile de bază ale producerii performante. Au urmat cinci ani de activitate în componența administrației raionale, cu responsabilități în industria alimentară, construcții și comerț, după care în 1979 este numită în funcția de director al uzinei de conserve a cooperației de consum din Noua Suliță. Era o întreprindere caracterizată doar negativ, pentru neexecutarea indicatorilor de producere, nivelul sanitariei industriale nesatisfăcător, disciplina de muncă proastă, delapidări ș.a.m.d. Într-un răstimp de cinci ani uzina devine de nerecunoscut, ca atribut incontestabil, dintr-un sezon în altul este Drapelul Roșu transmisibil, cele 13 hale din scânduri au fost înlocuite cu secții moderne, personalul din cazangerie era în halate albe, printre palmieri și trandafiri chinezești, iar muncitorii declarau satisfacția de a lucra cu mândrie la întreprindere...
         Aici voi face o digresiune, o abatere de la subiectul descriptiv al dinamicii în creștere a carierei profesionale, pentru a-mi explica mie, dar și cititorului câteva detalii.
         La noi în sat există o adevărată cultură a conservării legumelor, fructelor, cărnii și peștelui. Țin minte, prin anii ’60 exista, pe lângă brigada de legumărit de la Odaie, și o miniîntreprindere de conservare a produselor locale, înregistrând succese remarcabile. Fiecare gospodină din sat era (și este!) versată în arta pregătirii conservelor de casă pentru necesitățile familiei. Distinsa Doamnă director Veronica Colac-Șchiopu a moștenit această tradiție de acasă, vizavi de tehnologiile industriale de conservare?
-  …Interesantă abordare a problematicii în cauză din partea vărului meu Tudor Colac.
Chiar și în acea perioadă existau organe ale specialiștilor-experți în domeniu, preocupați de aspectele ecologice, de calitatea și valoarea în ansamblu a produselor din conserve, precum promovarea unui stil de viață și alimentare sănătos. Se trăgea alarma dacă nu erau respectate limitele admisibile privind cantitatea grăsimilor în produsele alimentare, în special mă refer la grăsimile vegetale hidrogenate, la sare, la unii aditivi alimentari cu riscuri sporite asupra sănătății consumatorilor. Pe lângă conservele industriale de sezon mai există și mixuri pentru gemuri/dulcețuri, mixuri pentru murături, aditivi alimentari folosiți la realizarea conservelor în casă, folosite de consumatori pentru pregătirea conservelor de sezon.
Apoi vreau să vă atenționez, că atunci când folosim cuvântul conservare, noi, specialiștii, ne referim, de regulă, și la operațiile tehnologice de pregătire a conservelor, dar și la o altă noțiune, aceea de păstrare, aceste două aspecte fiind inseparabile.
Bine, experții afirmă o gamă largă de motive care au condus la o extindere fără precedent a conservelor în plan mondial. Să citim doar unele pe care țăranul nostru, preocupat de conservare, nu le prea cunoaște:
* rețele demografice dominate de mari concentrări urbane configurate;
* mondializarea comerțului de produse conservate;
* tendința firească a consumatorului spre comoditate;
* „apropierea” satului de oraș ca nivel de pretinsă „calitate a vieții”;
* concentrarea businessului din domeniul alimentelor în structuri economico-financiare masive cu susținerea militară;
* modificări esențiale în statutul femeii moderne;
* cosmopolitizarea consumului contemporan;
* reorientizarea strategiilor de economie socială;
* perfecționarea mesajelor promoționale în mass-media;
* dezicerea milioanelor de consumatori din marile orașe ale lumii de aprovizionarea cu hrană proaspătă etc.
- De acord. Însă ar mai fi și multe aspecte, împrejurări, până la urmă ipostaze particulare ce ar genera nevoia de conserve legată de prelungirea duratei de folosire a unor produse, cum ar fi încheierea recoltării la fructe și legume sau ceea ce numim sacrificarea animalelor domestice, vânătoarea, pescuitul etc.
- După al doilea război mondial mai multe țări și-au făcut rezerve de conserve de teama unui conflict atomic… Spaima aceasta a fost la modă și în satul nostru. Sunt cunoscute cazuri când oamenii au făcut rezerve mari de ulei, grăsimi animale, sare etc. în beciuri.
Păstrarea la rece, înghețarea/congelarea, afumarea unor produse etc. pot asigura o durată a păstrării de la un an până la cel mult 2,5-3 ani. Acolo unde nu erau condițiile de mai sus oamenii foloseau uleiurile, untura, zahărul, sarea, mierea, cenușa dar și alte substanțe și metode. În toată lumea se folosesc fructe uscate, mai cu seamă de anumite categorii sociale, în extrasezon.
         Ar fi bine ca oamenii să cunoască niște adevăruri simple:
* prin părțile noastre nu locuiesc eschimoși, nu este cazul să punem la înghețat cantități mari de cărnuri și pește;
* în prezenti dispunem de o rețea eficientă de informare, cu analize în detalii a conținutului din conserve;
* e necesar să cunoaștem aprofundat metodele și principiile de conservare industriale și în condiții de casă;
* să conștientizăm avantajele conservării în condiții de casă;
* să înțelegem, ce înseamnă termenul de valabilitate etc.
         Și în trecut, și în prezent consumatorii au fost orientați să analizeze mai întâi anumiți indicatori înscriși în etichete și marcați cu litere și cifre pentru fiecare tip de conserve (spre exemplu, cu referință la pictină, acid citric, acid sorbic, îndulcitor glicozide derivat din steviol) – E-440, E-330, ca să ne oprim aici. De mai mult timp o serie de aditivi au fost calificați drept suspecți de apariția unor probleme de sănătate (sorbatul de potasiu, acidul benzoic, benzoatul de sodium, acidul și palmitatul ascorbil, fosfatul tricalcic, clorura de calciu, ciclamatul de sodium, zaharina, diverși aromatizatori pentru modificarea mirosului și/sau gustul etc.)
-       Să înțelegem că industria de conservare al managementului calității, trece prin dilema responsabilității pentru folosirea unor sau altor conservanți, aditivi etc. Erorile de preparare și respectare aproximativă a regulilor de pregătire a conservelor, sterilizarea sumară etc. riscă urmări grave de sănătate a consumatorilor.
-       Întotdeauna e necesar să verificăm calitatea produselor, fiindcă sunt și cazuri când rețetele pot fi denaturate, cu abateri de la tradițiile noastre, în goană după „originalitate”, prin adaosuri chimice care „prelungesc” termenul de valabilitate, dar care mai și modifică gustul specific al produselor, cum ar fi pasta de tomate, castraveții în oțet, ardeii copți, salata de vinete, gemul de prune etc. Consultând conținutul afișat pe etichetă la capitolul ingrediente avem șansa de a nu ne lăsa induși în eroare de anumite mențiuni înșelătoare și de reclama uneori provocatoare.
-       …Și o întrebare de senzație, „provocatoare”: considerați că ați fost un manager precaut, prevăzător și exigent, din prizma celor expuse mai sus?
-       În ianuarie 1986 am fost transferată în funcția de Șefă a Direcției industriale de conserve a Cooperației de Consum Regionale. Peste un an am fost convocată de 16 (sic!) ori la interviuri și convorbiri, după care am acceptat postul de Director al uzinei de conserve din Cernăuți.
Mi-am asumat responsabilitatea și curajul acesta după mulți ani de activitate organizatorică de cabinet, care nu-mi furniza mare satisfacție. În următorul deceniu întreprinderea pe care am condus-o a devenit una de frunte: secții excelente de conserve din legume, fructe și carne, sucuri, relații de management formidabile, în special cu instituții de copii și cu cele de tip închis, exportul producției noastre în toate republicile baltice și Asiei Mijlocii, în Japonia, Germania, Finlanda, Cehoslovacia și nu numai. Pe atunci am trait cu adevărat satisfacția unui om și specialist împlinit, principalul fiind sentimentul că am îndreptățit sfaturile tatălui meu, Gheorghe al lui Păvălache COLAC.
Veți întreba, cum au fost posibile acele realizări performante? În timp, am elaborat un crez al managerului, al meu adică:
-    Am urmărit și am analizat evoluția performanței celor mai bune cincizeci de întreprinderi de profil din țară și de peste hotare, pentru a identifica dinamica de creștere sau scădere a pieței și semnalele de anticipare a evoluției în perspectiva apropiată:
-    Am ajuns la convingerea că un manager prevăzător implică atenția permanent sporită la toate unitățile din domeniul industrial, nu numai la ceea ce se întâmplă în „curtea proprie”;
-    Am stabilit care sunt prioritățile în performanța competitorilor și în ce direcții se îndreaptă aceștia;
-    Am încercat să „tălmăcesc” previziunile unor lideri din industria de profil în ce privește evoluția cererii, capacitatea de producție prin analiza evoluției activelor fixe și a numărului mediu de salariați;
-    Am analizat cu migală eficiența activelor componente în generarea cifrei de afaceri și valoarea stocurilor întreprinderii pe care o conduceam în decursul unui an fiscal, în raport cu alte întreprinderi performante, pentru a câștiga nu doar oportunități, dar și anumite privilegii;
-    În sfârșit, am pus cap la cap indicatorii economico-financiari de bază din perioada ultimilor cinci ani, cum ar fi: cifra de afaceri, profitul net, profitul brut, potențialul salariaților specialiști și auxiliari și profitabilitatea lor, structura activelor totale, datoriile întreprinderii, stocurile din depozite, capitalurile proprii – toate privite de pe poziția evoluției și rezultatelor.
Și, să mă credeți, permanent am analizat un factor decisiv, colaborarea în echipă, fiindcă întotdeauna am avut convingerea că nu există decizii perfecte din toate punctele de vedere, însă există întotdeauna posibilitatea de a mări șansele în a lua o decizie optimală, dacă vreți, ideală…
Cu aceste convingeri „manageriale” am ieșit la pensie, în plină maturitate și experiență practică, exact în momentul când a sosit „perestroica…”
-  …Despre ce a fost ulterior, propun să discutăm în volumul următor al acestei cărți. Ești de acord?
-       Te pup!
Tudor Colac,
doctor în etnologie.
Înapoi
Înainte
Comentează aici

0 comentarii: