Fortăreața medievală de pe Nistru. File din istoria Cetății Hotin

„Hotinul este o cetate frumoasă și întărită, pe o stâncă asemenea Kokenhausen în Livonia, după cum le-am văzut pe amândouă”. Astfel îi apărea polonezului Magiej Strykovski cetatea Hotin la 1574. Nu numai atunci cetatea Hotinului a impresionat pe străini. Pe tot parcursul Evului Mediu, fortăreața a avut un rol major în viața politică a Țării Moldovei. În ceea ce privește originea denumirii de Hotin există mai multe păreri. Astfel, C. Istrati consideră că Hotinul își trage denumirea de la regele dac Cotizon, care a domnit în veacul al treilea după Cristos. La rândul său, Al. Boldur, neagă această ipoteză fantezistă, emițând teoria conform căreia Hotinul poartă numele regelui Cothen, al cumanilor primiți de unguri. În cele din urmă, V. Lungu, apoi C. C. Giurescu și D. Ciurea emit ideea conform căreia numele Hotin are o proveniență slavă, având ca echivalent cuvântul slav koTЬ, ceea ce ar însemna iubit, drag. Cauzele care au dus la apariția cetății sunt clare. Necesitatea apărării vadurilor de la Nistru a avut ca rezultat construcția cetății Hotin. Abia după aceea, sub zidurile apărătoare a luat naștere și orașul Hotin, părere pe care o împărtășește și istoricul Victor Spinei. În ceea ce privește vechimea cetății, există diferite păreri. Cert este că Hotinul este anterior formării statului. Deci, teoria lui C. Istrati și Gh. Anghel citați de noi mai sus după care construcția cetății se datorează lui Petru I. Mușatinul nu poate fi acceptată, ca și opinia lui Lucian Chițescu, care susține același lucru.

P. Codiță, la rândul său, arăta cum genovezii care făceau comerț cu grâne au pus bazele mai multor hambare de depozitare, iar pentru paza acestui grâu au ridicat o fortăreață (sec. X), păzită cu oameni de încredere, care fortăreață, mai târziu, avea să ajungă cetate de mare importanță. Din această cetate, cea mai de nord din câte au stăpânit genovezii, aveau să pornească grânele nord-estului înspre mare ca, de acolo, să se îndrepte spre țările Apusului *.

Despre aceasta vorbește și Grigorie Ureche: „Aflatu-s-au într-aceste și cetăți, făcute mai de demult de ianovedzi: cetatea în târgul Sucevei și cetatea la Hotin și Cetatea Albă și cetatea Chiliei și cetatea Neamțului și Cetatea Nouă - Romanul ce s-au surpat pământul ș-au căzut cetatea”.

Cât de corecte sunt aceste date nu putem spune; cert este însă că cercetările arheologice efectuate recent au arătat că în secolul al XIII-lea exista deja o fortificație de piatră. Un argument în plus că Hotinul căpătase un rol important este și descoperirea tezaurului monetar de la Hotin, o descoperire unică până în prezent de pe teritoriul Moldovei. Tezaurul este compus din peste o mie de monede, din care au fost recuperate 851. Marea lor majoritate erau bractiate germane emise în a doua jumătate a secolului XII și primul sfert al secolului următor, în diferite ducate, seniorate, episcopate, abații etc.

Cea mai timpurie monedă este de pe timpul lui Solomon (1063-1074) și cele mai târzii erau bractiate bătute la Meissen în preajma lui 1230.

De aici rezultă că tezaurul a fost îngropat aproximativ între anii 1230 și 1235. Tezaurul putea să aparțină sau unui negustor venit din țările germane sau unui feudal local răsplătit de un principe originar din Europa Centrală, ca urmare a unor servicii.

Cea mai veche mențiune documentară cunoscută nouă despre Hotin este o însemnare italiană din 15 februarie 1310 care amintește de „Io vescovo de Chocina”, adică de episcopul catolic de Hotin. Prezența unui episcop catolic la Hotin în 1310 nu are nimic surprinzător, știut fiind zelul stăruitoarei acțiuni pentru atragerea spre catolicism a locuitorilor acestei regiuni și a regiunilor învecinate, făcut de dominicani și franciscani. Astfel, la 1345, se constată mănăstiri și case catolice în Liov, Halici, Grodik, Kolomija, Cosmin, Siret, Hotin, Baia, Chilia și Cetatea Albă.

P. Codiță, bazându-se pe informația dată de cronicarul polon Jan Dlugosz, consideră că Hotinul a fost construit de Cazimir cel Mare (1333-1370), iar la moldoveni a ajuns în timpul lui Petru I. Mușatinul. După cum am văzut, cetatea a fost construită mult mai devreme de domnia lui Cazimir. Pe de altă parte, nu înțelegem de ce Cazimir cel Mare ar fi construit cetatea pe malul drept al Nistrului. Dacă aceasta era prevăzută pentru o eventuală expansiune, este normal că ea putea fi construită mult mai în interiorul spațiului pruto-nistrean, iar dacă cetatea Hotin a fost construită de regele Poloniei în scopuri defensive, atunci aceasta urma să fie construită pe malul stâng și nu pe malul drept, pentru a putea fi blocat în orice moment. De aici rezultă că respectiva cetate a fost construită nu de statul din stânga Nistrului, ci de o formațiune statală de pe dreapta lui care a existat în această zonă înainte de întemeierea Țării Moldovei.

Faptul că Hotinul aparținea valahilor încă înainte de descălecat ne este relatat și de o altă informație. Este cunoscut că după biruința hotărâtoare de la Sina Vodă asupra tătarilor, Podolia a ajuns în stăpânirea lituanienilor și anume a lui Teodor Coriatovici. Acesta însă, în 1354, se retrage și cedează stăpânirea sa regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, lăsând totodată cetățile pe seama „valahilor”, adică a românilor din Moldova; știrea ne-o furnizează cronica rusă a lui Bychowic, prin aceste cetăți înțelegându-se Hotinul, Tețina și Hmelovul.

Ne punem întrebarea de ce cetățile n-au fost cedate tot lui Ludovic cel Mare? Pentru că n-avea nici un sens ca respectivele să fie cedate regelui ungar, care de fapt nici nu putea să le ia din simplul motiv că aici exista deja o formațiune statală. Pe de altă parte, având probabil o garnizoană valahă în cetate și împrejurimile fiind populate de valahi, care erau clar anti-tătari, era și logic ca respectivele cetăți să fie date în seama lor. N. Iorga este, de asemenea, de părere că în momentul descălecatului, cetățile Hotin, Tețina și Tighina erau sub dominația lituaniană. După întemeierea statului independent al lui Bogdan, orașul Hotin apare printre orașele „valahe” din lista rusă alcătuită între 1387 și 1392.

Deci, după cum vedem, pe timpul lui Petru I. Mușatinul, cetatea era sigur în mâinile moldovenilor. Petru I. Mușatinul având o domnie mult mai lungă decât predecesorii săi (1375-1391) a avut timpul necesar pentru așezarea ordinii și pentru organizarea sistemului de apărare în țară. Printre măsurile luate în acest sens a fost și întărirea cetății Hotin, fortăreață care avea scopul pazei frontierei dinspre nord.

Tot către sfârșitul veacului XIV, după cum am arătat mai sus, apar și primii reprezentanți ai domniei în cetate, lucru care ne arată clar că Hotinul a fost integrat foarte repede în Țara Moldovei.

În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care a durat aproximativ 32 de ani, pe lângă alte probleme, acesta s-a îngrijit și de completarea și buna întreținere a sistemului de apărare al țării, alcătuit din mai multe cetăți și posade. În interiorul țării se aflau: două cetăți la Suceava (Cetatea de est de la Șcheia și Cetatea de vest) unde era scaunul domniei și cetatea de la Neamț. Pe graniță străjuiau Hotinul, Chilia și Cetatea Albă. Construirea unora din acestea fusese începută în timpul domniilor anterioare lui Alexandru cel Bun, care s-a îngrijit de terminarea și de buna lor întreținere.

Hotinul a jucat un rol important în ultima fază a domniei lui Alexandru cel Bun. În noiembrie 1430, Swidrygiello este numit mare duce al Lituaniei. Tendința lui de a desprinde Lituania de Polonia au transformat contradicțiile latente dintre cele două state în conflict deschis. Războiul a fost precedat de închegarea unei puternice coaliții în care au intrat Ungaria, teutonii și Țara Românească. Alexandru cel Bun nu a ezitat să treacă de partea coaliției antipolone, rezultat al diplomației lui Sigismund de Luxemburg, pentru a evita în viitor situația nesigură pentru țara sa, care decurgea din raporturile cu Polonia, așa cum fuseseră ele atunci.

Nu există mărturii documentare, dar poziția Hotinului care se afla la hotarele Poloniei, inevitabil duce la concluzia că a fost folosit ca bază militară pentru acțiunile armatei moldovenești de sub directa conducere a voievodului.

La moartea marelui domnitor, a luat sfârșit și viața liniștită a Țării Moldovei, în locul ei venind un șir de războaie fratricide.

La începutul domniei, Iliaș a urmat politica externă a tatălui său, menținând Moldova în coaliția antipolonă. Dar înlocuirea lui Swidrygiello cu Sigismund Kiestut la 1 septembrie 1432 a avut ca rezultat slăbirea coaliției antipolone, ceea ce i-a permis lui Vlasdislav Iagello să-l înlocuiască pe Iliaș cu fratele său, Ștefan. Mai târziu, prin 1433, regele Poloniei, convenind cu domnitorul Moldovei printr-un schimb de scrisori, pe lângă faptul că-i restituie Țețina și Hmelovul (pierdute de Moldova în timpul campaniei lui Alexandru cel Bun din 1432), fixează și granițele dintre Moldova și Polonia. În acest act se menționează: „Iar între aceste orașe Țețina și Hmelovul și între Țara noastră a Rusiei va fi această graniță veșnică: mai întăi între orașul nostru Sneatin și Sepeniț care Sepeniț aparține Moldovei pe acestea le desparte râul Colacin, iar de la râul Colacin până la râul cel mare Dnistrul mai sus de satul Potoc, care sat Potoc aparține Țării Moldovei și de la acest sat în jos, pe Nistru, până la Mare aparține către Țara Moldovei, iar peste țărmul Nistrului este Țara noastră a Rusiei”.

După cum reiese din acest act, Hotinul se afla în stăpânirea Moldovei. Dar disputele pentru tron între Iliaș și Ștefan îl vor determina pe cel dintâi să-și atragă sprijinul polonilor, făcându-le o concesie și anume retrocedarea Țării Sepenițului, pe care „Țara Moldovei a avut-o de la coroană, cu orașele acestei adevărate țări a Sepenițului anume Hotinul, Țețina și Hmelovul și cu toate ținuturile, locurile, satele, le dăruim și le înapoiem”.

Iliaș justifica cesiunea făcută ca o recompensă pentru prada făcută de Alexandru cel Bun în Pocuția.

Aceste două documente din urmă ne arată clar că abia Iliaș, pentru a-și câștiga domnia, pe lângă faptul că încearcă să întoarcă Țara Sipenițului, adăugase și părăsirea Hotinului.

Cu toate acestea, moldovenii nu se grăbiră însă a executa acest ordin și împăcarea cu Ștefan zădărnici îndatoririle luate într-un moment de restriște.

După orbirea lui Iliaș însă, Marina, soția polonă a acestuia, îl sili pe pârcălabul hotinean Manoil a da, la 28 februarie 1444, în mâinile castelanului de Cracovia, Ioan de Czysztow și palatinului de Liov, Petru Odrowanski, cele trei cetăți cu ținuturile lor; dacă însă de Sâmpetru, Ilie nu-și va căpăta moșiile de adăpost în Polonia „cei doi dregători regali <vor fi obligați> de a înapoia depositul”.

În 1450, când oști polone veniră să sprijine cauza fiului mai mic al lui Roman și al Marincăi, Alexăndrel, Hotinul nu trebuia să fie cucerit, oamenii Marincăi păstrând Hotinul. Alexăndrel ocupă tronul Moldovei, dar pentru scurt timp, deoarece a apărut un nou pretendent la tron, și anume Bogdan al II-lea, fiul lui Ștefan. Lupta dintre acești doi rivali va continua timp de șapte ani (1444-1450). Despre aceste lupte vorbește și letopisețul lui Grigore Ureche: „Alexandru ceru din nou ajutor polonilor care îi dădu oaste în frunte cu Odrivoz și Conețpolschii - și dacă au intrat în Moldova cu trei oști: moldovenii cu domnul său Alexandru vodă cu un polon de podoleni era Buceațchii, iar pre altă oaste Conețpolschi care oaste au trecut Nistru la Hotin supt cetate că era cetatea pre mâna lui Alexandru vodă. Iar Bogdan voievod au fost atunci la Lipoviți și s-a dat război în pădure după care leșii având multe pierderi s-au întors în Polonia”.

Bogdan al II-lea, deci, se stabilise bine pe scaunul de la Suceava și era pe punctul împăcării cu polonii. Asasinarea sa însă de către Petru Aron a împiedicat aceasta. Acum lupta se desfășura între Alexăndrel și Petru Aron. În urma luptei de la Movile, din martie 1455, Alexăndrel va fi bătut de Petru Aron și apoi va muri otrăvit.

Pe tot parcursul acestor lupte, din 1444 și până în 1455, Hotinul s-a aflat în mâinile polonilor, deoarece după un act din octombrie 1455, Petru s-a prezentat la Hotin în hotarele regelui polon pentru a depune înaintea mai multor dregători poloni, jurământul de vasalitate. Pe lângă acest act mai dă mamei lui Alexandru, Marincăi, mătușii regelui, pe care o numește „mama sa“, Siretul și Volovățul cu toate moșiile și veniturile lor în schimbul Hotinului care rămânea al Moldovei. Deci, Petru Aron a reîntors cetatea Hotinului în stăpânirea Moldovei.

Biruindu-l pe Aron vodă la rândul său de două ori, la Dolhești și Orbic, Ștefan, fiul lui Bogdan al II-lea, se va instala în scaunul de la Suceava în 1457. La începutul domniei, Ștefan cel Mare nu și-a putut instala pârcălabi la Hotin deoarece, retrăgându-se, Petru Aron le-a lăsat cetatea polonilor, el singur stabilindu-se la Camenița, loc foarte convenabil pentru a putea ataca oricând Moldova.

Stabilizând situația din interiorul țării, Ștefan a început recuperarea teritoriilor pierdute după moartea lui Alexandru cel Bun. Întâi a fost atacată Polonia, atât pentru recuperarea cetății Hotin, cât și pentru îndepărtarea lui Petru Aron. Pentru a realiza acest plan, a întreprins un număr de acțiuni militare în Podolia și Galiția, la care polonii nu au putut răspunde fiindcă forțele lor militare se aflau angajate într-un război greu și de lungă durată cu cavalerii teutoni. Mai întâi, domnul Moldovei a tăiat garnizoanei polone din Hotin legăturile cu Polonia, fiind astfel amenințată să piară de foame. Apoi, oastea Moldovei i-a împiedicat pe locuitorii regatului polon din apropierea graniței să pescuiască în Nistru, iar pe vameșii regelui să încaseze vama Hotinului. În cele din urmă, după ani de lupte s-a ajuns la pacea de la Overchilăuți, din 4 aprilie 1459. Ion Nistor consideră că printre clauzele tratatului de pace era și înapoierea către Moldova a Hotinului cu vama și târgul și cu dreptul de pescuit în apa Nistrului, instaurând acolo ca pârcălab pe unchiul său, Vlaicu.

Cercetările recente au arătat că la Overchilăuți a fost hotărâtă încetarea stării de război, iar evaluarea pagubelor suferite de locuitorii ambelor state urma să se facă după „obiceiul vechi“ și după sosirea la fața locului a regelui sau a delegaților săi. Deocamdată, Ștefan acceptă ca Hotinul și vama să rămână sub administrația Poloniei, ca locuitorii să poată pescui pe Nistru, iar membrii garnizoanei să poată merge în oraș pentru cumpărarea bunurilor necesare. La sugestia lui Ștefan, polonii au acceptat ca Petru Aron să nu se apropie de hotarele Moldovei, adică să nu treacă de localitatea Smotryca. Deci, Ștefan nu a intrat în posesia Hotinului imediat după încheierea păcii. La 2 martie 1462 domnul s-a angajat să-l recunoască pe Cazimir al IV-lea drept suzeran exclusiv al Moldovei. Ca rezultat al întăririi raporturilor cu Polonia s-a ajuns la reintrarea în stăpânirea cetății Hotin, unde în 1463 erau instalați deja dregători moldoveni. Numele pârcălabului menționat de Ion Nistor nu este corect, deoarece nu este vorba de Vlaicu, ci de Goian.

Vlaicu ca pârcălab de Hotin apare mai târziu, la 1466 octombrie 9, când sub Hotin s-au întâlnit delegațiile moldo-polone pentru a rezolva conflictele de hotar. Din partea Poloniei, la această întrunire au participat Stanislav - voievodul Rusiei și starostele Galiției și Mihailo Buceaciscă - voievodul Podoliei și starostele Sneatinului și Colomeei, iar din partea Moldovei a participat Vlaicu și Boian, staroștii de Hotin care convin în cele din urmă ca următoarea întâlnire a comisiei să se desfășoare de Sf. Iurie.

Ștefan cel Mare reconstruiește cetatea, pentru a fi adaptată noilor condiții de luptă și apărare. Deși cetatea veche era construită pentru arcuri și sânețe, pentru a rezista asediului artileriei grele, zidăria a fost completată, grosimea zidurilor exterioare fiind chiar sus la metereze de trei metri, asigurând astfel un spațiu suficient de mișcare pentru trupele de apărare. Tot în timpul lui Ștefan cel Mare a fost construit în interiorul cetății un paraclis care, mai târziu, va purta numele de Ștefania.

Deci, după cum vedem, Hotinul ocupa un rol important în sistemul de apărare al Moldovei, iar după căderea Chiliei și Cetății Albe a devenit principala fortăreață, fapt pentru care tot timpul s-a aflat în iureșul evenimentelor.

Astfel, cunoscuta bătălie de la Lipnic cu tătarii, din 1469, a fost dată la hotarul ținutului, cu contribuția steagurilor de sub comanda pârcălabilor de Hotin. Apoi, după marea biruință a lui Ștefan cel Mare de la Podul Înalt, de lângă Vaslui, în care acest domn a înfrânt o putere de temut pentru acel timp în toată Europa, sultanul a căutat să organizeze o expediție de pedepsire a necredinciosului. În vara anului 1476, acest lucru a și avut loc. Una din cronicile turcești relatează, referitor la campania lui Mehemd al Il-lea: „...dintre cetățile afurisitului cel mai sus amintit (Ștefan cel Mare - n.ns.) au rămas doar cele aflate pe malul Dunării și cele din vecinătatea Mării Negre”. După cum rezultă din această relatare, Hotinul a fost cucerit de trupele osmane. Dar este cunoscut faptul că anume la Hotin, în cetate, și-a adăpostit domnul soția și familia sa. E drept că o coloană a turcilor a fost trimisă spre Hotin, dar cetatea a rezistat asaltului.

În cele din urmă, trebuie subliniat și rolul jucat de vechea cetate în ultima parte a domniei lui Ștefan cel Mare (1500-1504), și anume în conflictul moldo-polon sintetizat de Ștefan prin cuvintele: „să-mi spui mie pentru ce trebuie să vă restitui această țară pe care am cucerit-o cu sabia și pe care voiesc s-o păstrez”. Este imposibil ca Hotinul, aflat la porțile Pocuției, să nu fi jucat rolul uneia din bazele lui Ștefan pentru declanșarea atacurilor în Pocuția din 1501 și 1502.

Pentru a evita conflictele între urmași, voievodul și-a desemnat înainte de moarte urmașul în persoana fiului său mai mare, Bogdan al III-lea, cunoscut în istoriografie și ca Bogdan cel Orb.

Fiind tânăr, noul domn a încercat să repete faptele strămoșilor săi, voind să ia în căsătorie o principesă polonă. Printre încercările de a câștiga partea opusă a fost și retrocedarea Pocuției cu toate cetățile regelui polon. Refuzul însă îl derută pe Bogdan. După ce văzu că nu primi arbitrajul necesar nici de la papă, nici de la regele Ungariei, Bogdan intră în Pocuția, jefuind o serie de orașe ca: Liovul, Camenița și Haliciul. Ca răspuns la această incursiune, regele polon organiza o expediție de pedepsire, în frunte cu voievodul Cracoviei Kamenicski. Astfel începură o serie de expediții de jaf între cele două state. Cetatea Hotin, având așezarea geografică știută, a căzut din nou în centrul evenimentelor care se vor aplana prin pacea încheiată la 17 ianuarie 1510.

În timpul domniei lui Ștefan cel Tânăr, Hotinul se va afla în legătură cu două evenimente. Astfel, în anul 1524, Ștefan voievod a lovit patru mii de turci care se întorceau de la leși pe acea parte a Prutului la Tărăsăuți, (lângă Hotin), omorând o bună parte din aceștia. Evenimentul petrecându-se în apropierea Hotinului este clar că forțele principale care au participat la distrugerea detașamentului turc au fost cele hotinene.

Un alt eveniment este moartea lui Ștefan cel Tânăr: „Așijderea într-acelaș an gheanuarie patrusprezece zile 7035 (1527) pristavitu-s-au Ștefan vodă cel Tânăr ficiorul lui Bogdan vodă în cetatea Hotinului și cu cinste l-au îngropat în mănăstirea Putna carea iaste zidită de moșu-său Ștefan vodă cel Bun; și au domnit 9 ani și 9 luni”.

Alegerea noului domn care va fi Petru Rareș, va fi de asemenea legată de Hotin. Letopisețul continuă „...fiind Ștefan vodă bolnav la Hotin au lăsatu cuvântu ca de să va săvârși el, să nu pune pre altul la domnie, ci pre Petru Măjarul”.

La scurt timp după ocuparea scaunului, Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan, a trimis o solie la Cracovia în frunte cu pârcălabii de Hotin și Cernăuți - Vlad și, respectiv, Toma Barnovschi, care au încheiat, în martie 1527, cu regele Poloniei, cunoscutul tratat de prietenie, completat cu o convenție referitoare la relațiile de graniță, comerț și vamă, semnat la 20 mai același an.

Liniștea la hotarul de nord al țării a durat însă numai până în 1530. Demn urmaș al lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș a dorit să reintegreze Moldovei teritoriile pe care le-a avut părintele său. Astfel, în 1530 lui Petru voievod i s-a părut prielnic momentul pentru reintrarea în posesia Pocuției. În noiembrie, cete de moldoveni trecură hotarul primite bine de țăranii de aceeași lege și ocupară întreg ținutul, fără nici o luptă, în cetăți instalându-se 1.400 de moldoveni.

Evoluția relațiilor moldo-polone a dus la bătălia de la Obertyn. Din armata domnului moldovean care număra aproximativ 24.000 de oameni, se făcură trei corpuri de armată. Vlad pârcălabul de Hotin și Toma Barnovschi o comandau pe cea dintâi, compusă din 6.000 de oastași care se grăbi să reia Gwozdiecul.

Nu mult după înfrângerea de la Obertyn (1531), Petru Rareș, pentru a fi mai sigur la hotarul său nordic, întărește cetatea, refăcând vechile ziduri și ridicând altele noi din piatră și din cărămidă roșie și împodobind partea de jos a zidului cu dreptunghiuri, iar partea superioară cu figuri piramidale suprapuse de cruci care se văd și azi.

Conflictul nu se aplanase după această bătălie, incursiunile lui Rareș continuând și în anii următori, ținând încordate relațiile dintre Moldova și Polonia. Aceste relații au dus la inițierea tratativelor polono-otomane. În cele din urmă, sultanul s-a declarat dispus să respecte drepturile polonezilor asupra Pocuției. Mai mult decât atât, el s-a arătat gata să cedeze și Hotinul. Era prețul pe care înțelegea să-l plătească pentru detronarea lui Petru Rareș, astfel, ajungându-se, la anul 1538, anul campaniei turco-tătaro-polone, pentru înlăturarea lui Petru Rareș.

Folosindu-se de situația complicată a domnului moldovean, polonii vor ataca cetatea Hotin. Ioan Tarnovschi, biruitorul de la Obertyn, începu asediul la 18 august. Asediul a durat două săptămâni, după care moldovenii primiră condițiile capitulării. Cronicarul turc Mustafa Celalzade consemna: „Moldovenii aveau câteva cetăți la hotarul lor cu Polonia. Când au aflat că oștile turcești au ajuns în Moldova, polonezii, profitând de faptul că aceste cetăți sunt slabe, au venit și le-au ocupat. Aceasta l-a pus pe Petru în încurcătură și mai mare”. Informația este confirmată și de letopisețul țării: „și toate acestea pre o vreme s-au tâmplatu, cându Tarnovschi hatmanul leșescu cu mare oaste trecură Nistrul la Hotin și cetatea începură a bate în anii 7147 (1539) așteptându-și spre August craiul, carile au venit până la Liov”. În acest chip, Hotinul a ajuns din nou în mâinile polonilor. N. Iorga consideră că dacă Hotinul nu ar fi fost ocupat de polonezi, Soliman ar fi făcut din Hotin ceea ce a făcut din Tighina.

În locul lui Petru Rareș, domn al Moldovei fu numit Ștefan Lăcustă. Printre primele măsuri luate pe plan extern a fost reglementarea relațiilor cu Polonia. În luna octombrie 1538, Ștefan Lăcustă trimite o solie la regele polon în frunte cu Avram Barnovschi care a promis regelui că domnul Moldovei va respecta tratatul de la Hotin. Și într-adevăr, Moldova a semnat un tratat asemănător cu cel amintit și Polonia a reîntors Moldovei stăpânirea asupra cetății Hotin.

După o scurtă domnie a lui Alexandru Cornea (1540-1541), la domnia Țării Moldo­vei revine Petru Rareș. Reînscăunat, Rareș și-a schimbat complet poziția în relațiile sale cu Polonia. Chiar la începutul domniei, el îi scrie lui Sigismund, regele Poloniei: „De aceea vă cer, ca unui domn și vecin al meu apropiat și mai mare, să fiți bucuros că Domnul Dumnezeu și măria sa împăratul, a binevoit să-mi dăruiască această țară, iar noi voim să fim prieteni măriei voastre și țării voastre, după jurământul nostru pe care l-am făcut cu hatmanul vostru, lângă cetatea Hotinului pe care jur că vreau să-l țin bucuros fără răle și viol”. Deci în această de a doua domnie, Hotinul va avea o existență liniștită după atâția ani de războaie. Al. Boldur emite ipoteza conform căreia în a doua sa domnie, Petru Rareș ar fi reconstruit încă o dată cetatea. Informația este întărită și de datele pe care le găsim în raportul lui Ieronim Laszky către regele Ferdinand I din 1541 în care, printre altele, acesta îl informa pe rege că cetatea Hotinului se reconstruiește.

Tot din 1541 avem și o inscripție în Biserica Sf. Dumitru din Suceava, pe un mormânt pe care putem citi: „Acest mormânt l-a făcut [și l-a împodobit] pârcălabului de Hotin, care s-a pristăvit la veșnicile lăcașuri în anul 7049 (1541)”.

Numele Hotinului apare numai o singură dată în domniile fiilor lui Rareș când, la 11 mai 1551, este trimisă o solie de Iliaș în Polonia, pentru negocierile cu regele polon fiind trimiși Gheorghe Șeptelici - pârcălabul de Hotin și Avram-popa din Hotin.

În 1562, Alexandru Lăpușneanu este înlocuit cu Despot vodă, care dăruiește cetatea Hotinului lui Albert Laski. Sub presiunea boierilor, este nevoit să o ceară îndărăt, promițând despăgubiri. Astfel, Martin Literatul scria către Maximilian: „La 14 ale lunii acesteia am sosit odată cu principele aici la Hotin care este o cetate așezată la un loc bun pe malul râului Nistru, cetate pe care cu un an mai înainte a dat-o lui Albert Laski și acum a luat-o de la el pentru anumite motive, făgăduindu-i totuși să-l despăgubească”.

Despre aceste evenimente ne mai relatează și Belsius în scrisoarea sa către Maximilian: „În ziua de 10 ianuarie, Despot a plecat de la Suceava fără să bănuim câtuși de puțin ce va avea de gând, căci a adunat în 6 zile o oaste de vreo 55.000. Noi socoteam că el va merge la Halici, Cetatea Rusiei polone. Dar nu s-a făcut nimic din acestea, ci ocupând cetatea Hotin în ziua de 14. A slobozit ostașii punând drept pârcălabi doi moldoveni, anume - Avram, despre care am părere bună, iar pe celălalt - Moghilă, îl știu dimpreună cu frate-său care este mare logofăt”. Deci, Hotinul reintră în mâinile moldovenilor, dar pentru scurt timp. Într-o scrisoare a lui Sigismund August către Nicolai Siniavschi se arată că Ștefan Tomșa îl asedia pe Despot la Suceava și se plângea, totodată, contra lui Albert Laski că a pus stăpânire pe Hotin. Despre același lucru vorbește și Albert de Wyss în rapoartele sale din noiembrie 1563 către Ferdinand I, arătând că Despot a fost omorât și că Hotinul este ocupat de Albert Laski. Această informație este triplată și de o scrisoare a lui Sigismund către însuși Albert Laski în care îi cere celui din urmă să renunțe la Hotin și să nu se amestece în treburile Moldovei.

Restabilit în scaun, Alexandru Lăpușneanu nu avea în posesia sa cetatea Hotinului, deoarece la 23 aprilie 1564 trimite o solie în Polonia. În instrucțiunile lui Crăciun și Mihail, solii săi, în Polonia se cerea să se insiste pe lângă rege pentru ca el să-l convingă pe Laski să-i dea Hotinul. La rândul său, însă, sultanul informa în mai 1564 că potrivit înțelegerii între sultan și regele Poloniei, cetatea Hotinului, conform unei clauze a tratatului, va rămâne regatului.

Nu atât insistențele lui Alexandru Lăpușneanu, cât intervenția sultanului, care probabil și-a schimbat părerea, i-a silit pe polonezi să retrocedeze cetatea. Ca mărturie la cele spuse există scrisoarea lui Sigismund August către Soliman I, în care regele face cunoscut că, la cererea sultanului, acesta a dispus decapitarea lui Ștefan Tomșa, Spancioc și Moțoc și că a poruncit lui Albert Laski să restituie Hotinul.

La 23 iunie 1564, Hotinul era în stăpânirea statului moldav, deoarece Gheorghe Jarlowski, sol la Poartă, era însărcinat să transmită că l-a convins pe Laski să restituie Hotinul, lucru pe care l-a făcut. Și Soliman Magnificul, prin firmanul său din 1564 septembrie 29 făcea cunoscut voievodului Moldovei că regele polon a trimis un sol, prin care Poarta a promis regelui, în urma prieteniei arătate, ca țara să nu fie atacată și hotarele să nu fie încălcate cerând domnului ca iarmarocul înființat lângă cetatea Hotin să fie desființat deoarece este potrivnic tratatului acordat Poloniei.

La 1578, Leonard Corețki, scriind despre aceste evenimente, arată că regele August dacă vroia, putea să aibă Moldova până în zilele lui (1578), deoarece Albert Laski a ocupat pentru un timp cetatea Hotinului și a cerut regelui ajutor pentru a supune în scurt timp Țara Moldovei, lucru cu care acesta nu a fost de acord. „După aceea, scoțându-se din scaun Alexandru, mari mișcări de resbel se iscară în Moldavia, pre Despot îl uciseseră într-un mod crudul, Vișnievieski însemnat om de resbel, fu prins și trimis în Turcia (care, apoi fu omorât acolo). Iară Laski mai ținându-se câtuva timp în Hotin în fine se vedziu nevoit a întoarce cetatea lui Alexandru”.

Despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu, letopisețul țării ne arată: „Deci Alexandru făcându pre cuvântul împăratului umplându toate cetățile de lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au risipit, numai Hotinul l-au lăsat ca să fie apărare dinspre leși”. Investigațiile din ultimul timp efectuate de Gheorghe Pungă arată însă că informația dată în letopiseț nu este corectă și că Lăpușneanu nu a distrus cetățile lăsând sistemul defensiv al țării intact. Aici, în cetatea Hotin, domnul va numi pârcălabi pe Ioan Hâra și Neagoe. Tot aici, la cetate, Alexandru Lăpușneanu va muri.

Urmașul lui Lăpușneanu a fost fiul său Bogdan, care petrecea cu predilecție la Hotin.

Hotinul se găsea atunci într-o stare destul de înfloritoare. Cronicarul polon Strykowski, care cunoștea bine Hotinul din vremea aceea zice că era o cetate puternică și frumoasă, așezată pe o stâncă și având înfățișarea cetății Kockenhausen din Liflanda. 

La venirea lui Ioan Vodă cel Cumplit pentru instaurarea în scaunul domnesc, Hotinul va reintra în vâltoarea evenimentelor. Astfel, cronica relatează: „și de nu vrea fi pripit și Ioan Vodă au căzut cu oastea în țară. Bogdan văzându-l că-l împresoară s-au dus la Hotin”. La Hotin, Bogdan Lăpușneanu voia să reziste, iar cu ajutorul polon să reia domnia. Din care cauză „Ion Vodă știind pe Bogdan Vodă la Hotin că nu doarme ci strânge oaste împotriva lui, strâns-au și el țara și oaste turcească avea. Iar Bogdan Vodă au tras ajutor din Țara Leșească”. La 12 februarie 1572, Hotinul era încă sub ascultarea lui Lăpușneanu și a polonilor. Ca argument este porunca sultanului Selim al II-lea către boieri și demnitari care cere să depună eforturi pentru liniștea locuitorilor și pentru prinderea lui Bogdan Lăpușneanu. Într-adevăr, după mărturiile cronicarului Corețki (Coreciu), Bogdan primind în ajutor de la August în jur de 4.000 de ostași în frunte cu Nicolai Mieliski palatinul Podoliei cu care intrară în țară. Întâlnind o opoziție puternică, aceștia sunt nevoiți să se retragă la Hotin și de aici în Polonia. Cât privește cetatea, aceasta fusese lăsată în paza nobilului Dobrosolovski împreună cu 70 de ostași, care nu numai o păzeau, ci și făceau incursiuni în Moldova. Pe acesta, Ion Vodă nefiind în stare a-l îndupleca să predea cetatea, nici prin rugăminți, nici prin amenințări, se duse la Iaslovieski. Acestuia domnul i-a promis în schimbul cetății Hotin să presteze un jurământ de credință regelui polon sau cum va dori acesta. Iaslovieski se învoi, zicând că a primit ordin de la rege și cedă cetatea, iar Ion jură credință față de rege. La 14 august 1572, Hotinul era în mâna moldovenilor și Selim al II-lea trimitea firman lui Ioan prin care îi comunica că sangiacbeiul de Silistra se întorcea de la Hotin la Isaccea, iar domnul să aibă grijă de paza Hotinului. Domnul Moldovei comunicase despre predarea cetății respective de poloni.

Ioan Vodă, ajuns la putere, își schimbă radical politica sa față de Imperiul Otoman. Ca rezultat al acestei schimbări s-a ajuns la campania de înlocuire a lui Ioan Vodă din anul 1574. Un rol important în această campanie l-a jucat Ieremia Cernăuțeanu, la acel moment pârcălab de Hotin, datorită căruia forțele lui Ioan Vodă au fost încercuite iar el, în cele din urmă, omorât.

Ne este cunoscut și faptul că la începutul campaniei, domnul și-a adăpostit familia și bogățiile la Hotin. Astfel, după înfrângerea lui, Selim al II-lea scria panilor poloni: „Atunci când s-a răspândit vestea înfrângerii și pedepsirii lui Ioan voi ați trimis vreo 100 de oameni și ați luat cu harabele pe afurisitul care era socrul său și pe soția sus- numitului Ioan aflată la Hotin și lucrurile și avuțiile și haraciul”.

Probabil atunci cetatea a fost ocupată de turci, după cum menționează și un cronicar polon: „Însă în 1574, l-am văzut ocupat de turci. Totuși, voievodul își are într-însul pe pârcălabul său care ne-a primit acolo de două ori în numele domnulu”. La scurt timp, însă, cetatea a fost retrocedată de turci moldovenilor și noul domn, Petru Șchiopu, a intrat în posesia ei. Însăși domnia lui a avut o influență benefică asupra Țării Moldovei. Din această perioadă avem câteva statistici care arată locul ocupat de Hotin în viața economică a Moldovei. De exemplu, în 1591. Hotinul plătea bir domnului 5901 oi pe când Trotușul și Bacăul nu ajungeau nici la 3000. După statistica lui Petru Șchiopul din 1591, Hotinul avea 1916 țărani „de istov“, 232 săraci, 77 de curteni cu 41 de vătași, 132 nemeși și 95 de popi. Din respectiva perioadă, tot din 1591 decembrie 19 găsim și mărturia lui Nistor Ureche față de Petru Vodă relativ la perceperea dărilor rămase în care acesta arăta că dacă la Hârlău și Dorohoi n-a aflat nimic rămășițe, apoi la Hotin au aflat rămășița de urdiniș de 200 taleri de-au adus-o la vistierie. Tot din această perioadă avem și mărturia unui călător care arătă: „După ce am trecut la Camenița fluviul Tyras numit de localnici Nistru, am ajuns la Hotin... Această cetate ridicată pe o stâncă înaltă nu este de disprețuit; ea este păzită neîncetat de o garnizoană de «haiduci» după cum sunt numiți”. Este clar că cetatea era sub controlul moldovenesc. Acest lucru nu împiedica însă trupele turco-tătare să-l folosească ca bază de acțiuni în Polonia. Așa s-a întâmplat la 1589, când Hidir Beglerbegul a stat la Hotin, așteptându-l pe hanul Crimeii și de unde a trecut la 20 septembrie Nistrul prădând Sniatinul. Zamojski adunase trupe în Podolia dar nu-l atacase înduplecându-l pe Hidir să se reîntoarcă. În cele din urmă, Beglerbegul se reîntoarce la Bender.

În timpul Movileștilor, Hotinul va fi stăpânit de familia domnitoare. Fiind aduși în scaunul Moldovei de poloni, hotarul de nord nu trebuia păzit, de aici venind tot timpul ajutorul în caz de nevoie.

1600 este anul când Mihai Viteazul a intrat în Țara Moldovei și când, de fapt, s-a realizat prima unire a Țărilor Române. Cronica relatează: „La o grabă ca aceea, neavându nimica paș nici vremea de gătire Ieremia Vodă, numai ce i-au căutat a lăsa Suceava și a năzui spre Hotin. Sângur nici atâta n-a vrut să hie ce de la Suceava au purces gonind pre Ieremia Vodă și pre Simion Vodă pân' la Hotin. Cetatea Hotnului grijisă bine Ieremia Vodă cu slujitori de ai săi Nemți ce avea, iară el singur au trecut la leși pentru agiutorul. Mihai Vodă cu toată oștirea bătea cetatea Hotinului glonțurile lui să cunoștea în zidurile cetății până la surparea cetății, având nădejde că dacă va lua și aceea cetate va putea stăpâni prea lesne și Țara Moldovei”. Mihai Vodă n-a putut cuceri cetatea, ea rămânând fidelă lui Ieremia Movilă și a polonezilor. Despre aceasta și despre data când Mihai Viteazul a luptat la Hotin există o mărturie străină: „Ieremia Vodă a ajuns la timp la Hotin, iar Sigismund Bathory împreună cu căpitanul Toma Csomortang au rămas la conducerea oastei mai ales în scopul de a se putea împotrivi mai aprig cu artileria pe la locurile anevoioase ale drumului și pe la poduri. Iar în ziua de 27 mai s-a început lupta deschisă la Hotin, și în cele din urmă cu ajutorul lui Dumnezeu Mihai voievod a câștigat biruința dobândită cu mare vitejie. Acolo a mai zăbovit patru zile cu armata și a lăsat pentru apărare și pentru pază 3000 de munteni și moldoveni ca să nu iasă cumva Ieremia Vodă din cetate". Despre aceasta relatează, la 1600 iunie 12, și un servitor al comisarului împărătesc care, vorbind despre expediția din Moldova a lui Mihai Viteazul, arată că cetatea a rămas în mâinile lui Ieremia Movilă.

În cele din urmă, după cum știm, Mihai Viteazul a fost nevoit să părăsească Moldova sub presiunea lui Ieremia Movilă și a polonezilor.

Atât în timpul lui Ieremia Movilă cât și în vremea lui Simion Movilă se păstra situația liniștită dinspre hotarul Poloniei. După moartea lui Simion Movilă izbucni o aprigă luptă pentru tron, între fiii lui Ieremia și fiii lui Simion. În cele din urmă, după cum știm, Constantin, fiul lui Ieremia, îl birui pe vărul său Mihail urcându-se la tron cu ajutorul polonilor cărora le ceda importanta cetate Hotin. Despre aceasta există o serie de mărturii străine. Astfel, în 1611, avem o jalbă împotriva pârcălabului Vasile Lozna din care rezultă clar că Hotinul se afla în mâinile polonilor. La 17 ianuarie 1612, Constantin Vodă Movilă scria lui Sigismund Forgach despre năvălirea în țară a turcilor și tătarilor din care cauză el a fost nevoit să se retragă la Hotin. Această năvală n-a schimbat cu nimic situația Hotinului, deoarece în același an, Tanncaso Alberti menționa: „La ora a doua din noapte am ajuns la Hotin ultimul oraș dar tot ars și pârjolit de poloni. Acolo pe malul fluviului este o cetate frumoasă aflată în stăpânirea polonezilor, care țin acolo o garnizoană ca zălog pentru 100.000 de florini împrumutați domnului”.

În anul următor, la 12 august, Harlay informa regina sa că ambasadorul polon este reținut la Constantinopol sub o pază dublă așteptându-se evenimentele din Moldova. Hanul tătar primind ordin de la Poartă ca să dea ajutor lui Tomșa contra polonilor veniți cu Constantin voievod a atacat cetatea Hotin unde se aflau retrași polonii și cu Constantin Movilă. Cu toate că polonii suferiseră o grea înfrângere și mulți dintre ei au fost capturați, Hotinul a continuat să se mențină în mâinile lor. Același Harlay arăta la 1612 septembrie 9 că ambasadorul polon salutând pe sultan a avut un spectacol rușinos căci i s-au arătat 50 de capete de poloni uciși în Moldova și o sută de nobili poloni în lanțuri. Acesta de asemenea arătă că principele Moldovei nu voiește să elibereze pe Potoțki, până când nu i se vor preda cetatea Hotin și boierii Moldovei refugiați acolo cu Constantin.

În anul următor, la 1613 iunie 12, Harlay ne mai furnizează o informație interesantă privind cetatea Hotin, arătând că ambasadorul polon la Constantinopol a cerut vizirului întărirea lui Constantin Vodă ca domn. Vizirul refuză această propunere și cere retrocedarea Hotinului care după cuvintele lui era ocupată de poloni încă de când goniseră pe Mihai Vodă cel Viteaz dintr- însa. Deoarece discuțiile respective n-au avut nici un sens, Ștefan Tomșa în același an atacă cetatea Hotinului, dar este respins de poloni suferind multe pierderi.

La 1614, Hotinul se afla în continuare sub controlul polonez. Faptul este subliniat și prin instrucțiunile lui Targowski, sol la Poartă căruia i se cerea în caz că se va aminti ceva despre Hotin să spună că e vorba de cheltuielile de război ale lui Ieremia care a fost alungat din domnie de Mihai și care a fost pus din nou în scaun de hatmanul polon.

De aceea, polonezii au trimis oști mari de care fiind înfrânt Mihai a trebuit să se retragă din Moldova și Muntenia. Pentru acest lucru ei au cheltuit mulți bani pentru care țin cetatea Hotin. La sfârșitul acestui an, la 4 decembrie, Cristofor Halier raporta dogelui din Veneția că Polonia a hotărât să se retragă din Hotin totodată ea intervenind pentru punerea în libertate a lui Potoțki. Cu toate acestea, polonii nu se siliră să părăsească cetatea și Ștefan Tomșa, la 1616, va ataca din nou Hotinul încercând să alunge trupele polone. Domnul însă pierde lupta de lângă fortăreață și este nevoit să se retragă din domnie.

Către 1617 cetatea era încă în mâinile polonilor deoarece Lupul Mălai, scriind bistrițenilor, arăta că un frate al lui Coreski cu 80.000 de leși, 25.000 de litvani și câteva mii de cazaci de pe Nipru se aflau la Hotin, turcii în timpul acesta construind poduri pe Dunăre. În același an, însă, ceva mai târziu, oștile polone vor părăsi Hotinul retrocedându-l domnului Moldovei, Radu Vodă Mihnea. Acesta primește cetatea pentru medierea făcută între Polonia și Imperiul Otoman pentru terminarea războiului. După cum vom vedea, cetatea n-a rămas mult timp în posesia Țării Moldovei. La 4 februarie 1619, Gașpar Grațiani, croat de origine, a fost numit de turci domn în scaunul de la Iași, promițând că va mări haraciul la 40.000 de ducați. Până atunci a fost multă vreme în serviciul turcilor ca diplomat pe scena politică austriacă. El era omul lui Iskender pașa, pe care, însă, îl va trăda. La Hotin el numise pârcălab pe italianul Anibal Amade.

Acest domn străin obiceiurilor și tradițiilor pământului, n-a avut decât grija propriei persoane. Astfel, văzând că turcii pierd încrederea în el a trecut de partea polonilor. Letopisețul menționează: „În 23 dzile a lui august au venit și Gașpar Vodă în tabăra leșească sprintin numai cu 600 de oameni la adunare cu Jalcovski și după sfatul ce au avut cu capetele leșești au purces cu toată oastea leșească pe Prut în gios de la Hotin la Țuțora și acolo la Țuțora au pus tabăra leșii”. Aici, la Țuțora, trupele polone vor primi lupta, fiind atacate de Iskender pașa. Cu toate că s-au apărat bine după fuga detașamentului moldovenesc (care a plecat, neavându-l la suflet pe domnul străin) și apoi al unor detașamente polone, turcii vor ieși victorioși. Gașpar Grațiani va fugi, dar va fi omorât de boierii moldoveni. Ion Nistor susține că polonii, în loc să-l ajute pe Gașpar Vodă, atacă Hotinul și-l ocupă din nou. Există însă o informație sigură care arată că Hotinul a fost cedat polonilor de pârcălabul său. Astfel, G. B. Montalbani menționa: „A sosit la Hotin vestea înfrângerii domnului și a morții sale. Atunci, toți moldovenii au început să se sfătuie să predea cetatea turcilor și să-l dea legat pe signor Annibal Amati căpitanul acelei cetăți. Pentru a evita acest lucru au fost chemate trupele lui Kalinowski”.

După înfrângerea de la Țuțora, polonezii au încercat să încheie pacea cu Imperiul Otoman, oferind pentru aceasta 100.000 de ducați serdarului, dând și cuvântul că regele va plăti haraci sultanului ca pe vremea lui Murad al III-lea. Dar, întreprinzătorul și temutul sultan Osman al II-lea luă hotărârea să continue războiul cu Polonia printr-o „expediție imperială“ condusă de însuși padișahul, ceea ce de 25 de ani nu se mai întâmplase. În această situație, ambele tabere au trecut la pregătiri intense pentru lupta finală, luptă care a avut loc sub zidurile cetății Hotin în anul 1621. După informația unui anonim polon la 19 august în sfârșit toată oastea s-a adunat de cealaltă parte a Nistrului la Hotin și s-a așezat în tabără. După informația cronicii turcești, sultanul Osman al II-lea a pornit din Istanbul la 30 martie 1621. Lupta finală însă după cum știm s-a desfășurat abia în toamnă.
Cât privește numărul participanților la această campanie, acesta variază. Astfel, pentru numărul ostașilor din tabăra lui Osman al II-lea, acesta variază între 150.000 și 400.000, o cifră mai concretă neputând fi stabilită. Pentru numărul ostașilor din tabăra polonă credem că poată fi dată cifra de aproximativ 150.000 de oameni. Deoarece cronicarul ucrainian Samoilo Velicico menționează cifra de 157.000 de oameni iar cel polon Matei Titlevski cifra de 136.000 de oameni. Și primul și al doilea arată că în campania de la Hotin au participat 40.000 de cazaci conduși inițial de hatmanul Borodavko, iar după înecarea acestuia de Petru Sagaidacinâi. Cât privește condu­cerea forțelor polone, aceasta a fost exercitată de Carol Hodchevici, iar după moartea sa întâmplată la 24 septembrie conducerea a fost preluată de Stanislav Liubomirschi.

După cum știm, toate încercările de a ocupa tabăra leșească n-au avut nici un succes. Dar nici armata polonă nu avea forțe destule pentru a desfășura un atac care să îndepărteze forțele turcești. Luptele s-au desfășurat mai multe zile la rând, și la încercările osmane de a cuceri tabăra, polonezii răspundeau cu contraatacuri. Balanța victoriei neînclinându-se în nici o parte, în cele din urmă s-a ajuns la încheierea păcii. Cronica țării ne relatează: „Multu au stătutu turcii să primească leșii cevași bir, ce leși nice să pomenească acestu lucru n-au primit. Deci după multă frământătură, au stătut și s-au ales pace septembrie 29 dzile . Însă de la leși era aceste legături. În Moldova cu oști să nu mai îmble, pre cazaci de la mare să-i oprească, cetatea Hotinului să dea pre mâna domnului de Moldova, sol mare cu daruri și cu întăritura legăturilor de pace să trimită la împărăție și numai ei le-au căutat leșilor mai apoi, mai în silă a primi și a lega 30.000 de cojoace, din an în an, să dea tătarilor”. Deci, cetatea Hotinului, după atâtea frământări, a revenit Țării Moldovei.

În 1626, în scaunul Moldovei vine Miron Barnovschi, reprezentantul boierimii locale: această domnie a fost benefică pentru țară. În 1629, Barnovschi este însă nevoit să se retragă din scaun spre cetatea Hotinului sub presiunea lui Alexandru Coconul. La 29 octombrie 1629, Miron Vodă se afla la Hotin deoarece la acea dată Toma Zamoyski scria lui Sigismund al III-lea că Miron Barnovschi s-a retras la Hotin și propunea să-i dea ajutor pentru a-l restabili în domnie. La 1630, Barnovschi se afla încă la Hotin de unde trimitea o scrisoare unui demnitar polon cerându-i de asemenea ajutor. Neprimind însă nimic el pleacă la Poartă, unde în cele din urmă va fi decapitat.

În 1634, în Moldova va fi înscăunat Vasile Lupu. În același timp cu înscăunarea lui, a apărut un dușman periculos pentru Moldova: cazacii. Efectuarea expedițiilor de jaf ale cazacilor devenind tot mai dese, duceau la pustiirea pământurilor moldovenești. Cu toate că cetatea Hotin se afla în calea lor, ea nu putea opri năvala dușmanilor, cazacii, în cele mai multe cazuri, ocolind cetatea de temut pentru ei. Vasile Lupu a fost nevoit să o căsătorească pe fiica sa, Alexandra, cu fiul lui Bogda Hmelnițki-Timuș pentru a stăvili aceste atacuri. Totodată, cetatea Hotinului continua să rămână o bază pentru atacurile tătarilor în Polonia. Despre aceasta aflăm chiar din scrisoarea voievodului către Andreica Sion mare paharnic, boierul său de la Țarigrad cum că hanul din Crimeea a trimis tătari astă toamnă în Țara Leșească și robi toată Podolia. Și la întorsul lor prin Moldova, au stat, o noapte, în pristaniște la Hotin și acolo au fost atacați de niște voinici care îi bătu și le luă totul.

În anul 1653, Vasile Lupu, căzut în dizgrația Porții, a fost înlocuit cu Gheorghe Ștefan. Paul de Alep menționează că, aflând despre venirea lui Gheorghe Ștefan, Vasile Vodă și-a trimis soția și toate avuțiile sale împreună cu multe provizii la Hotin. Dar Gheorghe Ștefan nu se oprește la Iași și îl urmărește până la Hotin. Cu toate că Vasile Lupu a trimis după ajutor la Timuș, temându-se de oastea care vine, părăsește Hotinul lăsând aici o garnizoană slabă. Despre această faptă, Miron Costin va spune: „Nu pociu tăcea aice pentru cetatea Hotinului ce nesocoteală a o lăsa îndată pe mâna altuia de nu de altă nădejde, pentru trecătoarea în care să fie fără grije, s-au cuvenit să să pue oameni cercetași și ce oameni 30 de Nemți să hie pus să o ție despre oastea Moldovei și despre Unguri. Au n-au fost hrană? Pânea unui sat de la Hotin ar fi putut ținea un an, sau câtu era numai în târgu. Și acea cetate ori cine va vrea să socotească va afla că au fost a răsipei casei lui Vasile Vodă pricina”.

Cu întârziere însă, Timuș a sosit în ajutorul socrului său și l-a alungat pe Gheorghe Ștefan din Suceava, unde însă după scurt timp va fi asediat singur. Vasile Lupu primise vestea despre faptul că Timuș era la Suceava și la 4 mai îi scria lui Petru Potoțki despre acest fapt și îl rugă să-i trimită soția. Cronica ne informează: „Pre Vasile Lupu vestea îl întâlni la Zvancea, cu care veste Grigore comisul singur mersese și l-au îmbrăcat cu haină cu soboli și îndată au trecut Nistrul la Zvancea, că cetatea Hotinului nici într-un chip n-au vrut să o dea târgoveții cu pârcălabul lor cu Hâjdău, ori că au vrut așe de credincioși să hie lui Ștefan care lucru n-aș da să hie într-ai noștri până într-atâta pentru jafuri ce făcuseră târgoveții”.

După cum vedem, Hotinul a rămas în stăpânirea lui. În schimb, pentru asedierea lui Timuș în Suceava „s-au adus puscile și de la Hotin și de la Iași și au început a bate cetatea ce nu-i strica nimica”. După aceste evenimente, Hotinul va avea o existență mai puțin zbuciumată, existență care însă n-a durat nici 20 de ani. La 1671 are loc răscoala lui Hâncu, Durac și Constantin clucerul contra lui Duca Vodă. De aici își are originea și vorba de împotrivire „Vodă, vrea, Hâncu ba“. Răsculații ajunseseră până la Iași, dar, curând fuseseră învinși. Totuși, la Hotin, ceilalți mai opuseseră rezistență încă vreo câteva luni.

În anul 1672, Imperiul Otoman declară război Poloniei. Obiectivul pus de sultanul Mahomed al IV-lea a fost ocuparea cetății Camenița. Hotinul, aflat în fala cetății polone, inevitabil avea să fie în centrul evenimentelor. Sultanul a poruncit și domnilor Țărilor Române să se pregătească de campanie.

La porunca sultanului, după cum arată cronica, „Duca Vodă au trimis pre un nemiș din ținutul Hotinului, anume Gligorie Cornescul, ce iera foarte meșter de scrisori și de săpături la pietre și la alte lucruri de au făcut chip cetății Camenițăi de ceară cu toate tocmelile de au vădzut și mulți s-au mirat de mărimea ei ce iera din sângură starea locului, cu apă și stânci de piatră împregiuriu minunat locu și mai mult aceasta au îndemnat pe împărăție de au venit la Camenița”. În timpul acțiunilor militare, Hotinul a fost folosit ca bază pentru acțiunile militare ale turcilor pe partea opusă a Nistrului. Astfel, cronicarul turc Hagi Ali ne furnizează o informație conform căreia trecând oastea râul Nistru a apărut o lipsă de merinde și zaherea dar care au fost repede completate din proviziile de la Hotin. Campania s-a terminat cu ocuparea Cameniței, iar în Moldova a fost numit domn Ștefan Petriceicu în locul lui Gheorghe Duca. Conform relatării Letopisețului lui Neculce, Petriceicu Vodă a fost lăsat cu oastea sa de moldoveni în Hotin ca să fie de pază țării și a drumului Cameniței ca să nu închidă leșii drumul negustorilor și să nu flămânzească oastea din Camenița. În afară de aceasta, vizirul a mai vrut să lase în cetate și armată turcă până în primăvară ca să fie de pază Moldovei dinspre leși, lucru care însă nu l-a făcut. Scurtă vreme după ce a venit în scaun la 1675, Vodă este chemat din nou să lupte alături de turci. Atunci Petriceicu Vodă a trecut de partea polonilor. Letopisețul ne relatează astfel evenimentul: „Ce ei ca cei cu nevoie s-au sfătuit ei în de ei Grigore Vodă cu Petriceicu Vodă să se închine la leși să steie cu toții să bată pe Turci, ca să nu apuce a să așeza în cetatea Hotinului pașă pre cum se așezase în Camenița. Că așezându-se în Hotin pașă de-aci în Moldova n-are de ce mai domni domn”. Despre desfășurarea luptei avem informații chiar în una din scrisorile lui Petriceicu Vodă către regele polon: „Ținând și Camenița și mult olac în Țara Leșească cu cetăți și atâta pâine au pus pe țară de căra și oștile tot la Hotin: în țara noastră sta 40.000 de oșteni cu 5 pași, fără alți pași ce stă la Iași care atâta rău făceau. Și aducând Dumnezeu oștile leșești viind la Hotin spre oaste turcească, fu mila lui Dumnezeu spre creștini de lătură pre acei pași și mulți turci s-au potopit. Văzând mila lui Dumnezeu de puterea creștinilor și dându-mi poruncă hatmanii leșești cum să ne părăsim de către păgâni, că de ne vom mai afla întru ajutorul păgânesc întocmai ca dânșii vom păți, întru care noi mai denainte rugăm pre Dumnezeu și căutam a vedea vr'o tărie și vreun agiutori despre parte păgânească și așea, aducând Dumnezeu pre aceaște oști creștinești, am luat pre Dumnezeu într'agiutori și ne-am amestecat cu oștile creștinești și am început a faci război asupra neamului păgânesc și Dumnezeu iaste milostiv; doară va arăta mila Sfinției Sale spre creștini ce o are, puțină smintială tâmplându-se creștinilor”.

Însă cum rivalitatea turco-polonă nu luase sfârșit, pământul moldovenesc a continuat să fie scenă de operațiuni între rivali. Astfel un călător străin ne relatează: „După scurt răgaz dat Moldovei de înfrângerea turcilor la Hotin, aceștia au mers și au reocupat cetatea fără vreo rezistență din partea garnizoanei polone și toată țara a fost călcată de turci și tătari veniți să-l instaleze la domnie pe Dumitrașco Cantacuzino. Regiunile din nordul țării au fost acum cel mai rău lovite”.

Ion Neculce vorbind și el despre venirea lui Dumitrașco Vodă arată că acesta, din porunca vizirului, a distrus cetățile Suceava, Neamț și Hotin ca să nu mai fie ocupate de oști străine.

Nu credem că această informație poate fi socotită veridică. În primul rând chiar câțiva ani mai târziu, boierii moldoveni, adresându-se regelui polon, arătau cum Sobieski ocupase cu ajutorul lor cetatea Neamțului. Ne punem întrebarea dacă cetatea ar fi fost distrusă, pentru ce trebuia ea ocupată? Apoi despre venirea lui Dumitrașco Cantacuzino, în afară de letopisețul lui Neculce mai vorbește și Cronica anonimă a Moldovei care arată că acesta, de frica lui Ștefan Petriceicu, a adus multă oaste tătărască pe care a lăsat-o să ierneze în țară, în ținuturile Lăpușna, Orhei, Soroca, Hotin, Dorohoi și Hârlău.

Conflictul dintre Imperiul Otoman și statul polon, în cele din urmă, a luat sfârșit prin pacea de la Carlowitz din 1699. În momentul terminării neînțelegerilor partea de nord a Țării Moldovei era sub ocupație polonă. Despre aceasta mărturisește Cherasie Daponte care arată: „După aceea, a început și cu polonii să-și caute neînțelegerile lor. Leșii cereau Camenița, iar reprezentanții turcilor cereau locurile Moldovei pe care le luaseră leșii în resboi, adică cinci districte: Suceava, Cernăuți, Hârllău, Hotin și Soroca și astfel dând otomanii Camenița și polonii amintitele locuri, s-au împăcat”. Despre pacea încheiată, letopisețul țării spune: „Leșii încă cerea tare Țara Moldovei dar turcii au răspuns pentru Țara Moldovei zicând că Țara Moldovei nu pot să o dea să le fie lor podană, că este volnică, că turcilor este închinată, nu este luată cu sabia". Deci, leșii văzând așa, s-au așezat într-acest chip: cetățile Moldovei și mănăstirile câte au fost luate și cât loc tot să le dea înapoi moldovenilor și turcii să dea cetatea Camenița leșilor cu tot olatul ci și Ucraina și pre nohai să-i ridice pre toți din Buceag să-i ducă la locul lor la Don, să rămână numai bucegeni și Hotinul să nu-l tocmească turcii niciodată, nici altă cetate să nu facă în Moldova”. Cu aceasta însă, polonii nu renunțaseră la Hotin și, la 1700, regele Poloniei trimite un sol la Istanbul, și anume pe Rafael Leszcynski. Între altele, acesta trebuia să arate dregătorilor otomani instabilitatea de la frontieră moldo-polonă, din care considerente trebuia să ceară rectificarea hotarelor în folosul regatului prin includerea ținuturilor Hotin și Cernăuți în componența acestuia. Poarta Otomană nu a cedat însă și granițele au fost restabilite prin tratatul de delimitare din 14 octombrie 1703 pe linia anterioară războiului.

După aceste evenimente însă, cetatea Hotinului n-a rămas mult timp în componența Țării Moldovei. Venit în scaun, Dimitrie Cantemir a inițiat o acțiune politică împotriva Porții, încercând scoaterea Moldovei de sub suzeranitatea otomană. De data aceasta, pentru atingerea scopului a fost aleasă o nouă putere care în ultimii ani se ridica vertiginos sub sceptrul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a încercat o colaborare cu Rusia, care acum se apropiase foarte mult de hotarele Moldovei. Rezultatul a fost dezastruos. La Stănilești, turcii au fost învingători. Pe lângă înfrângerea suferită, Țara Moldovei va pierde și cea mai importantă cetate, Hotinul, care, împreună cu tot ținutul, în cele din urmă va fi transformată în raia turcească. 

Referindu-ne nemijlocit la istoria cetății Hotin putem afirma cu siguranță că ea a avut un rol fundamental în sistemul defensiv al Țării Moldovei. Cauza principală care a dus la apariția acestei fortificații a fost necesitatea apărării vadului de la Nistru pe unde trecea importantul drum comercial de la Marea Baltică la Marea Neagră. Apariția zidurilor protectoare ale cetății a dus la formarea în preajma lor a unei așezări urbane, târgul Hotin.

Izvoarele documentare existente nu ne permit stabilirea unei date precise pentru începutul cetății Hotin, însă, bazându-ne pe cercetările arheologice efectuate, putem spune cu siguranță că în a doua jumătate a secolului al XIII-lea cetatea Hotinului deja exista. Cu atât mai mult că la 15 februarie 1310 Hotinul apare pentru prima dată menționat documentar. Luând în considerație faptul că prima mențiune documentară nu reprezintă și momentul apariției unei localități și că până la aceasta evident că ea a urmat o oarecare dezvoltare, considerăm că data de mai sus este cea corectă.

Evident că fiind situată pe un teritoriu populat de valahi și garnizoana cetății era compusă din români, informații în acest sens găsindu-se încă foarte devreme la Bychowic în 1354.

Odată cu întemeierea statului Țara Moldovei, cetatea Hotinului intră imediat în componența sa devenind una din principalele piese în sistemul defensiv al acesteia. Probabil în timpul lui Petru I Mușatinul fortăreața este reconstruită și    adusă la necesitățile militare ale timpului, iar de la sfârșitul secolului al XIV-lea înainte găsim aici menționați staroști și pârcălabi adică reprezentanți ai domniei ceea ce ne arată odată în plus că Hotinul făcea deja parte din structurile statului moldovean.

În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Hotinul va fi încă o dată refăcut, jucând un important rol în ultima parte a domniei acestuia și fiind folosit ca bază de acțiuni pentru operațiunile militare din Polonia. Luptele interne care au urmat după moartea lui Alexandru cel Bun au avut urmări nefaste asupra cetății Hotinului, ajungând în cele din urmă monedă de schimb folosită de Iliaș pentru scaunul Moldovei. Cu toate acestea, fortăreața nu ajunge sub administrație polonă, ea rămânând încă mult timp în stăpânirea partidei boierești a simpatizanților lui Iliaș. Abia Petru Aron readuce Hotinul în componența țării însă pentru scurt timp, deoarece Ștefan cel Mare, ajuns în scaunul de la Suceava, n-avea controlul cetății care acum avea garnizoană polonă. Abia mai târziu, la 1462, după ce Ștefan voievod va presta jurământul de vasalitate regelui polon, cetatea va reintra în sistemul defensiv creat de marele domn.

La 1484, Țara Moldovei va pierde două din cele mai importante cetăți ale sale Chilia și Cetatea Albă, astfel încât de acum înainte Hotinul va deveni principala cetate a țării. Din această cauză, probabil, Ștefan cel Mare va reconstrui cetatea făcând-o inexpugnabilă.

În secolul al XVI-lea, importanța cetății Hotinului nu va scădea, ea continuând să rămână principala pavăză a țării spre nord. Așezată fiind la hotarul cu Polonia, funcția ei va depinde într-o foarte mare măsură de relațiile Moldovei cu acest stat. Nu numai că ea era folosită ca bază de acțiuni sau atacată de partea adversă, dar de multe ori chiar și ocupată de poloni, așa cum de exemplu s-a întâmplat în timpul lui Petru Rareș, Despot sau Bogdan Lăpușneanu.

În secolul următor, cetatea Hotinului continuă să-și păstreze importanța, astfel încât cronica țării și călătorii străini arată că, de fapt, la Hotin se afla cheia pentru scaunul domnesc.

În primele două decenii ale secolului al XVII-lea, fortăreața, cu mici excepții, s-a aflat sub control polon și abia prin pacea de la 1621 după războiul de la Hotin ea revine în componența Țării Moldovei. Acest fapt însă n-a însemnat și o viață liniștită pentru Hotin, cu atât mai mult că în timpul respectiv mai apare un dușman periculos pentru Moldova și anume cazacii, ale căror incursiuni s-au intensificat foarte mult, în timpul domniei lui Vasile Lupu.

În ultima parte a secolului, Hotinul este angrenat din nou în vâltoarea evenimentelor. Datorită conflictului deschis în această perioadă dintre Polonia și Imperiul Otoman, cetatea Hotin se va afla în mijlocul acțiunilor militare, trecând de nenumărate ori dintr-o mână în alta. În cele din urmă, conform păcii de la Carlowitz, cu toate stăruințele regatului polon de a păstra această fortificație, cetatea Hotin va rămâne a Moldovei, lucru care însă nu durează mult timp, deoarece, după cum ne este cunoscut, la începutul secolului următor, și anume la 1713, cetatea va fi refăcută de trupele otomane și transformată, împreună cu ținutul alăturat, în raia, devenind astfel principalul punct strategic al Imperiului Otoman în zona de nord.

Conf. Univ. Dr. Ion GUMENÂI

Revista Epifania Nr.27 (decembrie 2013 – februarie 2014)

Revista Epifania Nr.28 (martie – mai 2014)

Textul articolului de faţă este o prelucrare a materialului publicat de același autor în lucrarea Istoria ținutului Hotin de la origini și până la 1806, Chișinău, 2003