Personalitate distinctă a literaturii române din Basarabia, scriitorul, publicistul și dramaturgul Serafim Saka, ar fi împlinit primăvara aceasta 85 de ani.
Originar din satul Vancicăuți, Serafim Saka s-a născut la 16 martie 1935. Copilăria i-a fost grea, plină de lipsuri din cauza războiului și de consecinţele lui drastice. Fiul Mariei (născută Bordeianu) și al lui Teodor Saca, de mic, împreună cu fratele şi sora, rămâne orfan de ambii părinți  – tatăl cade în august 1944 în război, iar mama moare de tifos în 1945.
Rămași fără îngrijirea parintească, copiii sunt crescuți de unchiul Vladimir Saka, apoi de bunica parentă. Fiind ajutat de unchiul său care a fost deportat în Siberia la Kolîma de către iscoadele bolșevice, a reuşit să absolve zece clase la şcoala din satul natal Vancicăuți (1942-1952). După o scurtă practică de activitate ca învăţător în satele vecine Cerlena şi Forosna, în anul 1954 a fost admis la Facultatea de
Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic  „Ion  Creangă”  din Chişinău, pe care a absolvit-o în 1959.
Serafim Saka s-a manifestat ca prozator, publicist, dramaturg, eseist, critic de teatru şi cinema, traducător şi editor. A lucrat la redacţia piblicațiilor „Tinerimea Moldovei”, săptămânalul „Cultura”, studioul „Moldova Film”.
Între 1965 şi 1967 urmează, la Moscova, Cursurile Superioare de Cinematografie. Lucrează la studioul Moldova-film, fiind autor de scenarii şi realizator de filme documentare, iar din 1970 se angajează ca redactor la revista Nistru.
Scriitorul debutează cu volumul de proză „Era târziu” (1968), urmat de romanele „Vămile” (1972), apărut şi la Bucureşti în 1990 şi „Linia de plutire” (1987), editat şi de „Cartea Românească” (1994). A semnat câteva cărţi de eseuri, interviuri şi note de călătorie - „Aici şi acum” (1976), „Pentru tine bat…” (1987), „Basarabia în GULAG” (1994) și altele.
Din cauza abaterilor de la standartele comuniste de exprimare liberă, până la dezghețul gorbaciovist, ca şi alţi colegi de ai săi nu a fost fost văzuți cu ochil bun de autorităţile sovietice. Deja după publicarea volumului de confesiuni şi interviuri în anul 1976, în care dezvăluia „prea multe” probleme din societatea de atunci, pentru Serafim Saka au urmat 12 ani de interdicţie literară şi un exil artistic intern, scriitorul fiind nevoit să-şi câştige existenţa ca traducător.
Fiind un polemist dârz Serafim Saka îşi apăra cu perseverență propriile opinii, cucerindu-şi verticalitate şi susţineri din partea mai multor critici și cititori. Laurenţiu Ulici, unul din cei mai de seamă literaţi români contemporani, l-a inclus printre scriitorii care „fac o literatură basarabeană modernă, combativă, sincronizată, el fiind o sinteză a ceea ce înseamnă spiritualitate românească în materie de expresie literară”. Însuşi Saka afirma că a devenit scriitor „din nemărginitul său dor de limba românească”.
După 1989 era mereu preocupat de problemele renaşterii naţionale, de cauzele stagnării societăţii moldoveneşti. Ca om de cultură, cu mult regret scriitorul spunea că: „Nu avem suficientă cultură ca să înţelegem că fără cultură nu se poate exista”.
Serafim Saka a fost distins cu Premiul de Stat al Republicii Moldova (1987, 1994), cu titlul onorific „Maestru în Artă”, cu ordinul „Gloria Muncii” şi „Ordinul Republicii”.
În 2013 îi apare (post-mortem) romanul-fapt „Pe mine, mie redă-mă”,  care a fost apreciat înalt de critica literară din Moldova pentru care i s-a acordat premiul special al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Scriitorul s-a stins din viaţă la 20 mai 2011, la Chişinău. În necrologul difuzat în ziua decesului de Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a menţionat: „Creaţia literară şi publicistică a lui Serafim Saka va rămâne în patrimoniul culturii noastre naţionale, iar amintirea omului, prietenului şi colegului va fi mereu neîntinată în inimile celor care l-au cunoscut şi apreciat”.