Să puneţi silinţa de a vă învăţa, căci aceasta
se poate face, dar altele fără aceasta nu se pot
Amfilohie Hotiniul
Amfilohie Hotiniul s-a născut în anul de la Hristos 1730, într-o familie înstărită şi evlavioasă din ţinutul Hârlău, deprinzând „cetitul buchiilor şi înţelepciunea cărţilor” în acest străvechi şi însemnat cnezat de vale al Moldovei, urmând şcoala bisericească a fostului Schit al lui Zagavei, izvodit din iarbă pe la jumătatea secolului al XVI-lea de bătrânul călugăr, într-o poiană a codrilor merei (nesfârşiţi) de peste Bahlui, la o zvârlitură de băţ de Curtea Domneacă a Măriei sale Ştefan cel Mare de la Hârlău.
Târgul Bahlovia (Hârlăul zilelor noastre), unde se aflau cândva curţile Muşatinilor (a mamei domniei noastre, Margareta Muşat), după cum istorisea voievodul Petru Muşat (1375-1391), cu toate cetăţile sale dacice şi medievale de apărare, cu bisericile domneşti ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, cu schiturile, mănăstirile şi aşezările de altădată ale vârtejenilor (vitejilor) Măriei sale, sunt puţin cunoscute şi pe nedrept uitate.
Sus, în cumpăna apelor, la Trei Hotare, sub Cetăţuia de la Berezlogi, la izvoarele Buhălnicioarei, voievodul Iuga cel Prost (Olog), fratele cel mai mare al lui Alexandru cel Bun, în doar un an de domnie (1399) a dres şi întărit Cetatea Albă de la Limanul Nistrului şi a durat din temelii Mănăstirea Sângeap cu hramul Sf. Nicolae şi Sf. Porfirie, dinamitată de „biruitoarea armată sovietică” în august 1944.
Numeroase evenimente din vremea Măriei sale Ştefan cel Mare şi ale altor voievozi se petrec la Curţile Domneşti de la Hârlău (după bătăliile de la Podu Înalt, de la Valea Albă, din Codrii Cozminului), bătălii cu turcii, cu leşii şi cu alte seminţii.
În perioada celei de a doua domnii a voievodului Radu Mihnea şi a lui Miron Vodă Barnovschi (1622-1626), târgul Hârlău devine capitală a Moldovei, prilej cu care, în 1624, Schitul lui Zagavei este ridicat la rangul de mănăstire, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, fiind înzestrată de-a lungul timpului de către domnitori, boieri şi dregători cu felurite bunuri, ajungând în câţiva ani să devină o aşezare monahală de prestigiu, bogată şi sporită în duhovnicie, cercetată adesea de târgoveţi şi de credincioşii creştini din depărtate meleaguri.
Voievodul Ştefan Petriceicu dăruia la 2 februarie 1673 Mănăstirii Zagavia 20 de pământuri, 12 fălci (o falce = cu 1,42 ha.) de fânaţ în hotarul târgului Hârlău şi un vad de moară pe Bahlui, iar domnitorii care i-au succedat la tronul Moldovei, Dumitraşcu Cantacuzen (în 1675), Antonie Ruset (în 1676), Constantin Cantemir (în 1685), Antioh Cantemir (în 1706) şi alţi miluitori şi făcători de bine au închinat fostului Schit al lui Zagavei sate şi moşii întregi, sălaşe de ţigani, vii şi livezi, păduri, heleşteie, mori de apă şi de vânt, prisăci şi alte felurite avuţii.
În anul 1775, curgător, luna noiembrie, în 12 zile, pe când episcopul Amfilohie Hotiniul vieţuia deja în chiliile Zagaviei, Toader Şerbul, un boier al locului, a dăruit schitului Zbereni, aflat sub oblăduirea Mănăstirii Zagavia, o parte din moşia sa de la Cotnari, stareţul Visarion gâlcevindu-se adesea, din pricina împresurărilor de hotar, cu stăpânul viilor de la Horodişte, medelnicerul Costache Hurmuzaki, nimeni altul decât bunicul istoricului de mai târziu, Eudoxiu Hurmuzaki, născut în 1812 la Cernauca (Cernăuţi).
Bine înzestrată şi chibzuit chivernisită, Mănăstirea Zagavia devine cunoscută în Moldova ca având o şcoală primară foarte veche, unde învăţăceii deprindeau scrisul, cititul şi socotitul, fiind iniţiaţi de cu vreme în tainele credinţei creştine, pregătiţi pentru a deveni dascăli, clerici ori dieci în cancelariile domneşti sau de ţinut, cei mai silitori dintre ei fiind trimişi la învăţătură, ajungând să fie înmatriculaţi la şcolile înalte din Cracovia, Kiev, ori la academiile din apusul Europei.
La şcoala mănăstirească de la Zagavia slujeau preoţi şi călugări cu o temeinică ştiinţă de carte şi o înaltă trăire spirituală, fapt pentru care multe familii din Hârlău şi din satele din apropiere doreau să-şi dea copiii aici la învăţătură.
După obiceiul vremii, viitorul cărturar şi episcop Amfilohie Hotiniul intră în Mănăstirea Zagavia la împlinirea vârstei de doisprezece ani (în 1742), iar după câţiva ani de noviciat este tuns în monahism, urcând cu uşurinţă treptele cinului călugăresc, cutreierând plaiurile Moldovei, pe la schituri şi mănăstiri, stăpânit de dorinţa firească de a cunoaşte viaţa monahală din vechile ctitorii, zăbovind o perioadă de timp în mănăstirile Neamţ, Putna şi în alte sfinte aşezăminte.
La Mănăstirea Secu l-a întâlnit pe preacuviosul stareţ Nifon Trotuşanu (1758-1763), de care avea să îl lege o îndelungată şi trainică prietenie, cu o înrâurire însemnată în devenirea sa arhierească de mai târziu.
Îndemnat şi sprijinit de duhovnicul său, preacuviosul egumen Visarion ot Zagaveiul, Amfilohie urmeză cursurile Academiei Teologice de la Kiev, vestit locaş de închinăciune şi învăţătură izvodit cu o sută de ani în urmă (1633) de vlădica Petru Movilă, care îşi trăgea obârşia, după bunica sa dinspre tată, domniţa Maria, fiica lui Petru Rareş, din aceste binecuvântate ţinuturi ale Moldovei. (În anul 1541, la căsătoria domniţei Maria cu logofătul Ion Moghilă, mireasa a primit ca dar de nuntă satul Feteşti (de lângă Zagavia) şi şapte fălci de vie din Dealu lui Vodă).
.jpg) |
| Bustul Preasfințitului Părinte Amfilohie Hotiniul, Episcop al Hotinului din comuna Scobiți, județul Iași, creat de sculptorii Paul și Gabriela Muscalu... |
Timp de doisprezece ani, în perioada 1755-1766, tânărul Amfilohie s-a dedicat studierii filosofiei, fizicii şi matematicii, astronomiei, istoriei, geografiei şi teologiei, învăţării limbilor clasice: latina şi greaca, a limbilor orientale: araba, turca şi ebraica, a celor slave şi în mod deosebit a limbii ruse, dar şi a celei italiene, tălmăcind scrieri bisericeşti şi laice, fiind atras de cultura europeană, a Revoluţiei franceze şi a ideilor progresiste din acel Secol al Luminilor, legând o strânsă prietenie cu arhimandritul Zosim al Lavrei Pecerska de la Kiev.
În timpul domniei voievodului Alexandru cel Bun (1400-1432), întemeietorul Mitropoliei de la Suceava (1401), între fruntariile străvechi ale Moldovei, cuprinse între Nistru, Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, fiinţau, pe lângă eparhia Sucevei, cu teritoriile din nordul Moldovei, o parte din Suceava şi ţinuturile Neamţ, Hârlău, Cârligătura, Iaşi, Soroca, Orhei şi Lăpuşna, încă două mari eparhii:
Episcopia Rădăuţi (atestată documentar în anul 1413, dar cu mult mai veche), sufragană (supusă) Mitropoliei Moldovei, cu reşedinţa la Biserica „Bogdana”(1360) din Rădăuţi, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, având sub oblăduirea sa partea de nord a Sucevei, ţinuturile Dorohoi, Ţeţina şi Hotin; Episcopia Romanului (1408), cu reşedinţa în Târgul de Jos (Roman), încorporând ţinuturile din Ţara de Jos a Moldovei: Roman, Bacău, Covurlui, Trotuş, Adjud, Vrancea, Vaslui, Fălciu, Tutova, Bârlad, apoi Tigheciul şi Tighina (ultima până în 1538, când Bugeacul, Cahulul, Ismailul şi Bolgradul au fost cucerite de turci).
Episcopia Huşilor a fost întemeiată de voievodul Petru Şchiopul în anul 1589, pe lângă biserica durată de Ştefan cel Mare în anul 1494, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, cuprinzând aşezările de pe malul drept al Prutului, până la Dunăre, iar pe malul stâng, ţinuturile Fălciu, Soroca, Orhei, Lăpuşna şi Tigheciu, cu meleagurile de dincolo de Nistru, până la Marea cea Mare. (Şcoala episcopală de la Huşi, unde va fi dascăl (profesor) şi eruditul Amfilohie Hotiniul după întoarcerea sa, în 1772, din Italia, a fost tocmită în anul 1747).
În urma bătăliei cu turcii din vara anului 1711, de la Stănileşti, pe Prut, voievodul Dimitrie Cantemir este nevoit să se retragă în Rusia cu întreaga sa curte domnească şi cei 4 000 de oşteni care îl însoţeau, lăsând Ţara Moldovei în seama osmanlâilor, care au ocupat cetatea Hotinului şi au transformat în raia peste o sută de sate şi târguiri (Hotin, Briceni, Edineţ, Lipcani şi Noua Suliţă), din ţinuturile Soroca, Iaşi şi Cernăuţi, întinzându-şi stăpânirea asupra unui teritoriu cuprins între Prut şi Nistru, mărginit la nord-vest cu pârâul Răchitna, de lângă Toporăuţi, de pe fosta moşie a voievodului Miron Barnovschi, iar la sud-est cu pârâul Ciuhur, de la Ocniţa, pe Nistru şi până la Costeşti, pe Prut.
Credincioşii români ortodocşi din aceste ţinuturi au rămas în continuare sub oblăduirea duhovnicească a vlădicilor de la Rădăuţi şi Iaşi, Episcopia Hotinului fiind înfiinţată la mijlocul secolului al XVIII-lea şi aflându-se sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei (a Brăilei) şi a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopole.
Pe lângă cetăţile Brăila, Ismail şi cele de pe malul stâng al Dunării, Mitropolia Proilaviei mai cuprindea eparhiile Reni, Chilia, Acherman, Bugeacul cu toate satele sale de la Valul lui Trăian, până la Dunăre şi Marea Neagră.
Într-o scrisoare din anul 1765, mitropolitul Daniil al Proilaviei (1751-1773), îl invită pe arhimandritul grec Neofit, efimeriu (vremelnic) slujitor al bisericii „Sf. Gheorghe” din Bucureşti să devină episcop de Hotin, dar Neofit renunţă la propunerea ierarhului pentru chemarea confraţilor săi la o parohie grecească de la Sibiu.
Constrâns de împrejurări, vlădica Daniil apelează la arhimandritul Zosim al Lavrei Perceska de la Kiev, care i-l recomandă pentru cârja episcopală de la Hotin pe cel mai vrednic ucenic al său, Amfilohie.
Ceremonia de hirotonie a avut loc în anul 1767, în catedrala mitropolitană „Sf. Parascheva” din Ismail (1751-1788), noua reşedinţă a Mitropoliei Proilaviei, în prezenţa a trei mari ierarhi ai vremii (mitropolitul Ananie al Sevastiei, mitropolitul Parthenie al Dristorului şi mitropolitul Daniil al Podunaviei), după cum reiese din emoţionanta scrisoare adresată de Amfilohie părintelui său spiritual, arhimandritului Kiru-kiru Zosima de la Lavra Pecerski a Kievului, la 10 ianuarie 1768.
Cu plecăciune scrie Amfilohie episcop Hotinului. Că vrând Dumnezeu şi pre mine smeritul prin darul sfintelor moaşte ce m-am învrednicit şi eu nevrednicul a le săruta pre carele se află în sfintele peşteri ale Pecerscăi: Di m-au învrednicit şi m-au cinstit cu darul arhieresc: cu voe şi cu ştire; pre înaltul şi preluminatul pre pre sfinţitul Patriarh al Ţarigradului şi a toată lumea prin mâinile a trei sfinţiţi arhierei, adică preasfinţitul mitropolit al Sevastiei: Kiro Kir Ananie şi preasfinţitul mitropolit al Dristorului, Kiro Kir Parthenie; dimpreună şi al Brăilei (Proilaviei), Kiro Kir Daniil – stăpânul meu şi mi-a încredinţat această puţină eparhie. Di, păstorire – a roabei cetăţi a Hotinului; în care oae petrece dimpreună cu lupul: şi acum luând acest mare dar şi fiind eu slab de chiverniseală întru care petreceam şi mai înainte şi încă fiind eparhie şi datoare cu cinci mii de lei din trecute vremi pentru birul stăpânitorilor (turci şi mitropolie, n. a. I. M), şi cum neavând nici o facere pentru cele ce se cuvine: arhiereşti podoabe, adică sfinte veşminte: am năzuit la mila şi ajutorul sfinţiei tale: ca să te milostiveşti din cele ce vei hi având mai vechi vr’o mitră i trichele i veşminte: şi cu ce te va lumina Duhul sfânt: şi pentru mila ce vei face milostivul Dumnezeu îţi va da mila cerească: iar noi vom avea datorie a pomeni pe cinstitul nume al sfinţiei tale la toate slujbele noastre. Sărindar vom sluji poruncind: Cu al cărui bun dar şi iubire de oameni i blagoslovenie Domnului să fie preste sfinţia ta totdeauna şi în veci, Amin.
Vlet: 1768, Gen. 10, iscăleşte: „Amfilohie episcop Hotinului”, cu pecetea pe care s-a scris: „Amfilohie smerit episcop Hotinulul”.
În P. S. al scrisorii, Amfilohie Hotiniul mărturiseşte un lucru foarte important pentru biografia sfinţiei sale:
Mai înştiinţez pe sfinţia ta şi te rog că având noi un după trup frate ci l-am dat acum cinci ani sunt acolo la zugrăvie (zugrav de subţire-pictor, n. a. I. M.) în mănăstire la Pecerska la zugravul (pictorul) Vatholomei în şcoala mănăstirii şi mă rog milei sfinţiei tale ca să nu-l treci cu vederea când vei lua sama a doară va hi învăţat şi va fi pomenire sfinţiei tale.
Amfilohie Hotiniul a urmat la cârma Episcopiei Hotin după mitropolitul Daniil al Proilaviei, înaintea căruia fiind menţionaţi: Amfim (20 aprilie 1755-1759) şi Neofit (1765-1766), doar propus, refuzând cârja episcopală pentru o parohie grecească din Sibiu.
În 1761, ÎPS Daniil se intitula: Daniil, din mila lui Dumnezeu mitropolitul Proilavului, Tomarovei, al Hotinului, al întregului ţărm al Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului.
Ca episcop, Amfilohie Hotiniul a slujit în catedrala cu hramul „Sfântului Ierarh Nicolae” (ctitorie atribuită lui Ştefan cel Mare), unde avea şi scaunul episcopal, deşi, unii istorici susţin că reşedinţa Episcopiei se afla la biserica „Sfântului Grigore Bogoslovul” din Hotin.
Dintru început, pe lângă împlinirea slujbei eparhiei preasfinţiei sale, vlădica Amfilohie Hotiniul s-a îngrijit de înfiinţarea şcolilor episcopale de pe lângă cele două biserici din Hotin, cercetând parohiile din târgurile şi satele aflate sub oblăduirea sa, îndemnând preoţii, şoltuzii (mai marii târgurilor) şi pârcălabii de ţinut să tocmească aşezăminte de învăţătură şi pentru coconii celor avuţi, dar şi pentru copiii celor nevoiaşi, spunând că: şcoala este locul cel mai trebuincios decât multe alte zidiri.
În vremea păstoririi P. S. Amfilohie, Hotinul avea o şcoala renumită, cu peste 300 de elevi, ocârmuită de dascălul Ilie de la Putna, unde se predau limbile: română, greacă şi latină, matematica şi limbile orientale: arabă şi turcă, eruditul episcop îngrijindu-se de înzestrarea şi tălmăcirea cărţilor pentru elevii şcolii eparhiale.
După încorporarea Bucovinei la Austria (1775-1918), în 1781, Împăratul Iosif al II-lea, a obţinut de la Patriarhia de Constantinopol consimţământul de a muta sediul episcopal de la Rădăuţi la Cernăuţi, scoţând astfel Episcopia Rădăuţi (cu toate eparhiile sale, inclusiv cea de Hotin) de sub jurisdicţia arhiepiscopului-mitropolit de Iaşi, dobândind statutul de episcopie exemptă (liberă).
Din înaltă poruncă împărătească, cele două biserici episcopale din Hotin au fost schimbate în biserici de rit catolic (1788), iar vestita şcoală înfiinţată de episcopul Amfilohie Hotiniul a fost transformată în şcoală militară, împărătească.
Referitor la însemnătatea şcolii de la Hotin, în anul 1837, Alexandru Hasdeu, tatăl lui B. P. Hasdeu, spunea: Domnul Prinţip (principe) Constantin Duca au rânduit cele mai întâi şcoli pentru popor pe lângă bisericile de sobor ce erau în toate târgurile ţinutului câte una, dintre care şcoala Hotinului au înflorit mai mult decât celelalte, până şi sub ocârmuirea stăpânirii turceşti. Cel de pe urmă efor al ei au fost episcopul Hotinului, Amfilohie, un ierarh de mare cuvioşie şi de mare învăţătură.
Marele învăţat şi prelat român s-a ostenit vreme de peste trei ani, copleşit de lipsuri şi nevoi, preocupat cu sârg să-şi împlinească harul arhieresc cu care a fost investit de pronia divină, dar războiul ruso-turc din perioada (1769-1774) l-a obligat să părăsească scaunul episcopal şi să se retragă la mănăstirea sa de metanie de la Zagavia, din ţinutul Hârlăului, eparhia Hotinului fiind încredinţată spre ocârmuirea frăţiei sale, episcopului de Rădăuţi Kir Dosihtei (Dosoftei Herscu), după cum reiese din gramata mitropolitului Gavriil Calimachi de la 10 ianuarie 1771.
Vlădica Amfilohie însă nu şi-a pierdut titlul de episcop, fapt dovedit de gramata (cartea de hirotonie) a părintelui Teodosie din data de 5 decembrie 1772, semnată: Amfilohie din mila lui Dumnezeu episcopul Hotinului, precum şi din alte mărturii ale vremii.
După canoanele Bisericii Ortodoxe, dacă Amfilohie Hotiniul nu ar mai fi fost episcop, trebuia să semneze cu apelativul de Proin (ngr.- fost) Hotiniul, ori acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Întreaga sa operă scriitoricească poartă iscălitura celui mai smerit arhiereu dintre arhierei, Amfilohie Hotiniul. (pr. Dumitru Tincu).
După 1770, în timpul stăpânirii turceşti, biserica „Sf. Nicolae” din Hotin a fost degradată şi transformată în moschee, ca de altfel şi cealaltă ctitorie a lui Ştefan cel Mare din cetate, cu hramul „Sf. Gheorghe”, care a ajuns loc de închinare pentru păgâni.
Episcopia Hotinului a fiinţat cu întreruperi în perioada războaielor ruso-turce dintre anii 1769 şi 1774, când ruşii ajung cu stăpânirea până la Bug, din perioada 1789 – 1792, când hotarul Imperiului Ţarist poposeşte vremelnic la Nistru, pentru ca mai apoi, în urma războiului dintre anii 1806 şi 1812, să ocupe Basarabia şi să-şi mute fruntariile stăpânirii pentru îndelungată vreme la Prut.(din 20 în 20 de ani. Sâc!).
La aproape o sută de ani de la răpirea nordului Bucovinei de către austrieci, în 1873, Împăratul Franz Joseph I a ridicat Episcopia de Cernăuţi la rangul de arhiepiscopie, arhiereul de Cernăuţi devenind arhiepiscop-mitropolit, cu cel dintâi mitropolit, Teofil Bendela.
În timpul ocupaţiei ruseşti, Episcopia Hotinului îşi înceta activitatea (a făcut-o de patru ori la rând), eparhiile revenind la vechile subordonări arhiereşti, iar când se întorcea stăpânirea otomană, episcopia se constituia din nou sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei şi a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopole, această stare de lucruri prelungindu-se perpetuu până în anul 1810, când Episcopia Hotinului a fost desfiinţată printr-un act al mitropolitului Gavril Bădulescu-Bodoni, exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei.
Stabilindu-şi reşedinţa la Mănăstirea Zagavia, Amfilohie Hotiniul s-a dedicat studiului ştiinţelor exacte, ale geografiei, istoriei şi astronomiei, traducând şi scriind cărţi trebuincioase atât preoţilor cât şi pravoslavnicilor creştini.
În anul 1771, mitropolitul Moldovei Gavriil Calimachi (1760-1786) îi acordă o bursă de studii la Roma, unde eruditul arhiereu studiază matematica, filozofia şi astronomia, efectuând o îndelungată călătorie de cercetare şi documentare la Vatican, precum şi în celelalte oraşe mari ale Italiei (Veneţia, Toscana, Neapole, Sicilia ş.a., cunoscând mari personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale, legând prietenii şi achiziţionând un mare număr de cărţi, după cum avea să consemneze pe una dintre ele. „Această cărticică, intitulată în numele secretarului începător, este cumpărată de noi în Roma în anul 1772. Amfilohie episcopul Hotinului”.
La sfârşitul anului 1772 se întoarce ca profesor, la şcoala bisericească de la Huşi, care funcţiona din 1747, pe lângă centrul eparhial, deprinzând elevii cu învăţarea limbilor străine, a matematicii şi practica liturgică.
În scurtă vreme se sălăşluieşte la Mănăstirea Zagavia şi în liniştea isihastă a sfântului locaş se dedică traducerii şi elaborării operei sale de o mare valoare didactică, istorică, ştiinţifică şi literară. Apar astfel şi circulă pentru început în manuscris: Gramatica teologhicească, după Catehismul mitropolitului Platon Levesin al Moscovei, De obşte gheografie, prelucrată prin intermediul unei ediţii italiene, după Geografia universală a iezuitului Claude Buffier (cu informaţii istorice şi geografice asupra Moldovei), Elemente aritmetice arătate fireşti, după Elementi aritmetici a italianului Alessandro Conti (cu menţionarea unităţilor de măsură folosite în Moldova) şi având ca model cartea Alamanacco pepetuo a lui Rutilo Benicasa şi ediţia lui Beltrano, fiind primul manual de aritmetică din ţară cu noţiuni noi de geometrie. Cartea a avut o lungă circulaţie până către mijlocul secolului al XIX-lea.
În manuscris a rămas Gramatica fizicii, lucrare de ştiinţele naturii, prelucrată tot din limba italiană, editată mult mai târziu, în 1990, în Basarabia.
 |
| „De obşte geografie”. |
 |
| „ Elementi aritmetice arătate fireşti” |
 |
| „Gramatica Teologicească” |
Din punct de vedere ştiinţific, consemna Mircea Păcuraru, cărţile lui Amfilohie sunt deosebit de interesante deoarece prezintă noţiuni noi, cum ar fi legile mecanicii clasice formulate de Newton, care au rămas în uz până în ziua de azi.
În prefaţa Gramaticii de învăţătura fizicii, scoasă de pe limba italienească, pre limba moldovenească, autorul mărturiseşte: Iubite, cetitoriu, toţi învăţătorii şi dascălii zic şi scriu că ore care nu poartă griji să aibă iubire şi dragoste către patria sa, adică pentru ţara şi pământul şi limba, în care s-au născut, păcătuieşte întocmai ca şi cel ce trece cinstea părinţilor săi…Nu ştiu cu ce dulceaţă se hrănesc cei ce nu pomenesc de patria sa. Deci şi eu pentru datoria aceasta (…) am tălmăcit această cărticică, numită gramatica învăţăturilor fizice de pe limba italienească pe limba moldovenească.
Eruditul arhiereu ştia şase limbi de largă circulaţie europeană şi avea cunoştinţe profunde în domeniul filosofiei, istoriei, matematicii, geografiei, fizicii şi astronomiei. Îi erau familiare scrierile lui Democrit, Pitagora, Platon, Socrate, N. Copernic, J. Bruno, R. Descartes ş.a., Amfilohie Hotiniul afirmând materialitatea lumii şi cognoscibilitatea ei.
Popularizând concepţia heliocentrică a lui N. Copernic, fostul episcop de Hotin, încerca să concilieze realizările ştiinţei cu religia, manifestându-se ca deist moderat. În lucrarea sa Despre filosofie evidenţiază esenţa, scopul şi rolul filosofiei. Considera că filosofia constă din două părţi: învăţătura despre etică şi învăţătura despre natură, apreciind în mod deosebit rolul filosofiei în activitatea practică a oamenilor.
Amfilohie Hotiniul menţiona, că pe baza generalizării cunoştinţelor se dezvoltă mai multe ştiinţe: medicina, farmacia, navigaţia maritimă ş.a., iar oamenii se învaţă a prelucra mai bine pământul, a creşte plante şi animale, a dobândi şi prelucra metalele.
Primele informaţii în Ţările Române despre ţările latino-americane se datorează lui Amfilohie Hotiniul.
În lucrarea sa, De obşte gheografie, în capitolul dedicat Americei despre miazănoapte, autorul arată că aceasta cuprinde Franţia Noaî (Canada), Englitera Noaî, Florida şi Mesicu Nou şi Mesicu Vechi, cel din urmă numit şi Ispania Noaî, dând şi coordonatele oraşului Mexico (longitudine şi latitudine).
Gramatica teologhicească a fost tipărită pentru învăţătura preoţilor şi a tuturor de obşte provoslavnici creştini…
Cartea este o traducere din ruseşte după Bogoslovia lui Platon, arhiepiscopul Moscovei. Aceasta a fost de folos, drept carte de învăţătură pentru studiul teologiei în Academia Duhovnicească de la Kiev.
De obşte gheografia (primul manual de geografie din ţară) nu este „scoasă” întocmai de pe lucrarea autorului francez Bufier, Episcopul foloseşte informaţii aflate în bibliotecile mănăstireşti şi se implică în asigurarea funcţionalităţii acestei cărţi.
În Cuvânt către cititori autorul arată: „fiind dintre întâi Geografie, apoi Cosmografie, fiindcă Geografia arată numai pentru pământ, iar Cosmografie pentru toată lumea şi pentru aceasta să înveţe o parte, apoi toate părţile”. (Amfilohie Hotiniul, De obşte gheografie, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1795, Introducere).
Să puneţi silinţa, îi îndemna Amfilohie Hotiniul pe ucenicii săi, de a vă învăţa, căci aceasta se poate face, dar altele, fără aceasta nu se pot.
Manualul conţine indice de nume geografice, o listă de plante, o listă a domnitorilor Ţării Moldovei, şi o descriere a oraşului Iaşi, „o arătare pentru numărul arăpesc, care se politiceşte acum, împreună cu numărul moldovenesc între această tablă până la un milion de milioane”.
Al treilea manual tipărit la Iaşi, în acelaşi an 1795, Elementi aritmetice arătate fireşti (20 x15cm), este o traducere după o lucrare italiană pe care eruditul episcop o adaptează la nevoile şcolii moldoveneşti, după cum mărturiseşte: „ … am silit de am tălmăcit-o şi am aşezat-o după al nostru obiceiu de numărare”.
Apreciind importanţa aritmeticii în însuşirea ştiinţei de carte, Amfilohie Hotiniul sublinia că este veche şi mai întâi decât toate învăţăturile, explicând noţiunile de geometrie, unităţile de măsură fiind adaptate la cele folosite tradiţional de locuitorii Moldovei.
„Motivul editării manualelor în limba română în perioada dominaţiei fanariote este determinat de preocuparea administraţiei greceşti de propagare a culturii greceşti.
Se urmărea satisfacerea cerinţelor şcolii româneşti de a veni în întâmpinarea celor mulţi, dornici să primească o instrucţie pe înţelesul lor” (Otilia Dandara).
„Lucrările lui Amfilohie Hotiniul circulau în manuscris cu mult înainte de a fi tipărite, fiind utilizate la Academia domnească din Iaşi, cunoscând o largă circulaţie şi având o importanţă deosebită pentru răspândirea culturii în masele populare”.
Gramatica de la învăţătura fizicii, elaborată în jurul anului 1790, este singurul text de popularizare a ştiinţei care nu a fost tipărit în cursul vieţii sale, rămânând în manuscris, fiind editată două sute de ani mai târziu, abia în anul 1990, cu caractere ruseşti, de către doi cercetători basarabeni.
Iniţial, scrierea s-a păstrat în două copii, una la Biblioteca Academiei Române, iar cealaltă la Biblioteca Academiei din Kiev.
Cea de-a doua copie are titlul întreg Gramatica de la învăţătura fizicii, scoasă de pre limba italienească pre limba moldovenească, între care să cuprinde tot ceea ce omul voieşte a şti şi a învăţa în cer şi pre pământ din lucrările cele mai cunoscute şi mai trebuinciose. Anul 1796, aprilie 10.
„Lucrarea, traducere şi adaptare a unui manual italian de ştiinţe ale naturii, este de o mare importanţă în procesul de constituire a vocabularului ştiinţific românesc, punând în circulaţie, în cele patru părţi ale sale, terminologii incipiente de specialitate în mai multe domenii: astronomie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, fizică şi chimie”.
Noţiunile de astronomie sunt prezentate în a doua parte a lucrării, intitulată: Pentru cosmologie, care cuprinde o vedere de obşte pentru toată lumea, mai întâi. 2 Pentru soare, 3 Pentru Lună, 4 Pentru planeti, 5 Pentru cometi au steli cu coadă, 6 Pentru stelile statornice au întărite, unde se tâlcuieşte firea, apropierile de toate aceste trupuri prin cât până acum s-au putut a se descoperi”. Această a doua parte cuprinde şase capitole, astfel: Cap 1 Pentru cozmologie şi pentru lărgimea lumii şi pentru deşerturi; Cap. 2 Pentru uranologie ori învăţătura pentru trupurile cereşti şi mai dintâi pentru eliografie ori căutare pentru soare; Cap. 3 Pentru selinografie; Cap. 4 Pentru planetografie; Cap. 5. Pentru cometografie; Cap 6 Pentru astrografie.
„Bogăţia materialului referitor la structura universului, la dimensiunea celor şase planete ale sistemului solar, cunoscute până atunci, la distanţele dintre ele, la legile mişcării fiecăreia pe orbită, la structura altor corpuri cereşti, corespunde nivelului atins de ştiinţa acelor vremi, în spaţiul european”.
Cu toate că în acea perioadă teoria lui Copernic era încă combătută de Biserică, Amfilohie se declară deschis adept al acesteia, fiind în deplin acord cu ipoteza lui G. Bruno, fără a nega posibilitatea existenţei oamenilor nu numai pe Lună, ci şi pe planetele îndepărtate din spaţiul infinit al universului, ca o dovadă a „autoputerniciei Creatorului”.
În anul 1758, pe când Amfilohie se afla student la Academia de la Kiev, pe cer şi-a făcut apariţia cea mai faimoasă cometă, Cometa Halley, cu o perioadă de rotaţie în jurul Soarelui de cca. 76 de ani, descoperită în anul 1705 de Edmond Halley pe baza noilor legi ale mişcării formulate de Newton, precizând că următoarea apariţie a cometei va fi în anul 1758, fapt dovedit de altfel de realitate, provocând în rândul populaţiei o isterie de nedescris, fenomenul astronomic fiind socotit ca un semn al Apocalipsei.
Dând dovadă de un autentic spirit iluminist, Amfilohie Hotiniul s-a manifestat vehement împotriva acestor superstiţii. (Ultima dată Cometa Hally a apărut la 12 martie 1986 şi se va arăta din nou la 28 iulie 2061).
Textul lucrărilor sale are şi o vădită amprentă didacticistă prin definiţiile, indicaţii etimologice, explicaţiile, exemplificările, clasificările şi enumeraţiile folosite, cu trimiteri la părţi din lucrare sau la alţi autori.
Lexicul scrierii este bogat, format dintr-o componentă cultă, neologică şi una populară, împrumuturile lexicale fiind numeroase şi denumesc discipline şi ramuri astronomice (astrografie, astronomie, cometografie etc.), profesii şi specialişti (astronomi), instrumente specifice (telescop) şi noţiuni astronomice (cometă, eclipse, zenit, planete, satelit, sferi ş.a.).
Terminologia geometrică, larg aplicată în astronomie, este folosită adesea de cărturarul moldovean în lucrarea sa: arie, cerc, pătrat, diametru, chendru de greutate, chendru, perpendicolare etc.), majoritatea termenilor sunt din neogreacă, italiană sau latino-romanice.
Gramatica de la învăţătura fizicii constituie începuturile terminologiei astronomice în limba română, având o importanţă deosebită în procesul de formare a terminologiei româneşti în general şi a celei astronomice în special.
Amfilohie Hotiniul a fost un cărturar a cărui activitate este reprezentativă pentru iluminismul românesc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, asiduu traducător şi adaptator de lucrări didactice, contribuind din plin la modernizarea şi laicizarea învăţământului românesc, este unul dintre primii oameni de cultură preocupaţi de sincronizarea culturii româneşti cu cea europeană şi de creare a unui limbaj ştiinţific în limba română.
Prin cărţile sale Amfilohie Hotiniul poate fi socotit, susţin specialiştii, cronicar, cărturar, savant şi filosof, adept al iluminismului şi reformator al şcolii româneşti, un demn urmaş al savantului domnitor Dimitrie Cantemir, primul român membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin (1714).
Scrierile episcopului Amfilohie Hotiniul au constituit surse de inspiraţie pentru teologul, istoricul şi filozoful iluminist român Samuil Micu (1745-1806), reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene pentru elaborarea operei Istoria şi lucrările şi întâmplările românilor (1805), publicată integral abia în 1995.
Preocupat de desăvârşirea operei sale şi sporirea talantului încredinţat de pronia divină, Amfilohie Hotiniul părăsea uneori chiliuţa de la Mănăstirea Zagavia, chemat de episcopul Antonie (1787-1796) de la Roman ori de către preasfinţitul Dosofteiu (1781-1789), episcop exempt al Bucovinei, să slujească Sfânta Liturghie.
În anul 1782, a participat la alegerea noului arhiereu al Episcopiei Huşilor, Iacob Stamati (1782-1792), care s-a săvârşit la Catedrala Mitropolitană din Iaşi de către un Sinod format din trei arhierei, după canoanele vremii. Pe lângă grecul Matei al Mirelor Litiei şi episcopul de Roman, Leon Gheucă (1769-1786) şi viitor mitropolit al Moldovei (1786-1788), la alegere a participat şi Amfilohie Hotiniul în calitatea sa de arhiereu al Episcopiei Hotinului.
Zece ani mai târziu, în 1792, când vrednicul ierarh Iacob Stamati, mare iubitor de carte şi de înnoire a învăţământului românesc, va accede în scaunul mitropolitan şi de părinte spiritual al Moldovei (1792-1803), va întemeia o renumită tipografie, tipărind sub oblăduirea ÎPS sale numeroase cărţi bisericeşti, apologetice şi cărţi didactice pentru şcolile publice.
Într-un singur an văd lumina tiparului la Iaşi cele mai însemnate scrieri ale învăţatului episcop Amfilohie Hotiniul, „Gramatica teologhicească”(1795) Elemente aritmetice arătate fireşti (6 aprilie 1795), De obşte gheografia (22 august 1795), tipărite de Gherasim ierodiacon şi Pavel Petrov tipograf.
După o viaţă de peste 70 de ani, din care aproape jumătate petrecută în trudă şi pocăinţă în mănăstirea sa de metanie de la Zagavia, eruditul arhiereu, cărturar, teolog şi filozof, iluminist şi militant pentru propăşirea învăţământului românesc, Amfilohie Hotiniul, în primăvara anului 1800, şi-a dat sufletul cu pace în braţele lui Hristos şi a fost înmormântat în partea dreaptă a absidei altarului, pe când egumen al sfântului locaş era arhimandritul Justin (1796-1820), fost protosinghel deplin schitului Zagavia şi Zbereni.
În anul 1830, curgător, luna mai, în 31 zile, vechea biserică a mănăstirii de la 1624, a fost rezidită din temelii de ÎPS mitropolit Kirio-Kir Veniamin Costachi, cu toată cheltuiala din veniturile moşiilor (mănăstirii, n.a. I.M), iar truditor şi ostenitor întru toate a fost sfinţia sa, Kir Veniamin (Velişco), protosinghel şi egumen al sfintei mănăstiri. (Pisania Mănăstirii Zagavia).
Cu această ocazie, osemintele fostului ierarh Amfilohie Hotiniul au fost strămutate în incinta noii ctitori şi se află astrucate (îngropate) în partea de nord a pronaosului bisericii actuale. Ulterior, cu prilejul unor cercetări arheologice i s-a descoperit mormântul în interiorul bisericii, având cârja arhierească şi mitra cu inscripţia: „Moartea biruieşte pre coroană, pre mitră şi pre toate ale omului”.
După aproape o sută de ani de la apariţie, opera cărturarului iluminist Amfilohie Hotiniul era apreciată şi de poetul Mihai Eminescu.
În anul 1878, pe când Ion Creangă trudea la izvodirea unui manual de geografie, poetul Mihai Eminescu îi trimite de la Bucureşti, spre folosinţă, un exemplar din cartea De obşte gheografia a episcopului Amfilohie Hotiniul, apărută la Iaşi în anul 1795, marele povestitor adnotând pe marginea cărţii: Dăruită mie de d-l Mihail Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al Românilor, 1878. (Ion Creangă fiind primul din Istoria Literaturii Române care afirmă despre Mihai Eminescu faptul că este cel mai mare poet al românilor. (Descoperirea a fost făcută de prof. univ. dr. Constantin Parascan, cel mai de seamă biograf al lui Ion Creangă).
Ion Muscalu
Amfilohie Hotiniul, cărturar şi episcop
Glasul Bucovinei (1-2/2014) - pag. 82-92
0 Comentarii