Anul acesta s-au împlinit 25 de ani de la trecerea în lumea celor drepți a poetului și traducătorului român Cezar Baltag, originar din Mălineşti, ținutul Hotinului.
Cezar Baltag s-a nascut la 26 iulie 1939 în localitatea Mălinești, județul Hotin, în familia preotului Porfirie Baltag și al Margaretei Baltag (n. Alexandrescu), a fost un poet român, eseist și traducător modern, militant împotriva stalinismului cultural, împotriva proletcultismului, unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației resurecției lirismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ș.a.
A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1960, reușind, abia după trei ani, să se angajeze întâi corector și apoi redactor la „Gazeta literară”, după care ajunge redactor-șef adjunct la revista „Luceafărul” și, după 1990, redactor-șef la „Viața românească”.
Debutează în 1960, cu un volum de versuri ale ieșirii din trena stalinismului cultural “Comuna de aur”. Apoi, „decada de aur” a volumelor sale de versuri cuprinde: Vis planetar (1962), Răsfrângeri (1966), Monada (1968), Odihnă în țipăt (1969), Șah orb (1970), Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975), Poeme (1981), Dialog la mal (1985), Euridice și umbra (1988), Chemarea numelui (1995), Ochii tăcerii (1996) etc.
În 1972, obține o bursă în Statele Unite. Atunci reușește să ajungă la Chicago, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, pe care îl va considera un adevărat îndrumător spiritual. Nu întâmplător traduce din franceză „Istoria credințelor și ideilor religioase” și „Nostalgia originilor” ale lui Eliade și „Dicționar al religiilor” de Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.
Dacă alți scriitori ai generației sale erau fascinați de creația literară a lui Eliade, el este mai degrabă preocupat de cercetările savantului, folosind în poezie termeni și concepte desprinse din mitologie și abstract. Adevărat erudit, el își folosește lecturile pentru a-și rafina propriile versuri, în care se simte frecventarea asiduă a clasicilor și a miturilor fundamentale. Unii comentatori îi găsesc apropieri și de Ion Barbu, cu precădere în volumul „Madona din dud” (1973), în care poetul se joacă vioi cu vorbele, într-o metafizică răsturnată, cu jocuri de cuvinte cu înțelesuri absconse: „În ceaunu ca tăciunu/ fierbe număru Niciunu;/ pe colina cu negara/ fecioara solomonara.” Elegant, sibilinic, el își deapănă versurile asemenea unor incantații antice, șoptite de preoți păgâni sau, de ce nu, șamani care pot stăpâni deochiul, descântecele și misterele plantelor. Frumos psalmodiază poetul, la un moment dat: „Dormi cu fața la pământ/ prunc tomnatic și cărunt,/ tu albești, eu te descânt,/ între noi nici un cuvânt.”
Cezar Baltag a murit la 26 mai 1997, la București.
Mai puțin mediatizat ca alți membri ai generației sale, Baltag rămâne un poet interesant, care i-a inspirat pe mulți dintre autorii de astăzi.
Societatea culturală Valea Prutului
0 Comentarii