„Salvarea identității românești din regiunea Ciordăuți: misiune imposibilă în patru pereți”. 

(proiect cultural-academic-educativ-informativ, finanțat de Departamentul pentru finanțarea românilor de profesie din toate părțile și unghiurile posibile de pe mapamond)

(snoavă)

Într-o zi senină de sâmbătă, în mijlocul orașului Ciordăuți din nordul Bucovinei, într-o sală decorată cu baloane tricolore și flori de plastic rămase de la nunta lu’ Vanea și Galea Soponaru, avea să se desfășoare conferința cultural-academică-educativă-informativă: „Conservarea identității românești prin metode europene durabile, creative și moderne”, organizată de Asociația Culturală „Noi și Tot Noi” - un ONG de tineri și bătrâni preocupați de soarta patrimoniului și civilizației românești din nordul Bucovinei.


Banii? De la Departamentul pentru finanțarea românilor de profesie din toate părțile și unghiurile posibile de pe mapamond, desigur.
Participanții? Fețele familiare din circuitul permanent al evenimentelor.
Scopul? O întrebare la care nimeni nu se grăbea să răspundă.

Pe afiș scria cu litere boldite:
„Ora 10:00 – Deschiderea festivă. Ora 13:00 – Masă festivă cu bucate tradiționale (buterbroade cu chilcă, prăjituri și coniac). După masă – concluzii elaborate în funcție de nivelul de hidratare al participanților”.

Tanti Marcica Șarlatescu, moderatoarea cu broșă tricoloră și ochelari atârnați de un lănțișor, deschise evenimentul cu o frază răsunătoare:

– Stimați participanți, dragi oaspeți și distinși invitați! Astăzi discutăm despre identitatea noastră profundă, despre valorile care ne definesc ca neam de trei mii de ani. Nu începem până nu vine Excelența Sa, domnul consul al României la Ciordăuți, Dorel Ștampiluță-Trimisculescu, care a promis că face un efort să ajungă, deși are alte patru evenimente importante în aceeași zi. Poate veni oricând între orele 10 și 14, așa că stăm pregătiți. Și vă rog să vă serviți cu plăcinte, că le-am făcut alaltăieri și ar fi păcat să se usuce. Să ne ridicăm acum pentru intonarea imnului! Ionele, pornește CD-ul... A, s-a stricat? Nu-i nimic, fredonăm noi cât putem.

Primul vorbitor, domnul profesor Gheorghe Păpușoi-Zarzavatciuc, pensionar de douăzeci de ani dar încă prezentându-se drept „cadru didactic universitar", veni cu un PowerPoint plin de citate din Mihai Eminescu și... niște grafice despre migrația berzelor:

– Aici putem observa cum berzele nu mai vin la fel de des în satul românesc. Asta e o metaforă, de fapt... Precum barza care-și părăsește cuibul, așa și tineretul nostru... Am făcut acest studiu științific timp de 12 ani, observând personal din curtea mea de la Hărmălaia (suburbie a orașului Ciordăuți) toate berzele care treceau. Le-am numărat. În 2019 au fost șapte, în 2023 doar cinci, iar în 2025 - niciuna! Vedeți tragedia? Graficul acesta l-am făcut în Excel, m-a ajutat nepotul, că e bun la calculatoare, lucrează la firma aia mare din București, îl cheamă ca să repare când se strică internetul la minister! Unde rămăsesem? Ah, da. Berzele! Românismul! Eminescu a spus cândva... sau poate Creangă... sau altcineva, nu mai țin minte exact, dar ideea e clară!

Un alt invitat, domnul Coliță Mustață, venit de la Pasarancea, fostă moșie a micului pilon și poet național bucovinean - Pătrache cavaler de Bușilă-Pastârnacovici, cu autobuzul de 6:30 (după ce schimbase trei curse și călcase prin trei băltoace), își aranjă cravata împrumutată de la finul său și începu să citească de pe niște foi mototolite, scoase din buzunarul interior al sacoului plin de scame:

– Identitatea noastră bucovinească este unică și specială! Noi, bucovinenii, am fost mereu un exemplu pentru toți. Ștefan cel Mare, care după cum bine știm, era bucovinean get-beget, s-a născut la cinci kilometri de satul meu! Da, știu că unii istorici zic că s-a născut în Borzești, dar asta-i propagandă! Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, mi-a arătat exact locul unde era leagănul lui Ștefan. Avem și o tradiție culinară aparte - bucătăria bucovinească autentică, nu ca imitațiile din București. Sarmalele noastre au fost lăudate și de împăratul Franz Joseph, care le-a declarat "cele mai bune din imperiu". Am și un document care dovedește asta, dar l-am uitat acasă. Noi avem cele mai frumoase ii, cele mai autentice obiceiuri și vorbim cea mai curată limbă română. De fapt, limba română standard ar trebui să fie graiul nostru bucovinean, nu cel muntenesc care s-a impus artificial!

După ce domnul Mustață și-a încheiat pledoaria pasionată despre „Bucovina – centrul lumii românești și locul unde Zalmolxe a lăsat ultima pâine cu maia”, microfonul a fost trecut cu grijă (adică aruncat pe masă) către Iurie  Șacalovici, președintele Asociației pentru Toleranță Interetnică „Noi și Ei, dar Mai Mult Noi”.

Iurie, îmbrăcat într-un costum autentic cumpărat la reducere de la niște ciobani din Pârjolita, a luat cuvântul:

„Dragi tovarăși și colegi de grant, astăzi vorbim despre cum românii și ucrainenii sunt ca și găluștile și mămăliga - separate, dar mai bune împreună. Mai ales când le dai cu smântână și niște bani de la Uniunea Europeană”. Apoi, și-a deschis laptopul (un Acer din 2008 care a supraviețuit la opt proiecte europeană) și a prezentat un PowerPoint cu 78 de slide-uri, dintre care doar primele 5 aveau legătură cu subiectul:

Slide 1: „Bucovina – o grădină a toleranței” (fotografie cu o pădure unde, prin coincidență, se zărea un urs care părea să fugă de un grup de turiști).

Slide 2: „Românii și ucrainenii – frați de cruce și de pahar” (o poză de la un festival gastronomic, unde se vedeau doi bărbați rotofei îmbrățișați, unul cu o sticlă de „Horincă de Maramureș”, celălalt cu o „Samogon” ucraineană).

Slide 3: „Statistici ale armoniei interetnice” (un grafic făcut în Paint care arăta că 99,9% dintre bucovineni sunt toleranți, iar 0,1% sunt cei care încă vorbesc pe cineva de rău pe stradă).

Slide 4: „Proiecte viitoare” (o listă cu „Festivalul Zilelor Toleranței”, „Caravana Prieteniei Româno-Ucrainene” și „Gala Premiilor pentru Cel Mai Bun Frigărui cu muștar Multicultural”).

Slide 5-78: „Poze din excursia noastră la Pașcani, Vinnița, Dorohoi și Soroca” (unde se vedeau membrii asociației mâncând în diferite localuri de fast-food, bând cafele și cumpărând suveniruri).

După o oră de discuții intense despre „românismul în era digitală" și „cum să faci cultură cu buget mic, dar cheltuieli mari” a venit momentul solemn al pozei de grup.

Fotograful oficial – același de la toate evenimentele din ultimii 15 ani, un domn care ținea aparatul ca pe o unealtă de tâmplărie și nu se despărțea niciodată de geaca lui roșie din fâș – a început să dea indicații ca la repetiția generală a unui cor dezorganizat:

– Mai aproape, mai aproape! Nu vă mai lățiți!
– Doamna organizator, veniți mai în față, nu se vede broșa tricoloră!
– Domnule consul, puțin mai drept... și fără mască, că doar a trecut pandemia!

După zece minute de rearanjări în care participanții au fost mișcați ca piesele pe tabla de șah, s-au tras peste 100 de cadre. Toate ușor mișcate, unele complet neclare, iar în câteva apărea în mod misterios o pisică din curtea centrului cultural, care se așezase fix în față.

Fotograful a promis solemn că „le face frumoase” și că „le urcă pe Facebook diseară”. Mai târziu, într-un album numit „Centenarul Marii Uniri 2018” (deși era 2025), au apărut 100 poze.

Postarea a adunat trei aprecieri, dintre care una de la un cont cu numele „Ivan Ivanovici”.

Comentariul unic de sub album, lăsat de o doamnă cu floare tricoloră la profil, suna așa:
„Frumos. Dar eu unde sunt?”

La care fotograful a răspuns, senin:
„Sigur sunteți în una dintre ele. Mai măriți și dați cu zoom, uneori vă reflectați în geamul de la ușă.”

Apogeul conferinței a venit când Marcica Șarlatescu, cu solemnitatea rezervată doar marilor momente istorice, a anunțat:

– Stimați participanți, vă invităm la masă!

Brusc, sala s-a umplut. De unde au apărut toți? Nimeni nu știe exact. Cert e că în câteva secunde atmosfera academică s-a transformat în sărbătoare de cartier.

Printre comeseni se regăseau:

– pensionari cu pungi de plastic strategic ascunse în buzunare, gata „să ducă ceva gustos și pentru nepoți”;

– cadre didactice care predau limba română cu pasiune, răbdare și speranța eternă a unei majorări salariale;

– jurnaliști locali veniți să surprindă „spiritul românesc”, dar care nu refuzau niciodată o felie de cozonac și un pahar „mic, doar de gust”;

– poeți prolifici, dar complet necunoscuți, publicați exclusiv pe Facebook și în reviste pe care tot ei le scoteau;

– și, desigur, oameni de cultură în general, care nu prea știau cum a fost conferința, dar erau foarte pasionați de coniac.

Atmosfera s-a schimbat imediat. Limbajul s-a elevat:
– „Excelent eveniment, stimați colegi!”, zicea un profesor, întinzând mâna către platoul cu „buterbroade”.
– „Am simțit spiritul românismului în „chilca” asta bine sărată!”, exclama o doamnă critic literar, pescuind cu grație o felie.
– „Acești pepeni murați exprimă tranziția identitară a bucovineanului din spațiul post-imperial în orizontul european”, a spus un eseist, înainte să-și umple farfuria pentru a treia oară.

Masa festivă era încununată, desigur, de piesa de rezistență a oricărui eveniment cu „valoare identitară”: paharele de plastic pline cu coniac românesc, „de la sponsor”, așa cum ținuse să precizeze Marcica Șarlatescu de cel puțin trei ori.

Paharele, transparente și ușor moi la prindere, erau decorate cu stickere tricolore lipite strâmb, dintre care unele deja se dezlipeau, lăsând urme de adeziv pe degete și pe fața de masă.

– E coniac adevărat, dom’le, zicea un participant, inspirând adânc vaporii alcoolici, cu o lacrimă patriotică în colțul ochiului.

Un altul, mai entuziast, își turna deja al treilea pahar, exclamând:
– Pentru identitate, pentru cultură și pentru cine-o mai vrea, noroc!

Atmosfera devenise brusc mai caldă, mai spirituală, și ușor mai vocală. Unii își aminteau brusc de versuri din Coșbuc, alții de momente din armată, iar un domn a început să cânte o doină care semăna izbitor cu un colind.

Desigur! Iată o completare haioasă și amuzantă care se potrivește tonului snoavei și oferă un final cu tentă satirică:

Conferința, în ansamblul ei, a fost un real succes de atmosferă și carbohidrați. S-a vorbit mult, s-a înțeles puțin, dar s-a simțit profund românește. Identitatea națională n-a fost salvată complet, dar cu siguranță a fost îmbălsămată în coniac și fotografii tremurate.

Iar la final, ca la orice eveniment de calibru „strategic-local cu deschidere europeană”, s-au trimis poze, foi de prezență și concluzii „creative” către principalul stâlp al culturii transfrontaliere: Departamentul pentru finanțarea românilor din toate părțile și unghiurile posibile de pe mapamond.

Cunoscut și sub numele popular de „Ministerul Banilor cu Tricolor”, acest venerabil sponsor continuă să sprijine proiectele care păstrează viu spiritul românesc în diaspora și comunitățile istorice.

Un participant a concluzionat cu gravitate, ținând un buterbrod în mână:

– Important e că s-a făcut ceva. Nu știm exact ce, dar s-a făcut!

Și toată lumea a aprobat, clătinând din cap, mestecând pepeni murați și sperând ca anul viitor să fie măcar la fel de „reușit”.

Astfel de proiecte, finanțate cu grijă, interes național și oarece punctaj în Excel, au o adevărată industrie paralelă a culturii românești din afara granițelor. Le recunoști ușor după titluri lungi, neapărat cu „identitate”, „valori”, „patrimoniu” și „români de pretutindeni” în ele.

Așa s-au născut simpozioane despre „portul popular ca formă de rezistență estetică în diaspora”, ateliere despre „arta decorării ouălor în condiții metropolitane” sau conferințe online despre „rolul limbii române în consolidarea prieteniei dintre popoare și bufetul suedez”.

Totul e cuprins într-o formulă clară:

Se aplică pentru finanțare la Departament.

Se primește suma.

Se organizează ceva într-o sală.

Se scrie un raport în care cuvintele „impact”, „identitate” și „emoție autentică” apar de minimum cinci ori fiecare.

Se atașează poze ușor pixelate cu oameni în costume populare și PowerPoint-uri despre Eminescu, pace și spiritualitate.

Unele proiecte ating performanțe notabile, precum tipărirea a 500 de exemplare dintr-o broșură despre „cămașa cu altiță în contextul geopolitic post-2025”, distribuită apoi rudelor organizatorilor și lăsată strategic prin câteva centre culturale care au dulapuri neîncuiate.

Altele au reușit performanța rară de a organiza o piesă de teatru despre Ștefan cel Mare într-o sală de sport dintr-un sat ucrainean, cu public format din trei pensionari și cinci elevi confuzi care nu înțeleg o boabă în limba română.

Dar important nu e cine vine, ce se spune sau dacă s-a înțeles ceva. Important e că „s-a promovat românismul” și că banii „au fost cheltuiți cu responsabilitate și emoție națională”.

În fond, după cum zicea un participant veteran al granturilor identitare, în timp ce mânca ultimul castravete murat:

– Nu e vorba doar de bani. E vorba de spirit! De fonduri și spirit!