Strigătul sângelui (Povestea ienicerului turc) de Todor Nicolaevici

Strigătul sângelui de Todor Nicolaevici

Pe timpul Turciei Otomane (1505-1774) cel mai greu şi sălbatic bir pe capul românilor era luarea forţată a băieţilor pentru ai pregăti ostași devotaţi imperiului. Toate încercările şi străduinţele domnitorilor de a înlocui această neomenească povară cu alte feluri de danii au fost zădarnice. Aceşti copii erau instruiţi în tabere speciale, unde ocupaţia principală era pregătirea militară. Neştiind nimic de originea lor, crescuţi într-o disciplină sălbatică, zi şi noapte cu arma în mână, mereu impuşi la cruzimi şi omoruri, deveneau cei mai sângeroşi luptători ai sultanului. Anume aceşti ieniceri şi formau unităţile cele mai credincioase ale suveranului.

O legendă povesteşte, că într-un sat trăia o familie ca toate celelalte. Avea un băieţel, Ionel, care era toată bogăţia şi feri­cirea părinţilor. Creştea văzând cu ochii şi cu cât se făcea mai mare, cu atât mai frumuşel şi drăgălaş devenea. Într-o zi, mama torcea pe cuptor, tatăl era cu treburile pe afară. Băieţelul se juca cu cruciuliţa mamei de la gât. Jucându-se, o scapă pe plita fierbinte, mama o apucă repede, dar fiind destul de fierbinte, o scapă din greşeală pe pieptul băieţelului şi ea-i lasă o cicatrice în formă de cruciuliţă. Arsura nefiind prea mare, urmările n-au fost complicate, aşa că spaima a trecut cu bine.

Dar odată în sat, fără veste, au dat buzna turcii. Au apucat în grabă mare din braţele mamelor pruncii de 3-4 anişori şi au dispărut. A fost răpit şi Ionel. Satul s-a transformat într-un plânset şi bocet, de-ţi părea că-i sfârşitul lumii, nu alta. Mamele, înecându-se în lacrimi, nebune de durere, alergau bezmetice, chemându-şi copilaşii. Taţii, amuţiţi de cele văzute, se uitau îngroziţi unul la altul, chinuiţi de sentimentul vinovăţiei, că n-au fost în stare să preîntâmpine această
nenorocire. Acest iad a ţinut până când sătenii, secătuiţi de puteri, nu mai erau în stare să iasă din ogrăzile lor. Deci, noaptea respectivă a fost pentru Bucovina şi mai straşnică decât cunoscuta noapte a sfântului Bartolomeu din perioada inchiziţiei.

Au trecut anii, multe s-au schimbat, mulţi s-au dus în lumea celor veşnici, numai durerile şi suferinţele sufleteşti ale mamelor continuau să le chinuiască amarnic. Dorul de copii le făcea ca mereu să se roage la Cel de Sus să le ajute să-şi vadă copiii măcar în vis. Şi aşa cum nenorocirea nu vine singură, într-o zi satul se pomeneşte din nou cu turcii la poartă. Un turc dă busna şi în casa părinţilor lui Ionel. Gospodina, ca de obicei, era cu furca în mână şi cu gândul la băieţel. Străpungând turcul cu privirea, simte cum o slăbiciune începe să-i frigă inima şi numai nu-şi putea lua ochii de la străin. Bărbatul a încremenit, privindu-l ca hipnotizat. Turcul, văzând că în casă nu-i ce caută, iese afară şi se duce în grajd. Văzând acolo un cal frumos, îl scoate şi încearcă să-l încalice. Bărbatul cade în genunchi, îi îmbrăţişează picioarele şi-l imploră cu lacrimi în ochi să-i lese calul, că atâta mai are pe lume scump şi drag. Turcul înfuriat scoate sabia gata să-l lovească. Femeia se aruncă înaintea lui, împiedicându-i lovitura. Îmbrăţişându-se cu turcul, observă pe pieptul acestuia cicatricea în formă de cruciuliţă. Ca ieşită din minţi, începe să strige în gura mare:

-Ionele, fiul meu... Ione-e-l-e, te-am găsit, te-am găsit!

Scoate cruciuliţa din sân şi i-o pune pe cicatrice. Turcul se uită mirat la ce se întâmplă, lasă sabia în jos, dorind să se desprindă de femeie, iar ea încearcă să-i explice prin semne că el e fiul ei, a fost luat de turci când avea 4 anişori şi semnul de pe pieptu-i a fost lăsat de această cruciţă. Şi iarăşi i-o pune pe piept. Turcul din nou se uită la cruciţă şi semnul de pe piept. Neînţelegând nimic, face un pas înapoi şi cade în mrejele unor amintiri, care îi chinuiau sufletul din primii ani din străinătate:

-Dacă toţi în tabără eram copiii sultanului, atunci de ce nu ne înţelegeam în vorbă?

-Dacă sultanul e tatăl nostru de ce nu trăiam la palat? Unde-i şi cine-i mama noastră?

-De ce mereu îmi apăreau în ochi nişte oameni mai altfel? O femeie cu faţa descoperiţă, care mă mângâia cu atâta gingăşie, încât şi acuma o simt?

-De ce aceşti oameni nu m-au întâmpinat cu furci, cu coase... după cum li-i obiceiul?

-De ce privirile lor nu exprimă nuci ură, nici teamă, dar mă privesc cu blândeţe, cum n-am văzut până acum? Ce se ascunde în aceste priviri? De le-aş cunoaşte limba, nu m-aş chinui în acest chip. Sfinte Mahomed, preaînălţate Alah, ajutaţi-mi să mă descurc în acest labirint.

În tot acest timp mama-i săruta mâinile, scăldându-i-le în lacrimi fierbinţeala cărora îl frigea până la adâncul sufletului. Printre hohotele de plâns, mama o ţinea una: „Fiul meu, fiul meu, Ionel!,,.”.

-Cum eu, fiul sultanului şi ostaşul lui Mahomed, în faţa acestor gheauri mi-am pierdut firea, iataganul meu pentru prima dată nu şi-a îndeplinit funcţia sfântă, lăsată de prooroc? Dar semnul crucii de pe pieptu-mi... Dar încercările acestei femei de a-mi explica ceva...? se gândea el, iscodindu-i cu privirea când pe unul, când pe altul.

Încet se desprinde din braţele mamei, scoate dintr-o pungă o mână de galbeni şi-i pune în mâinile ei. Apoi rostind cuvintele „Alah ah bar”, se îndreaptă spre poartă. Tata se ridică, merge la cal, îl sărută şi-i şopteşte: „Slujeşte-i cu dreptate. El e fiul nostru”... Îl ajunge din urmă şi-i dă calul. Ostaşul s-a întors, şi-a privit părinţii drept în ochi. Şi atunci mama a observat că pe faţa lui Ionel, de-o frumuseţe deosebită, se prelungeau lacrimi ca cristalele. Brusc se întoarce, încalecă voiniceşte şi într-un galop nebun se îndreaptă spre Hotin. La o bucată de cale se întoarce, ridică calul în două picioare şi din toate pu­terile într-o română curată a strigat: „Maamăă!” şi a dispărut, înghiţit de depărtări. Numai ecoul a mai repetat de câteva ori cuvântul „Mamă! Mamă! Mamă!”. Părinţii au rămas, înecându-se în lacrimi, înţelegând că-l pierd a doua oară.

O asemenea soartă au trăit-o multe mame românce timp de 269 de ani. Aşa ne-a fost des­tinul sau aşa ni-i dat să înmulţim slava străinilor cu propriile mâini, cu şi fără voia noastră. Dar toate încercările de a ne şterge de pe suprafaţa pământului au fost zădarnice. Noi am rezistat, am supravieţuit şi nu numai că suntem, dar şi vom fi!

Todor Nicolaevici,

Suceveni, raionul Hliboca

Zorile Bucovinei

№. 58 - 2 octombrie 2013