Nourul
și Pustiul de Simion Gociu
Undeva, peste
nouă mări şi tot atâtea ţâri, la marginea pământului, de unde vine Vântul, trăia Pustiul. Şi era atât de mare, că neam de pasăre nu se încumeta să-l
treacă în zbor ori să calce picior de altă vietate întinderea lui dogorâtă ca o
vatră de jăratic.
Se învăţase pânâ într-atât cu
singurătatea sa, încât începuse să creadă, că nu mai este altcineva sub Soare,
decât nisipurile ce-i cutreierau întinderea de la o margine la alta. Iar dacă o
mai fi cineva, apoi numai după chipul şi asemănarea sa: tot loc gol şi fără de
rod, cu herghelii de nisipuri gata de zburdă, că numai de atâta ştiinţă se
învredniciră ele. Nisipurile erau gata în orice clipă să se prindă la trântă cu
Vântul ridicându-se până la casa
Soarelui de unde, toropite de căldură şi de oboseală, să se prăbuşească în jos
sfârâind.
Cum stătea el de vorbă cu Vântul, unicul
lui prieten şi cunoscut, vede pe cer o pată albă. La început pata era mică,
mică. Însă, pe timp ce trecea se făcea tot mai mare şi mai mare.
-Oare
ce-o fi acolo, pe cer, că de când mă ştiu, n-am văzut aşa ceva?
-Nourul,
i-a răspuns Vântul nepăsător.
-Dar
ce caută el pe aici? L-ai chemat tu?
-De ce să-l chem? Vine singur. Are aripi şi zboară unde îi pofteşte
sufletul.
-Să
zboare în altă parte. Eu nu vreau să zboare pe aici.
-Dacă el vrea.
-Spune-i
să se întoarcă de unde a venit.
-Totuna nu vrea, că nu vine singur.
-Dar
cine vine cu el?
-Ploaia. Pic-pic, lip-lip. Aşa cântă ea. E un cântec răcoritor. Cum
începe a cânta Ploaia, cum se împotmolesc în umezeală nisipurile tale.
Când a auzit Pustiul aşa ceva, s-a
speriat de-a binelea.
-Ce
caută aici! Să plece! Să se întoarcă de unde a venit, că eu n-am poftit-o la
mine.
Când s-a uitat la cerul întunecat de
negreaţa Nourului, Pustiul s-a înfricoşat de-a binelea şi a chiuit lung-prelung,
să trezească toate nisipurile de pe întreaga întindere a lui:
-Urcaţi
în ceruri! Luaţi-vă la trântă cu Nourul! Nu-i lăsaţi să scuture Ploaia peste
noi, s-o ducă înapoi, de unde a adus-o!
La comandă, nisipurile au zburlit
crestele lor mişcătoare şi s-au năpustit peste Nour. Mult a durat lupta
crâncenă dintre ei. Cu cât nisipurile loveau mai înverşunat în Nour cu atât mai
tare el se scutura de Ploaie, umezindu-le. În cele din urmă, Pustiul şi-a retras
nisipurile din luptă. Acestea s-au trântit la pământ, răbegite de răcoarea
Ploii. Nourul, cum era şi el obosit, cum ajunge la marginea cealaltă a
Pustiului, se scutură de toată Ploaia rămasă în cojocul lui miţos, oftează
uşurat, bucurându-se:
-Ce trebuşoară frumoasă am făcut!
Privind nisipurile şi văzând cum încep a
se zvânta, se grăbeşte înspre Marea cea mare ca să mai împrumute nişte apă. Pe
drum mai întâlneşte nişte nouri. Îi roagă să se întoarcă împreună la Mare:
-Ajutaţi-mă să înving Pustiul. Numai împreună îl putem preface
într-o oază înfloritoare.
-Te ajutăm, au căzut ei de
acord.
Şi au alergat ei până la Mare şi înapoi,
au tot alergat, până au răzmuiat nisipurile. Iar prin locurile mai adânci au
apărut lacuri spre care alergau nişte părâuri harnice, mereu să le adape.
Vântul, când a văzut că la adierea lui
nisipurile rămân nemişcate, a adus pe aripile sale seminţe şi le-a aruncat pe
malurile lacurilor. Ierburi mândre au crescut din ele şi foşnesc la Soare că
mătasa. Arbori falnici s-au înălţat până aproape de torţile cerului şi aerul
este tămâiat cu felurite mirozne de flori.
Simion
Gociu
Concordia
№.35
– 2 septembrie 2011
0 Comentarii