Mamă, când vine tata?

Mamă, când vine tata?

Un sat întreg a rămas mirat de vestea ce venise la casa Ancuţei: Ionuţ a fost dat dispărut în luptele din estul ţării. Tânăra nevastă, care avea vreo patru ani de căsnicie, era neagră de scârbă şi de milă pentru soţul ei. Ionuţ era bun la inimă şi tare de harnic.

Rămăsese orfan de mic copil. Părinţii lui au murit, unul după altul, din cauza unor boli. Parcă venise un blestem la casa ceea. După ce a ieşit de la casa de copii, Ionuţ a devenit un lemnar iscusit, apoi a plecat la câştig în străinătate. Şi-a făcut casă nouă. Nu era mare, dar atrăgea privirile oricărui trecător. Apoi s-a însurat cu Ancuţa - o fată de rând, gospodină bună, care l-a îndrăgit nespus de mult. Şi el îi intra în voie cu toate cele. Tinerii soţi trăiau bine şi aveau un băieţel care semăna leit cu taică-său. Nu
demult împlinise trei anişori şi vorbea binişor.

-Mamă, tata vine?

-Vine, vine, dragul meu, degrabă vine...

Tânăra nevastă nu-şi găsea loc de necazul care s-a abătut asupra lor. De ce anume Ionuţ? El a îndurat destul încă din copilărie. Ancuţa stătea mai toată ziua în faţa icoanei Maicii Domnului. Şi atunci când fiul ei dormea somn dulce, ea vărsa lacrimi amare. Se usca pe picioare zi de zi. Când se ducea la magazin după pâine, femeile din sat o tot întrebau dacă nu se aude nimic despre Ionuţ. Nimeni nu credea că soţul ei mai poate fi în viaţă. Toţi vorbeau că Ionuţ o fi rămas pe câmpul de luptă, sfârtecat de gloanţe sau de schije. Războiul nu cruţă pe nimeni, la televizor sunt arătaţi zilnic tineri în floarea vârstei, seceraţi de gloanţe.

În faţa icoanei Preacuratei Ancuţa nu înceta să ceară ca Ionuţ să se găsească, să vină de undeva. Ea ştia că Maica Domnului este protectoarea celor orfani şi atunci când te rogi din toată inima, neapărat de aude şi-ţi împlineşte dorinţa. Trecuseră două luni, dar nevasta nu înceta să creadă în veşti bune.

-Mamă, când vine tata?

-Mai aşteaptă puţin, fiule. Drumul e lung şi greu. Iată că degrabă ajunge.

Vecina Ancuţei ştia de o vrăjitoare neîntrecută, care vedea soarta omului pe palmă şi pe trăsăturile feţei. Foarte rar când putea să greşească în prezicerile sale. Vecina o sfătuise pe tânăra nevastă să se ducă la dânsa, măcar să afle dacă Ionuţ e mort sau viu. Două luni de aşteptare era prea mult. Cum să mai crezi că bărbatul se va întoarce? Ancuţa se sculase dis-de-dimineaţâ ca să ajungă mai repede în localitatea cutare, pentru a prinde rând la vrăjitoare, fiindcă la ea venea multă lume, fiecare cu necazul lui. Când a intrat în odăiţa vrăjitoarei, aceasta i-a zis:

-Bine că ai venit, nevastă. Degeaba îţi faci griji mari. Soţul tău a trecut o cumpănă mare. În prezent el este în viaţă, e conştient, dar nu poate vorbi. Aşa că întoarce-te acasă şi mai aşteaptă. Degrabă vei auzi veşti bune. Ţie nu ţi-i dat să trăieşti singură, ai să fii cu pereche până la adânci bătrâneţe. Vrei crede-mă, vrei - nu. Bani n-o să-ţi iau, căci eşti o femeie cu sufletul curat. Mai mult jertfeşti de la tine şi nimic nu iei înapoi. De aceea şi Dumnezeu, probabil, a hotărât să-ţi întoarcă perechea.

Ancuţa se liniştise puţin. Venind acasă, s-a apucat de făcut curăţenie. A spălat perdelele, a aşezat hainele în dulapuri. A tăiat cea mai mare gâscă şi a pus-o la congelator. Se poate întâmpla să-i vină soţul acasă şi vroia să-l întâmpine cum se cuvine, cu friptură şi găluşte. Dar îi veneau şi clipe când îşi pierdea speranţa. Se întreba: ”Poate toate acestea le fac ca să-mi ogoi sufletul? Dar dacă vrăjitoarea a greşit?”. Totuşi, simţea cum îi creşte în suflet un bob de lumină sau un focuşor viu, semn că Ionuţ mai trăieşte, dar viaţa lui atârnă pe-un firicel de păr.

După vizita la vrăjitoare mai trecuse o săptămână. Într-o sâmbătă, nevasta grebla frunze uscate prin ogradă. Câinele a început să latre. La poartă venise o femeie tânără, necunoscută, dar foarte zâmbitoare. Micuţul băieţel alergă primul, strigând: „Mamă, mamă, a venit o femeie!”. Ancuţa a lăsat grebla şi s-a apropiat de gard. Era o voluntară care i-a adus veşti îmbucurătoare de la Ionuţ. Nu-i venea să creadă. A cuprins-o şi a început să plângă, de data aceasta de fericire. Tânărul bărbat într-adevăr a fost găsit pe câmpul de luptă, fără documente, grav rănit. A fost transportat de urgenţă la cel mai apropiat spital şi s-a aflat în comă timp îndelungat. Medicii au luptat pentru viaţa lui, făcând tot posibilul. În urmă cu vreo trei zile Ionuţ a deschis ochii, ca prin minune. Până atunci a stat nemişcat. El le-a povestit medicilor că înţelegea şi auzea totul ce se vorbea în jurul lui, dar nu se putea mişca. Doar se ruga, în gând, la Maica Domnului ca să-i întoarcă virtuţile şi graiul, să nu-i lase fiul orfan de tată. Aşa spunea rugăciuni în fiecare zi.

După un curs îndelungat de reabilitare, Ionuţ s-a întors acasă. Când mergea pe drumul satului, oamenii care îl zăreau, de bucurie îi ieşeau în întâmpinare şi îl cuprindeau. Un sat întreg era fericit că Ionuţ s-a găsit. Tocmai atunci tânărul bărbat a înţeles că n-a fost orfan niciodată.

Un sat întreg s-a mirat când a auzit că Ionuţ se duce din nou la război. Şi încă de bună voie. Cum? Abia ieşise din gura morţii, numai bine prinse la puteri şi acum vrea să se întoarcă în iadul unde era să-şi piardă viaţa. Soţia îl ruga întruna să rămână acasă, să lucreze în meseria sa preferată, să facă mobilă incrustată cu chipuri de animale şi peisaje în natură, modele care nu se repetau niciodată. De-aceea meşterul avea şi mulţi clienţi. La el veneau oameni înstăriţi care doreau să aibă în casă un mobilier deosebit, Ionuţ lucra cu mare tragere de inimă. Stătea până la două-trei de noapte scobind în lemn. Iar acum nici nu vroia să audă de meserie.

Ionuţ şi-a pregătit bagajul şi sacul de dormit. Şi-a luat rămas bun de la soţie, şi-a ridicat fiul în braţe, l-a strâns la piept, zicându-i: „Tata vine degrabă”, „Ionuţ, ai înnebunit? Tu nu te gândeşti că poţi să nu te mai întorci de data aceasta?”, Ionuţ ieşise tăcut, plecând pe acelaşi drum al satului, unde oamenii îl îmbrăţişau când se întorcea din spital. Pas cu pas, îşi amintea de chipurile tovarăşilor săi de luptă, care au murit în acel spital militar. Parcă acum îl vedea în ochi pe veselul ofiţer Vasile, căruia îi plăcea să ridice dispoziţia fiecăruia, în cele mai grele împrejurări. Avea priviri senine şi ajuta pe oricine la toate. El fusese rănit de moarte când încerca să-l scoată pe un camarad însângerat de sub ploaia gloanţelor. Îşi amintise şi de Vlad care povestea că o lăsase în grija soţiei pe mama, acasă, în pat, paralizată. Biata mamă nu l-a mai văzut în viaţă. Îşi amintise şi de Ghiţă care avea 21 de ani şi, după eliberare, şi-a pus în plan să se însoare, să facă o nuntă mare, după obiceiul satului său. Dar fusese şi el rănit mortal, nu departe de tabără.

...Zona acţiunilor antiteroriste. O coloană de maşini blindate înainta pe un drum găurit de obuze, tot mai aproape de separatişti. Pe părţile dreaptă şi stângă a drumului se vedeau case, unele găurite de obuze, altele pe jumătate distruse. La un moment, asupra maşinilor s-a abătut o ploaie de gloanţe, după care a urmat o pauză mică. A venit şi a doua ploaie, dar maşinile continuau să înainteze, răspunzând şi ele cu focuri. Peste câteva ore luptele au încetat. S-a făcut o linişte adâncă, şi soldaţii ucraineni au înţeles că duşmanul s-a retras, Ionuţ a deschis uşa maşinii şi a răsuflat uşurat. A făcut ochii roată şi, la un moment dat, a zărit pe câmp, nu departe de coloană, o siluetă de om care se chinuia să se ridice. Crezând că e unul de-al lor, Ionuţ a sărit din maşină şi i-a alergat în întâmpinare. Dar era un soldat rus, plin de sânge, Ionuţ l-a luat de subsuori şi la târâit până la coloană. Maşinile au luat drumul înapoi. Văzându-l pe acest soldat rus cu o rană mare în piept, nimeni nu ţinea ură pe el, fiecare dorea sâ-l salveze, dar şanse erau puţine. Dintr-o dată rănitul a şoptit cu greu: „Iertaţi-mă că am împuşcat în voi, n-am făcut-o de bună voie. Vă rog mult să mă transportaţi la spitalul vostru. Salvaţi-mă. Am un fiu de patru anişori care tare mă aşteaptă. Întreabă în fiecare zi când vine tata”. A mai vrut să spună ceva, dar i s-a închis răsuflarea, Ionuţ a acoperit faţa cu palmele şi a început să plângă.

„De ce nu vine tata?” - această frază e rostită acum de mulţi copii nevinovaţi care îşi aşteaptă tăticii de la război.

Concordia