Grigore Bostan
Grigore Bostan - Profesorul cărui amintire va dăinui veșnic în inimile noastre
(Pentru al cinsti pe profesorul Grigore Bostan vă prezentăm niște poezii și un film biografic)
Grigore
C. Bostan, poetul, istoricul literar şi folcloristul ucrainean de origine română
se naște la 4 mai 1940 în localitatea Budineţ (Storojineţ, Ucraina) - A trecut în veșnicie la 17 noiembrie 2004 (Cernăuți).
Tatăl
său, Constantin Bostan, a murit în timpul luptelor de la Cotul Donului. După ce
va absolvi secţia de filologie română a Universităţii din Cernăuţi, va deveni
(din 1979) profesor de literatură română şi universală, şef al Catedrei de filologie
română şi clasică la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a luat doctoratul în
filologie la Kiev (1971) şi pe cel în folcloristică la Moscova (1987). A fost
membru al Uniunii Scriitorilor din România, Republica Moldova şi Ucraina,
membru de onoare al Academiei Române (1991) şi membru al Academiei Şcolii
Superioare din Ucraina (1993). A fost preşedinte-fondator (1989-1990) şi apoi
copreşedinte al Societăţii pentru Cultură Românească “Mihai Eminescu”
din regiunea Cernăuţi. A debutat, în anul 1961, cu poezia Drumeţii în săptămânalul “Cultura Moldovei” din Chişinău.
din regiunea Cernăuţi. A debutat, în anul 1961, cu poezia Drumeţii în săptămânalul “Cultura Moldovei” din Chişinău.
Volumele
Cântece de drum (1982), Revenire (1990),
Vitrina manechinelor (1992), Cetatea de Sus (1994) şi Dincolo de vârstă (1996) conţin o poezie expresionistă, cu
atitudini postmoderniste. Mesajul ei aparţine unui glas ce îndrăzneşte să se
exprime într-un imperiu al tăcerii: “Şi
se tăcea pretutindeni/ nu cumva să iasă/ din malul de piatră/ cu ochii de bronz
– troglodiţii/ adevăraţii stăpâni ai acestor meleaguri” (Sare amară).
Ca
etnolog care a înfiinţat pe lângă Universitatea din Cernăuţi o arhivă de
folclor şi a organizat cercetări sistematice în satele româneşti din nordul
Bucovinei şi din Transcarpatia.
Grigore Bostan a adus o contribuţie
substanţială la cunoaşterea spiritualităţii unei importante ramuri a
românităţii. În studiul Poezia populară
românească din spaţiul carpato-nistrean (1998), îşi propune să detaşeze
identitatea artistică românească de unele tangenţe interetnice, de unele
paralelisme tipologice. Fără să ignore contactele interetnice, cercetătorul îşi
bazează demersul critic pe examinarea caracteristicilor zonelor etnofolclorice,
pe procesul demografic al acestora, pe fondul lor ancestral (dacoroman) şi
original, stabilind, nuanţat, dacă este vorba de interferenţe, de împrumuturi
reciproce, şi luând în calcul, de fiecare dată, gradul de asimilare a unor
produse populare, creativitatea receptorilor, aria de circulaţie a unor bunuri
culturale.
Înzestrat
cu o bună cunoaştere a domeniului, manifestând calmul omului de ştiinţă,
autorul argumentează identitatea şi persistenţa tradiţiilor etnofolcorice
româneşti în spaţiul studiat. Mai mult decât atât, el respinge discursul
oficial univoc – care vorbea doar despre influenţa culturii slave asupra celei
româneşti – şi demonstrează puterea de iradiere a tradiţiilor româneşti către
alte etnii. […]
A
mai scris: Corelaţii tipologice şi
contacte folclorice (1985), M. Eminescu (1989), Literatura română din Bucovina
(1995), Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 775-2000
(2000) (ultimele două în colaborare cu Lora Bostan) şi culegerea de Folclor din Ţara Fagilor (1993) (în colaborare).
_____________________
Iordan
Datcu (articol extras din Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, Buc., 2004, p. 605-606):
Foto: Zorile Bucovinei
Film despre academicianul Grigore Bostan
_____________________
Sursa: Compania de stat de televiziune și radiodifuziune Cernăuți. 2005
Grigore Bostan - 10 ani de la trecerea în eternitate
Emisiunea: „Renașterea Națională”
Prezentator: V.Zâgrea
„Un model al relaţiilor literare şi culturale ucraineano-româno-moldave.” S-au împlinit 10 ani de la trecerea în eternitate a renumitului pedagog, activist Cultural şi academician Grigore Bostan, fostul şef al catedrei de filologie română şi clasică a Universităţii Naţionale din Cernăuţi
_____________________
Versuri
La Putna
La
Putna, la Ștefan cel Mare
în prag de altar ne-am oprit.
Pășind peste munți de uitare
Venit-am cu suflet smerit.
-Maria-ta,
vorba ne-o iartă
și
pașii de lut și de ploi
ce-ți
tulbură somnul de piatră
cu
zgomot din vremuri de-apoi...
Suntem
de pe unde-și adună
Siretul
izvoarele-n văi
si
curge legenda străbună
din
glasul stejarilor tăi,
Mai suntem și noi o ființă,
un
codru, o doină, un plai.
Ne
ține aceeași credință
sădită
în datini și grai…
…Ecoul cuvintelor grele
spre
poale de munți coboră.
Apoi
se-auzea până-n stele
Cum
piatra-n adânc respiră.
O singură candelă-aprinsă
Curgea
într-un veșnic șuvoi.
Din
inima ei se prelinse
O
raza fierbinte spre noi…
Ţara
Fagilor
Cu ramuri verzi de busuioc în grai,
cu zbor de ciocârlie în vioară,
stă neamul meu pe-acest picior de plai
şi vârsta lui cu doina se măsoară.
Şiretul curge-n vremuri legănat
Ca versul nesfârşit dintr-o baladă
ori se frământă-n prund înfierbântat
când stelele din vaduri prind să-i
scadă.
De unde oare, dinspre care veac
străbate lovitura de secure –
în armă de vrăjmaş sau în copac?
Şi ne privesc străbuni cu ochi de
mure...
Se zbate-n pietre-un drum neostenit
chemând cărări din munte şi câmpie...
Poetul tânăr iarăşi a pornit
cu paşii măsuraţi de veşnicie?
...Stă neamul meu la poale de Carpaţi –
un codru vechi de vis crescut în piatră
cu cerul umed în cununi de brazi
aproape de tulpină şi de vatră...
Moment
poetic, 1999
La creştet de mileniu, sub ora cea
târzie,
îşi freamătă un codru eterna elegie
ori poate că în taină lucrează printre
file
doar un tipar cu semne grafice mobile
alăturea pe tronul de piatră, între
perne,
un cyborg tirajează mesaje postmoderne
ori tot se mai învârte, silabisind
pedantic
în jurul unei ode turnate-n metru antic?
sau microreceptorul surprinde iar
vibraţii
venite de la astrul sătul de-atâtea
spaţii...
e cât pe ce acuma să-şi piardă pe alei
memoria cifrată în florile de tei
o clipă rătăcită îi fuge prin reţele
şi ploaia virtuală îl udă pân-la
piele...
Sorcovă în anul
2000
(fragment de poem)
De-atâta vis în ora cea din urmă,
De-atâta vis în ora cea dintâi,
un ram uscat a-nmugurit pe umăr
şi ne-au crescut livezi la căpătâi.
Iar astăzi glas de sorcovă străbate
pereţi de piatră arsă şi de fier:
- Fii tare ca
lumina şi săgeata
pe care, le
arunci în vârf de cer.
Cu iarba-n mână fierul să desfaci,
cu roua-n palme să topeşti metale,
Apoi, tihnit, să ocroteşti copaci
de tunete — cu versurile tale.
Să porţi, ca mărul înflorit, pe frunte,
solemn, cununa tainelor cereşti
şi-n gheţurile vremilor cărunte
cu versul tău grădini să-ntinereşti.
...Pe umăr cade sorcova agale
şi ninge visător din veşnicii
cu boabe de lumină şi petale
peste livezi - în anul două mii.
(1975)
Urătură pentru țara fagilor
În prag de Anul Nou atâta ceaţă
s-a grămădit la geamuri, ca-n zăvoi,
de nu mai vezi nici ochi de cer, nici
faţă
şi umblă-n mască Iuda printre noi...
Treizeci de arginţi-azi preţul nu vă
pare
prea mic? Mai scoateţi zâmbetele-n
prag...
Cum credeţi, mâine cât vor cere oare
Pe straiul negai al codrilor de fag?...
Colinde mai avem spre înălţare
la cerul nostru ud şi tulburat?
Să se reverse iar belşug şi soare
pe acest pământ atât de-nstrâinat...
Mai curăţim şi plugul de rugină?
Mai aruncăm jăratic la plăvani?
Să tragă brazda-n spini, la rădăcină,
pe unde n-am arat de-atâţia ani...
Nu s-a pierdut sămânţa cea curată
cu pleava ridicată-n slăvi de vânt?
Veniţi, copii, cu faţa luminată
de grâul semănat pe-acest pământ!
Şi steaua cea de taină peste frunţi
va străluci cu raza mântuirii?
Copacii goi ca nişte cruci, sub munţi
prin ceaţa parcă intră-n cimitire...
În prag de an pe cerul greu ca lutul
poate vreun semn mai bun s-a arătat?
Nisipuri negre duce-n ţară Prutul,
şi dincolo - Şiretul, revărsat...
(dec.,
1989)
Din „zilnic”
În astă zi căzută de la păsări,
în astă zi cerşită de la brazi
te prinzi de rima chinuită-„păsuri”,
te legi de rima lunecoasă-„azi”
...Vreo doi poeţi se-ntorc la Cernăuţi
cu verbele schimbate pe valută
iar alţii stau de veghe prefăcuţi
în stâlpi de piatră pe aceeaşi rută...
Dar sare-ndată altul: te întreb
pe tine, „drept părinte”, ce te doare?
porţi o catedră-n spate ca un gheb
şi mai presus eşti membru de onoare...
Atâta doar că mantia de lut
ţi-i roasă-n coate, arsă, demodată
iar alta nouă nu ţi-au mai cusut
şi nu se ştie de-i avea vreodată
Ai vrut şi tu să ieşi... din care număr?
din codul tău cu fibrele ghimpate?
între desagii aruncaţi pe umăr
demult nu mai există paritate
Toiag de-aramă - verbul tău acum
loveşte-n vechiul silogism ridicol?
din nou îţi pare că porneşti la drum
dar n-ai măcar un autovehicul
Să-ţi scuturi (unde?) coaja cea de lut
să ieşi curat din nimbul de cenuşă?
pe unde treci demult nu s-au văzut
nici găuri negre, nici sicriu, nici
uşă...
Răscruce de nopţi
Ca roua-n ceaţă te vei duce mâine
topit de ploi, dar limpezit de zbor.
Ştii bine doar atât - că va rămâne
în urma ta o pulbere de dor.
Sau poate peste ani ciopliţi în piatră
vei sprijini tulpina unui brad?
Dar mai auzi cum zilele îţi latră
ţărâna arsă, frunzele ce cad.
Amurgul rece ca un vârf de coasă
retează crângul zilelor de mai.
Ce timp năuc! La inimă apasă
atât amar stătut de mucegai.
Şi râd nerozi înjur când iarăşi cade
Iisus, cu altă cruce - de granit.
Copacul noaptea pare că sloboade
în loc de muguri - vârfuri de cuţit.
Să fi plecat sub zări în căutare
de ţărm sau loc de trecere mai blând?
Ce zile aruncate în prinsoare,
ce nopţi vârâte-n guri de lup flămând!
E singură cărarea cea mai dreaptă,
dar cui rămân şi curte şi câmpii?
Piticul întronat demult aşteaptă
să-i cadă-n mână alte-mpărăţii...
Şi tot ca roua te vei duce mâine
topit de ceaţă şi uscat de zbor.
Ştii bine doar atât - că va rămâne
în urma ta o pulbere de dor...
La munte
...Ecou venit din umbra unui veac
ori poate dintr-o noapte, mai
de-aproape?
Abia se-aude-n codrii cei de fag,
abia tresare în sclipiri de ape.
Să calc în piatră mult mai apăsat?
Să fluier, aplecat peste amurg?
Acolo jos, pe-un colţ de cer
surpat prea multe ape înnegrite curg.
Sau poate-mi reazăm anii adunaţi
cu-atâtea osteneli-de-un vechi pridvor?
Am păstorit cuvinte în Carpaţi
şi mulţi nerozi credeau că-s doar
pastor...
Azi ştiu că ceru-i altul colo sus
şi frunza nu-i aşa cum spuneţi voi.
Acolo unde zilele s-au dus
se uită iarăşi clipa înapoi...
Acolo sus, în liniştea cea mare,
un dangăt sclipitor şi solitar
se sparge-n stânci şi curge în izvoare
ca un ecou - spre ultimul hotar...
Patru umbre
Patru umbre, patru ţin o cruce,
Patru umbre, patru n-o pot duce,
Patru umbre, patru împreună
taie şi răstoarnă pietrele din lună
Patru umbre, toate sapă-o groapă.
Patru umbre... Două cad în apă
Patru umbre, toate vor să zboare
peste amurg şi peste răsărit de soare.
Patru umbre, patru se aştern cenuşă
Patru umbre, patru bat la uşă
Patru umbre, patru îşi tocesc securea
care peste noapte va tăia pădurea.
Cerc
Lumile cele mai pustii
coboară, iarăşi coboară pe margini de
ceruri
tocmai undeva în coroana salcâmului
iarăşi aceeaşi anostă bravadă
de cuţite albe cu mânere negre
de cuţite negre cu mânere albe
de plăgi albe la vârful nopţilor
de cruci negre la căderea luminii
Şi tot acelaşi praf –
(ereditar?)
ori scuturat din toată vecinicia
neumblată.
Oare numai de ochii lumii
mai picură verde triunghiul frunzei?
O.Z.N.
Să fi ajuns şi ei la vârsta critică
a zborului
ori caută o umbră
moale, plutitoare
printre cele de cărbuni şi piatră?
Sau poate că li s-a făcut, în fine,
dor de-o clipă mai rotondă
aidoma roţii de cauciuc
a timpului nostru
cu amortizoare de iarbă şi frunze?
De ce şi-au sprijinit de-un firav mal de
plopi
zborul ascuţit de ani-lumină
ori poate au venit să-ngenuncheze
în codru ca în cel mai sacru templu
din galaxia încovoiată spre cântece?
Sau poate-s nişte soli trimişi anume
din avangarda materiei
cu-o misiune ascunsă de la Centru
să cerceteze posibilitatea
suspendării acestui ruginit
laborator de lacrimi?
Oare discul planetei se-nvârte
numai la cererea
ascultătorilor de pe Terra?
Cel mai mic om
Mai întâi
simt că cineva mă cuprinde fierbinte
(mai mult decât frăţeşte)
Doar mai apoi îl şi văd
pe mititelul
(aţi auzit de el?)
Poate e cel mai mic om din lume
(sau cel puţin de prin partea locului)
dar cu degete mult mai lungi
decât rădăcinile copacului
de care mă sprijin
Simt că mă iubeşte la nebunie
cel mai mic om din lume
sau cel puţin de prin partea locului
Strălucesc în iarbă licuricii
De fapt cine-ar putea să iubească
aşa cum iubeşte cel mai mic om din lume
sau cel puţin de prin partea locului?
Şi-a aruncat hlamida verde de pe umeri
şi mă ţine pătimaş, mă ţine
la ceea ce s-ar putea numi
pieptul său
cu degete mult mai lungi decât toate cărările
Când al trecut
Când ai trecut ultima oară
în ropotul de aplauze
ale frunzelor
a rămas în urma ta
doar un crâng de braţe întinse
peste noaptea umedă
din care mai strigă şi astăzi
prin flăcări
o stea...
La pragul tău de cenuşă
acelaşi mesteacăn
îşi îmbracă hainele de mire...
La Cernăuţi, apa...
(Antipoem)
...Abia în ultimul timp s-a văzut
că la Cernăuţi
apa nu-i prea bună de băut
mai cu seamă pentru nişte bieţi
poeţi.
X.Y.Z.
ar fi fost, desigur, mult mai cunoscuţi
de n-ar fi băut atâta apă de Cernăuţi.
Poate-ar fi nimerit şi cineva de-aici
în antologia Domnului Ulici...
...La Cernăuţi
nici aerul nu-i bun deloc
pentru poeţii noştri - (băieţi far-de
noroc!)
X.Y.Z.
ar fi fost astăzi mult mai cunoscuţi
de nu şi-ar fi uitat aparatul respirator
anume-n Cernăuţi...
Poate ar fi ajuns şi ei
de rând cu fraţii
laureaţi ai unor vechi
fundaţii...
...La Cernăuţi
nici piatra (precum s-a constatat)
nu-i bună de călcat
pentru nişte bieţi
poeţi.
X.Y.Z.
ar fi fost astăzi mult mai cunoscuţi
de nu s-ar fi pornit
alunecările de teren
anume-n Cernăuţi...
Atunci
Când cele patru vânturi înapoi
te vor aduce iarăşi din uitare
de peste-un veac străin, fără de ploi,
de peste altul fără de ninsoare.
Când lespedea-n amiezi se va topi
şi zilele vor curge de pe cruce,
vreo urmă de cărare vei găsi?
în culmi de Ţară paşii te vor duce?
La margine de codru şi de plai
îţi va grăi mioara năzdrăvană?
Te vor chema străbunii să mai stai
cu luna şi luceferii în strană?
Vei recunoaşte vechiul adăpost
cu umbra-ţi arsă-n cetini şi cu spinii?
Sau poate-n alt veleat, fără de rost,
vei rătăci prin urmele străine?...
Şi iar ajuns la ultimul popas, a
tunci când singur îţi vei sta în cale,
vei auzi de peste veac un glas
descătuşat în cânt de dor şi jale?
Şi dacă iar te va chema să vii
pe acest hotar o frunză-nrourată,
atuncea poate ţi-a fi dat să ştii
că n-ai plecat cu totul niciodată.
(1992)
Despre
tata
Despre tata ce ştiu?
Munţii de-alături
cu toţi brazii şi toţi zmeii
îl ajungeau până la umeri.
Despre tata ce mai ştiu?
Cuţitele apelor
de la Cotul Donului
demult i-au ruginit sub călcâie...
Despre tata ştiu prea mult:
A rămas lângă-ai noştri
sentinelă de piatră
în Calea Lactee a gloanţelor...
(1993)
La
cimitirul vechi din Cernăuţi
Mai jos,
cu mult mai jos de cimitir
au lunecat mormintele sub ape,
iar crucile se-arată numai în cer
şi numai
atunci când fulgeră îngrămădiţi copacii
Devastatorii însă desfac aceiaşi bulgări...
...Zadarnic voi, nerozilor, loviţi cu
târnăcopul –
profesorul Arune Pumnul nu-i acasă,
profesorul, se zice, e călător prin
vremuri
şi cărţi -
să-şi mai adune învăţăceii...
...Zadarnic, voi, nerozilor, loviţi cu
târnăcopul –
Domnul Dimitrie Onciul îşi mai ţine
discursul dacic la Academie
şi mulţi, se ştie, au mărturisit
că i-au zărit sub gene stropi de
argint...
Zadarnic voi, nerozilor, loviţi cu
târnăcopul –
Detrunchiatul* şi-a lăsat în piatră
brăţarele cu lanţuri răsucite...
Mormintele coboară sub cimitirul vechi,
iar crucile se-arată numai pe cerul
umed...
Devastatorii însă desfac aceiaşi
bulgări...
(1993)
Ţapul şi stăpânul
Ţapul fura întruna varză, de la Stăpân
iar pe Capră şi pe iezi îi împungea,
dacă ciupeau din frunze câtuşi de puţin.
Şi parcă oarecum din întâmplare
Ţapul îi lovea cu mult mai tare atunci,
când gospodarul cel de casă
trecea pe lângă varza roasă.
Deci, negreşit, luând aminte
că are (ca să vezi!) un
Ţap cuminte şi pe de-asupra foarte
devotat,
Stăpânul i-a încredinţat
postul de paznic la grădină
cu drepturi şi răspundere deplină.
Şi Ţapul i-a slujit cu-atâta zel,
Încât... varză n-a rămas defel...
Morala? S-a făcut, dar ce folos,
dacă nu-i mai mult nimic de ros...
Abdicarea leului
Prin jungle şi prin lunci
s-a răspândit un zvon
Că Leul, în sfârşit, va renunţa la tron,
Fiind că şobolanii au început să-i
roadă,
Prin găurile tronului,
şi renumita coadă.
În loc de morală:
Ba nu,
va aştepta pân-tronul o să-i cadă...
(1975)
Răzbunarea leului
Leul, şef peste pădure,
a plecat la băi de soare
Şi-a lăsat la post în locu-i...
Cum credeţi, pe cine oare? —
Pe Măgar
să vadă bine fiarele de neam rebel
c-ar putea cândva să aibă
Hobby
Cică vrând şi
Vulpea
să dea o dovadă
Că nici ea nu-i
simplu animal de pradă
şi-a găsit un
hobby fără de reproş —
Colecţionează...
pene de cucoş.
Exil
Cu versul prins în legături materne
şi iarăşi exilat în ritual,
rămân aici şi vârsta mi se cerne
prin cetinile plaiului natal
Ce ritmuri se mai zbat ca să adune
într-un simbol acele trei culori?
Un mititel înscrie cu-n cărbune
în calendare - alte sărbători...
O ţară-ntreagă îl va lua în seamă
ori mare lucru n-a avut de spus?
În seara-aceasta bolta-i o reclamă
şi brazii mei se vând la preţ redus.
De astăzi poate (cine să mai ştie?)
cu mult mai arzător şi mai rar
acest albastru ochi de galaxie
va lăcrima pe frunză de stejar.
Mai urcă-n ceruri un triunghi de zbor
dinspre amurg şi ziua cea de mâinei?...
Azi parcă şi istoriile vor
să-şi odihnească oasele bătrâne.
Nimic mai vag decât un praf de stele
cu pulberea de păsări argintii...
Un mititel străin, vârât sub piele,
îşi uită-afară ochii cenuşii...
Cu versul frânt, în aritmii moderne
şi iarăşi evadat din ritual,
rămân aici şi vârsta mi se cerne
prin cetinile plaiului natal.
(3 mai,
1997)
Înălţare
Mai trecem peste valuri de lumine
şi trecem peste-o negură de şoapte.
Călugării din munţii Bucovinei
s-au dezbrăcat de ceaţă peste noapte.
În seara cea de taină şi nălţare
pe umbre ascuţite şi pe stei
călugării din piatra de hotare
se vor preface iar în porumbei.
Vor fumega cuvintele ca spinii
şi prin chilii se va ascunde norul.
Călugării din munţii Bucovinei
se vor încinge numai cu izvorul.
(1995)
Şi
noi
Şi noi vom fi răstigniţi mai târziu,
când va dormi în piatră Nazaretul.
Din rănile de lut peste sicriu
va curge rătăcit prin văi Şiretul.
Prorocul a uitat de tristul Betleem?
Doar Iuda ne mai arde cu sărutul.
Din rănile de lut ca un blestem
va curge înnegrit prin umbre Prutul.
Şi noi vom fi răstigniţi sub o stea
peste două milenii de neagră uitare.
Ah, unde scrie cât vom sângera
la margine - pe stâlpii de hotare?
(Vinerea Patimilor, 1995)
0 Comentarii