Preocupările muzicale ale lui Dimitrie Cantemir

        Domnitorul Dimitrie Cantemir, celebrul istoriograf și filozof, savant şi diplomat, literat și matematician, om de stat și geograf, astronom și etnograf, specialist în arhitectură şi folclorist etc.. s-a afirmat și ca muzician. Vasta sa activitate muzicală s-a ancorat îndeosebi în domeniul teoriei, compoziției, pedagogiei, artei interpretative.
Dimitrie Cantemir obține probabil propensiunea către muzică prin ereditate, de la tatăl său Constantin Cantemir, Franz Joseph Sulzer în impunătoarea sa lucrare „Istoria Daciei Transalpine” (Viena, 1781) certifică aptitudinile muzicale ale Constantin Cantemir, afirmând că „doinea cu multă măiestrie din caval și - domnitor fiind, - scârbit de uneltirile boierilor puși pe procopseală, punea cavalul la gură și își cânta aleanul, tânjind după tinerețea pe care și-a petrecut-o în sinul naturii, liber și fericit”.

  Studiile muzicale și le începe la Iași (1691- 1693), în casa părintească, cu Ieremia Cacavela, grec de obârșie din insula Creta, sub îndrumarea căruia în decurs de doi ani viitorul cărturar studiază muzica bizantină, muzică gregoriană, greaca veche și slavona, desăvârșindu-le mai apoi (după mărturisirile sale) la Constantinopol cu Kiemani Ahmed și Angeli (greci turciți, ambii reputați instrumentiști), iar cu Meletie de Alba - filosofia și muzica antică grecească. În capitala Imperiului Otoman Cantemir se află, cu întreruperi neînsemnate, circa 22 de ani (1688-1710), dintre care un deceniu și jumătate îi dedică studierii temeinice a istoriei obiceiurilor, tradițiilor, religiei mahomedane, muzicii orientale.

Cultura muzicală a Turciei din acele timpuri trece printr-o perioadă de prosperare - cea de-a treia „vârstă de aur” (sec. XVII-XVIII). Protectorii el erau tocmai sultanii. Acceptată, cultivată și apreciată de protipendadă, arta sunetelor e onorată şi privilegiată; favorizați fiind îndeosebi cei care se îndeletniceau cu ea.

Ajunsă la apogeul înfloririi, merită a fi menționată bogăția modală a muzicii clasice turcești (peste 90 de moduri diaconice, cromatice, infracromatice cu octava divizată în 17, apoi în 27 de trepte inegale), precum și cea ritmică, la care se mal adaugă complexitatea de forme muzicale culte. Un atare climat artistic, bineînțeles, a înlesnit dezvoltarea talentului lui Cantemir. Contrar umaniștilor epocii care cunoșteau muzica la o cotă egalabilă altor branșe din aria culturii Renașterii, cumulul de preocupări și însușiri ieșite din comun îl plasează pe D. Cantemir în rândul muzicienilor profesioniști. Comentând fenomenul în cauză, muzicologul român V. Cos­ma consemnează între altele: „Elaborarea tratatului teoretic al muzicii turcești, virtuozitatea cu care mânuia instrumentele orientale, dar mai ales capacitatea, de improvizator (ce știa să-și noteze ideile sonore) și autor de lucrări muzicale îi acordă fără echivoc statutul profesionist”.

Meșteșugul de mânuire măiastră a tamburului (instrument cu coarde de ciupit de tipul chitarei) și a neyului (un fluier de trestie cu țeava complet deschisă la amândouă capetele -aidoma fluierului românesc cu șapte găuri pentru degete) este apreciat în capitala turcă. Reputatul muzician este solicitat și invitat să dea lecții de muzică unor înalți demnitari din anturajul padișahului, intre care Daul Ismail Effendi, marele vistier al curții, și Latif Celebi, adjunctul acestuia. Din afirmațiile lui Ion Neculce, între Dimitrie Cantemir și marele vistiernic s-a stabilit o strânsă prietenie, acesta fiind cel care i-a netezit calea spre tronul Moldovei. Îndemnul lor îl determină să conceapă o lucrare teoretică despre arta muzicii, de care, ne mărturisește, autorul în „incrementa atque decrementa aulae othomanicae” (Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman) „...amatorii de muzică se servesc până în ziua de azi”. Alte detalii le afirmă în lucrarea „Sistema religiei mohamedane”, scrisă și editată (în limba rusă) în 1722 la Petersburg: „Când eram la Constantinopol am dedicat sultanului actual Ahmed (al III-lea, 1703-1730 n.n.), care era mare iubitor de muzică, o carte în limba turcă, în care se află teoria și toate regulile muzicii, carte pe care turcii o apreciază mai mult ca (pe) cele vechi, găsindu-o mai clară„.

Un alt tratat muzical-teoretic pe care marele cărturar îl realizează „după sistema şi opinia lumii orientale” este „Introductionem în musica turcică, ideomate moldovi„ („Introducere în muzica turcească, în moldovenește», 1711-1720). O lucrare, din păcate, neidentificată până în prezent cu toate stăruințele cercetătorilor. Conform unor supoziții, tratatul ar conține considerații și teoretizări importante despre corelațiile dintre) text și muzică, metru şi melodie, structura şi principiile muzicii turcești etc. Lucrarea își va afla adevărata apreciere și considerație doar după identificarea și analiza ei profundă.

Rigurozităţile de ordin estetic, artistic etc. îl fac pe Cantemir să elaboreze un sistem de notație muzicală, pe care-1 definește în Istoria Imperiului Otoman drept „...metod nou inventat de mine pentru a exprima cântecele și doinele prin note invențiune necunoscută mai nainie, turcilor” Modelul în cauză este realizat în celebra lucrare didactică „Cartea științei cu ajutorul literelor (1095-1700).”

Tratatul propriu-zis cuprinde 142 de file, conținând două părți. Prima înglobează latura muzical- teoretică, compartimentată în opt capitole plus (cea de a doua) o culegere de 341 de melodii, notate prin sistemul creat de autor. Fieca­re capitol dezbate şi teoretizează o anumită problemă, care în ordinea respectivă sunt: Semnele sunetelor muzicale; Prefața științei muzicii; Modurile muzicale; Numărul şi numele modurilor după teoria mea; Analiza modurilor în tonurile acute; Analiza modulul închipuit; Analiza structurilor uzitate; Simțul înrudirii şi potrivnica nepotrivire; Modurile muzicale după teoria veche.

Nu vom face o expunere detaliată a sistemului cantemirian de notație muzicală. În mod com­plet el este analizat de T. Burada în „Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, Domnitorul Moldovei” (1911).

Această notație muzicală se bazează pe 33 de litere ale alfabetului arab, simple şi reunite, fiecare reprezentând câte un sunet al scării muzicale orientale, cromatice și infrecromatice. Succesiunea tratată a semnelor nu corespunde cu orânduirea literelor în analfabet, ci cu denumirile treptelor muzicale sau tonurilor scării muzicale orientale. Valorile notelor sunt redate de un sistem de cifre puse dedesubtul literelor. La fiecare piesă muzicală se indică modul şi ritmul. „Dacă vrei să înveți practica acestei arte după cum trebuie, e nevoie să asculți pe muzicanții buni şi să fii capabil ca şi ei, altfel, citind numai acestea e cu neputinţă să găseşti prefecţiunea acestei ar­te”, considera D. Cantemir.

Precizăm că sisteme de notare a muzicii orientale au existat și pe atunci, toate însă nerezistând timpului. Cele născocite de principele moldovean au menirea de a transmite posterității documente sonore exacte asupra epocii renascentiste, păstrate prin tradiție orală.

Rodnică a fost și activitatea componistică a lui Cantemir, păstrată parte în notaţie proprie, parte în semigrafia armeanului Baba Hampargum (sec. XIX). Până în prezent sunt considera­te drept creaţii proprii circa 43 de piese, preponderent instrumentale (beste, perseve, saz semaisi, aksak semaisi), transcrise mai apoi în notație modernă de Rauf Yekta, Suphi Ezgi, Tallat Bey, Iacob Ciortea ş.a.

Dimitrie Cantemir vorbește cu multă dragoste despre valorile spirituale ale etniei căreia îi aparținea. În cadrul intereselor, sale un loc aparte revine problemelor de etnografie muzicală legate de folclorul moldovenesc. Material -folcloric se conține în mai multe lucrări, printre care „Isto­ria creşterii...”, „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”, „Descrierea -Moldovei” ş.a. Can­temir s-a preocupat de genurile muzicii populare a moldovenilor, de instrumentele muzicale, de datinile strămoșilor etc., aplecând în creațiile sale metoda comparativă, observațiile directe. Astfel, similitudinea dintre muzica moldovenilor şi cea a turcilor este sesizată în caracterul lor improvizat. Cantemir procedează la fel în năzuințele-sale de a determina geneza unor noțiuni frecvent întâlnite în folclorul muzical românesc, semnalând printre primii existența zonelor folclorice, a variantelor de texte populare. Date prețioase asupra instrumentelor și ansamblurilor muzicale ne sunt oferite mal ales în... „Descrierea Moldovei”. Astfel, vorbind despre muzica creștină de la Constantinopol, el scrie că „e formată din tobe și trâmbiţe”, iar descriind nunțile boierești semnalează prezentă muzicii creștine şi a celei turcești, neidentificând însă componențele lor instrumentale.

În paginile „Sistema religiei mahomedane” Cantemir ne mai informează despre propria invenție — un „instrument matematic”, de metrologie acustică, apt a măsura înălțimea sunetelor temperate și non temperate spre a echivala sistemul muzical oriental cu cel european („Instrumentul fără nici o întrebuințare a coardei, ci cu ajutorul unui compas gradat sloboade tonuri întregi și jumătăți de tonuri și altele care se pot arăta Ochiului care privește”. (V. Cosma).

Mai multă vreme opera artistică și științifică muzicală a lui Dimitrie Cantemir s-a păstrat în notație muzicală greu accesibilă şi în limbi străine mal puțin practicate în cercetare, rămânând prin urmare, în afara exegezelor. Un rol aparte în valorificarea acestei moșteniri le revine muzicologului, ieșean Teodor T. Burada, compozitorul I. Ciortea, cercetătorilor T. Alexandru, Gh. Ciobanu, V. Cosma, E. Popescu, I. Județ, E. Tcaci ș.a.

Opera muzicală a domnitorului moldovean s-a bucurat şi se mai bucură de mari aprecieri, străbătând cuprinsul Turciei, Balcanii și România (Câteva decenii în urmă a fost atestat un cântec din creația lui Cantemir - „Vai ce ceas, ce zi, ce jale!” care a circulat până în a doua jumătate a sec. XIX printre lăutarii români).

Deşi avea o distinsă cultură orientală - Dimitrie Cantemir nu a fost asimilat de această cultură, dar a făcut tot pentru afirmareavalorilor naționale românești și impunerea lor pe arena universală.

Victor Ghilaș

cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor al A,Ş. a Republicii Moldovei

Literatura și Arta (Nr.47 - 18 noiembrie 1993)