Țăranul român și legătura sa cu cerul și cu pământul.

Țăranul român și legătura sa cu cerul și cu pământul.

Despre frumusețea sufletului țărănesc

Un cunoscut conservator scria mai demult, într-o discuție în mediul online, că „de la țăran, paganus, vine denumirea de păgân”. Este o constatare valabilă doar în cazul limbilor anglo-saxone sau al altor limbi romanice, întrucât în limba română etimologia cuvântului „țăran” este diferită. Ca și „țară”, termenul derivă din latinescul „terra” (pământ): „terra – ţară – țeran”. Țăranul este „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugerează ideea că țăranul este omul cel mai atașat de țară, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvântul „ţară” are şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” însemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba română dă mărturie despre legătura intimă, organică dintre ţăran, pământ şi ţară.

Însă, aşa cum comunismul a fost un sistem utopic îndreptat cu înverșunare împotriva oamenilor pământului (prin deposedarea ţăranilor de pământ şi prin strămutarea lor forţată la oraş pentru a fi transformaţi în „unităţi de producţie”, adică în ceva cu totul străin firii lor – iar cei care s-au împotrivit au fost aruncaţi în puşcării sau decimați), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, în esenţă, exact acelaşi lucru, doar că totul e ambalat în iluzia libertăţii.

În loc să i se creeze condițiile pentru a rămâne la vatra strămoșească şi a trăi cinstit din munca pământului (de care este organic legat), ţăranului i s-a oferit, în schimb, „darul libertăţii”: depopularea satelor, emigrarea în masă a ţăranilor, sclavagizarea lor pe plantaţiile străine. Oare spre o astfel de „şansă” aspira ţăranul român? Dintre cei care au rămas, sunt țărani care nu au mai avut șansa de a se întoarce la rădăcini și de a reface legăturile de comuniune distruse, așa că „se adaptează” după cum cer „regulile” noului sistem. Şi tocmai aceste reguli – care se contrapun cu totul rânduielii, materiale şi spirituale, după care funcţiona lumea satului (iar pentru ţăranul român, „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”; a se vedea capitolul despre rânduială din Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii) – grăbesc distrugerea, nu numai fizică, dar şi morală, a ţăranului. După căderea comunismului, ţăranilor li s-a restituit pământul, dar nu li s-au asigurat mijloacele şi condiţiile pentru a-l putea lucra, fiind, în fond, deposedaţi a două oară, dar în mod mult mai perfid decât au făcut-o comuniştii.

Ţăranul nu a mai fost lăsat să trăiască potrivit firii sale – ca om al pământului, integrat în rosturile strămoşeşti, care-l ţin alipit trup şi suflet de pământ şi de ţară. Însă nu trebuie trecut cu vederea că trăinicia acestei legături era dată mai ales de întemeierea în spiritual. Înțelegerea pe care o avea țăranul asupra lumii şi a pământului era înrâurită hotărâtor de raportarea sa la lumea spirituală, dat fiind că între cele două lumi nu există o ruptură (cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, un profund cunoscător al sufletului românesc, „cele două mari pasiuni ale romanului sunt pământul şi credinţa (cerul)”) – între ele nu există separaţie, romanul viețuia între aceste două coordonate, de aici vine şi echilibrul său, aşezarea sufletească, dimensiunea firescului în care trăia ţăranul român; aşa cum se întâmplă cu un copac tăiat pentru a-i fi utilizat lemnul – mai întâi îi sunt înlăturate rădăcinile şi ramurile –, la fel se petrece cu o realitate supusă remodelării ideologice: odată ce i-au fost suprimate rădăcinile şi a fost anulată legătura cu pământul şi cu cerul, ea poate fi redimensionată ideologic fără a mai ţine seama de limitele firescului între care aceasta se încadra înainte; ţăranul îşi ducea existenţa între aceste cadre, astfel, îşi rostuia cu chibzuinţă viaţa, iar traiul său curgea firesc, armonios, fără excesele, rupturile, neliniştile şi problemele existenţiale care îl frământă pe omul modern; acest echilibru provenind din legătura armonioasă care exista (pentru ţăranul român) între lumea materială şi cea spirituală (între pământ şi cer), este simbolizat de cumpăna fântânii, întâlnită atât de des în vechea lume a satului (a se vedea remarcabilul eseu al lui Mihai Cimpoi, Cumpăna, simbol al centrării. Carte despre fiinţa românească); este acea „dulce continuitate între spirit şi fire” despre care vorbea Constantin Noica în Pagini despre sufletul românesc.

Ovidiu Papadima subliniază că ţăranul „consideră deopotrivă drept al lui Dumnezeu şi lumea pământului, ca şi cea cerească. De aceea, nu le va vedea luptându-se, ci armonizandu-se într-o adâncă întrepătrundere”. Sau, după spusa unui ţăran citat în minunata colecţie de ziceri culese de Ernest Bernea, „Lumea e aşa cum a lăsat-o Dumnezeu; aşa cum e, ea se țâne, are o rânduială, nu vezi?”. Deducem de aici că rânduiala aceasta nu e o creaţie a omului, care să poată fi modificată după bunul său plac, ci provine din rosturile bune pe care Dumnezeu le-a pus ca temei al lumii atunci când a creat-o. Acest temei se surpă doar sub acţiunea corozivă a păcatului în care stăruie, orb, omul rupt de Dumnezeu.

Lumea şi pământul ca dar. Omul care mulţumeşte

Nerespectarea şi stricarea acestei rânduieli atrage după sine nenorociri – nu numai distrugerea firii şi a lumii, a mediului natural, a hranei, ci şi decăderea omului din demnitatea sa de chivernisitor, de iconom al creaţiei. Atunci omul nu mai înţelege lumea ca dar – darul implicând nu numai concepţia că izvorul a toate bunătăţile este Dumnezeu, dar şi ideea de comuniune şi de jertfă („Când fac un dar, mă dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc” nota, într-o meditaţie, Ernest Bernea, referindu-se la dimensiunea spirituală a actului dăruirii ca act de jerftă – „a jertfi înseamnă a rupe ceva din sufletul tău, din fiinţa ta” –, care, în acelaşi timp, coagulează şi întăreşte comuniunea dintre oameni – „darul este şi un legământ, o prezenţă activă între tine şi celălalt, o cale şi un semn de unificare a două fiinţe”, scrie Ernest Bernea).

Lumea şi pământul ca dar, aşa cum le înţelegea ţăranul român, presupune a le folosi cu recunoştinţă, nu numai ca „homo sapiens” sau ca „homo faber”, ci – cum remarcă Păr. Alexander Schmemann într-o cuvântare – în primul rând ca „homo adoratus”, expresie însemnând „omul care mulţumeşte”. Această calitate (ţinând de chipul divin din noi) ne scoate de sub imperiul egoismului şi al patimilor care ne înstrăinează unii de alţii şi de Dumnezeu, care ne rup de strămoşi şi de generaţiile viitoare, care ne pun în război unii cu ceilalţi, cu Dumnezeu şi cu natura. Ea ne înalță într-un registru al nobleţii sufleteşti.

Această viziune era, aşa cum au remarcat cercetători ai lumii ţărăneşti, proprie ţăranului român. El nu se raporta la pământ ca la o proprietate asupra căreia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun dăruit de Dumnezeu spre menţinerea traiului şi a bunelor rânduieli, spre folosul său şi al comunităţii (fiind călăuzit de conştiinţa că proprietarul absolut a toate bunurile nu este el, ci Bunul Dumnezeu). Pentru a chivernisi acest bun, ţăranul ţinea seama în mod firesc de anumite rânduieli şi limite. O mare însuşire a ţăranului este că avea conştiinţa limitelor şi manifesta o smerenie în modul cum se slujea de tot ce îi oferea natura (a se vedea cartea lui Ovidiu Papadima, în special exemplele care evocă aceste însuşiri). Totodată, el era păstrătorul valorilor (materiale şi spirituale) moştenite, o altă trăsătură definitorie a sa. Acesta este modelul adevăratului gospodar. Fără aceste însuşiri, omul devine mândru, lipsit de recunoştinţă şi, în consecinţă, un risipitor, un om lipsit de chibzuinţă, de simţul măsurii şi al firescului. Dacă luăm în considerare zicerile adunate de Ernest Bernea de la ţărani, putem spune că acest cuvânt înţelept aparţinând Părintelui Sofronie Saharov reflectă în mod desăvârşit şi înţelepciunea ţăranului român: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidit-o Dumnezeu.”

În acest mod, ţăranul nu numai că îşi dovedea calitatea de om vrednic în faţa comunităţii (de bun chivernisitor), dar asigura dăinuirea acesteia, cu toate rosturile ei, spirituale şi materiale, întrebuințând cu recunoştinţă moşia sa şi bunurile moştenite şi perpetuând viaţa (dar, trebuie accentuat, nu pentru a o lipi de această lume, ci punând-o în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor – fiindcă, din cele dăruite de Dumnezeu, suntem chemaţi să dăruim şi noi, la rândul nostru – şi pentru a o orienta, prin dăruire, jertfă şi slujire, spre un țel mult mai înalt: rostul mântuitor pe care Dumnezeu l-a sădit în miezul lumii prin Întruparea Fiului Lui). Doar în acest mod omul este cel care, după o cunoscută vorbă din popor, „sfinţeşte locul”.

Când lumea şi viaţa nu au mai fost înţelese ca dar

Duşmanii ţăranului şi ai rânduielilor înţelepte după care funcţiona lumea sa au fost cei care nu au mai înţeles lumea şi viaţa ca dar. Cei care au transformat lumea într-un locaş al ispitelor, în care patimilor li s-a dat libertatea de a se înstăpâni şi de a desfiinţa rânduiala veche, proces care a avut mai multe etape şi al cărui apogeu se pare că îl trăim astăzi.

Patimile sunt cele care învăluie într-o pâclă groasă ochii noştri sufleteşti pentru a nu mai putem vedea lumea prin raportare la Creatorul ei; atunci ea nu mai poate fi folosită ca dar; patimile înrobesc, iar efectele lor sunt opuse celor ale actului dăruirii: în locul capacităţii de jertfă, trezesc şi cultivă în noi egoismul şi lăcomia, în locul spiritului de comuniune, încurajează dezbinarea, distrugerea legăturilor organice, alienarea, masificarea; toate acestea răstoarnă rânduiala firească a întregii lumi.

Universului ţărănesc – un spaţiu al comuniunii şi al rânduielii –, i-a luat locul o lume care a devenit un câmp de luptă – loc al războaielor, al bătăliilor pentru putere şi acaparare colonialistă, al subjugării şi anihilării celor mai slabi, al exploatării până la epuizare a resurselor, în care unităţile organice reprezentate de Biserică, familie, comunităţile locale, statul naţional, mica proprietate şi micile gospodării ţărăneşti – cu alte cuvinte, unităţile întemeiate pe omul concret – nu mai încap fiindcă sunt neintegrabile utopiei. De aceea, se impune ca o necesitate pulverizarea acestora, înghiţirea lor într-o imensă societate de masă, în haosul globalist, unde „ordinea” trebuie menţinută prin structuri suprastatale impersonale, artificiale.

Pierderea legăturii cu cerul şi cu pământul

Fiindcă legătura lui cu pământul era organică, nu de tip exploatator, ţăranul de altă dată se dovedeşte mai ancorat în lumea sa reală decât omul urban care se consideră îndreptăţit să acapareze noi teritorii şi să distrugă societăţile ţărăneşti „anacronice” în râvna lui de a le „moderniza”. Omul dezrădăcinat, în marşul lui neobosit pe calea „progresului”, pierde legătura cu pământul şi, ca o consecinţă, comuniunea cu natura şi acel mod de înţelegere care îl situează pe ţăran, pe omul cu credinţă în Dumnezeu, în armonie cu firea (datorită credinţei în Dumnezeu, lucrurile şi lumea capătă un sens şi o coerență care dau omului aşezare şi echilibru sufletesc şi care poate fi tradusă prin termenul „rânduială” – definitoriu pentru universul ţăranului –, dat fiind că e vorba de o ordine care „izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”). Urmarea acestei dezrădăcinări reprezentate de pierderea legăturii cu pământul a omului înstrăinat de Dumnezeu este dispariţia respectului față de fire, cu toate consecinţele ce decurg de aici şi care au schimbat într-o asemenea măsură chipul lumii încât viaţa omului trăitor în ea a ajuns abstractă, neancorată, artificială, ghidată după interese egoiste, care îl întorc pe om împotriva firii, a aproapelui său şi a lui Dumnezeu. Iată cum a ajuns omul modern un adversar înverşunat nu numai al rânduielii, dar şi al propriei lui identităţi (această situaţie se agravează pe măsură ce lumea virtuală, mediul prielnic pentru propagarea fantasmelor utopiei globaliste, pare a lua tot mai mult locul lumii reale).

Pe lângă dezechilibrul sufletesc şi alienarea pe care această dezrădăcinare le sădeşte în sufletul omului (pe deplin necunoscute ţăranului „integrat în armonia firii”, cum spunea O. Papadima), efectele evidente de ordin material sunt eroziunea solului, eliminarea diversităţii agricole, utilizarea biotehnologiilor nocive, epuizarea resurselor, ruinarea micilor producători locali şi izgonirea lor de pe propriile pământuri etc. Dacă strămoşii noştri se simţeau ataşaţi de pământ prin rădăcini adânci, nu acelaşi lucru se poate spune despre acest tip de om urban (în mod analog, corporaţiile, fie ele agricole sau de altă natură, nu sunt legate de un loc şi, în definitiv, nu se deosebesc cu nimic de năvălitorii păgâni nestatornici din vechime; acestea sunt „hoardele păgâne” de astăzi, care, prin colonizare economică şi culturală, cotropesc şi supun alte teritorii; ceea ce spunea Liviu Rebreanu, în „Laudă ţăranului român”, despre barbarii de odinioară, şi anume că erau „neamuri războinice, pornite pe cuceriri şi deci spre traiul din munca altora” şi că „dispreţuiau legătura cu pământul” – ele neavând ţărani, fiindcă ţăranul se defineşte prin legătura sa profundă şi stabilă cu pământul – se poate spune despre corporaţiile şi puterile neocolonialiste de astăzi, capabile nu numai să distrugă moştenirea noastră culturală şi naturală, dar şi să declanşeze un şir neîntrerupt de războaie; spre deosebire de aceşti cotropitori, noi am fost „un neam paşnic de ţărani” – „În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare” –, care nu au căutat decât să-şi „păstreze fiinţa şi pământul”, acest pământ pe care „se face agricultură din vremuri imemoriale”).

Acesta este omul „autonom”, incapabil să mai întrebuinţeze pământul şi bunurile lumii cu recunoştinţă şi grijă, ci în mod abuziv, violent, exploatator. Patimile care îl stăpânesc pe acesta şi care deformează nu numai chipul omului, dar şi pe cel al lumii, sunt mândria, lăcomia, egoismul, hedonismul, risipa. Atunci când „homo adoratus” va dispărea definitiv, va triumfa conceptul de „homo homini lupus”, care va transforma lumea într-un adevărat infern.

Ţăranul, om al rădăcinilor

Grigore Leşe spunea foarte sugestiv într-un interviu că „spre obârşii [sau spre rădăcini, n.n.] urci, nu cobori” şi că „trebuie să ne înălţăm spiritual spre a ne atinge rădăcinile”. Ţăranul, ca om al rădăcinilor, nu este doar „păstrătorul teritoriului naţional” (Liviu Rebreanu) – asigurând continuitatea materială a acestuia (şi sănătatea unui întreg popor, hrana sănătoasă produsă de ţăranul autentic fiind rodul muncii sale binecuvântate de Dumnezeu) –, el este şi păstrătorul sufletului românesc (fiind „purtătorul crucii”, cum îl numea Horia Bernea; crucea pe care şi-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm împlantată în pământul strămoşesc, pământ creştin apărat cu preţul vieţii de strămoşi – în mare măsură de ţărani, care, cum sublinia Nicolae Iorga, alcătuiau în trecut „aproape întregul element militar al ţării”).

Prin urmare, legătura sa indestructibilă cu cerul l-a făcut pe ţăran şi un dârz apărător al pământului nostru şi, implicit, al datinilor acestui pământ, al individualităţii şi unicităţii noastre etnice care – arată Părintele Stăniloae – se dizolvă numai atunci când elementul unificator şi întemeietor, şi anume credinţa, slăbeşte. Credinţa l-a ţinut în comuniune cu strămoşii, cu pământul şi cu fraţii lui, expresia acestei comuniuni profunde – pe care secole întregi de restrişte (până la instaurarea comunismului) nu au putut să o zdruncine, chiar dacă în plan istoric au avut loc despărţiri şi rupturi dureroase, lupte şi jertfe – fiind dorul, care „stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru” (Păr. Dumitru Stăniloae) (a se vedea Dumitru Stăniloae, cap. „Înrădăcinarea în spaţiul propriu”, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român ).

Astfel se explică şi de ce ţăranul era în bună lucrare cu firea – tocmai datorită comuniunii sale cu Dumnezeu, care îl făcea să trăiască în rânduială, să cunoască şi să respecte buna întocmire a firii, având în vedere că, în viziunea ţărănească, alcătuirea ei nu este o întâmplare (caz în care omul s-ar simţi tentat să o schimbe după capriciile sale), ci se supune şi ea unei ordini morale, orientate spre transcendent. Ceea ce nu înţeleg ecologiştii anticreştini este că tocmai înstrăinarea omului de Dumnezeu are drept urmare violenţa asupra naturii, care astăzi a atins proporţii fără precedent şi care distruge echilibrul ei şi ordinea firească în care a fost zidită. Este sugestiv modul cum descrie Sf. Nicolae Velimirovici acest război dus împotriva naturii: „Natura este prieten, şi nu duşman. Ea a fost zidită pentru a fi tovarăşul şi ajutorul omului, iar nu un rob răzbunător. Oamenii care înrobesc natura o fac vrăjmaşă şi răzbunătoare. La noi, în Balcani, se mai păstrează încă ceva din respectul de odinioară şi mila faţă de natură. Mai dăinuieşte încă obiceiul – până nu demult obştesc în Balcani – ca ţăranul, când vrea să taie un copac, să cosească iarba sau să înjunghie un dobitoc, să-şi facă cruce zicând: «Doamne, iartă!» Popoarele care au declarat război pe viaţă şi pe moarte naturii, care au născocit şi pus în practică în chip nemilos vorbele aspre «exploatarea naturii» au atras şi atrag asupra lor nenumărate rele – întrucât cel ce rupe legăturile sale prieteneşti cu natura, în acelaşi timp rupe şi legăturile cu Dumnezeu.”

În lumina celor afirmate până aici, înţelegem că ţăranul român este un om al pământului, însă nu într-un sens păgân (şi poate că nu este întâmplător că, în limba română, etimologia cuvântului „ţăran” nu trimite la un substrat păgân), care este reflectat astăzi în manifestările new-age-iste şi ecologiste anticreştine de idolatrizare a „mamei pământ” (pierzând legătura cu cerul, omul fie utilizează în mod abuziv pământul – lipsit de respectul şi recunoştinţa care iradiază din lucrarea omului-iconom, care înţelege pământul ca dar –, văzând în el doar o formă de exploatare şi sursă de îmbogăţire cu orice preţ, viziunea predominantă fiind cea antropocentristă, fie cade în cealaltă extremă, acordând o întâietate nefirească naturii, mergând până la sacralizarea ei; această din urmă perspectiva este geocentristă, implicând plasarea pe un plan secund a omului ca fiinţă creată de Dumnezeu – şi purtând chipul Său – şi nesocotirea moralei creştine, de vreme ce întreaga rânduială a firii nu mai este înţeleasă ca supunându-se unei ordini transcendente şi ființând sub pronia lui Dumnezeu, cum o înţelegea ţăranul). Ţăranul este om al pământului în sensul că este om al rădăcinilor, al rânduielii, al comuniunii cu înaintaşii, sortit să păstreze şi să transmită mai departe tradiţia, adică înţelepciunea strămoşească: valorile şi adevărurile vii care au trecut testul timpului, fiind trăite, mărturisite şi aparate de strămoşi în acest spaţiu de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, e opusul „omului de nicăieri” cu privire la care atrăgea atenţia Nicolae Iorga, prevestind parcă, prin avertismentul său, naşterea omului abstract de astăzi.

Aşa se face că, odată cu pământul, ţăranul apăra „legea strămoşească”, sau ceea ce Păr. Dumitru Stăniloae spunea că „a reprezentat pentru poporul român fundamentul tuturor legilor sale de viaţă”, aceasta fiind Ortodoxia, ca mod de vieţuire şi dăinuire a neamului nostru. Fiindcă, deşi istoria i-a fost potrivnică, deşi s-a aflat în calea atâtor năvălitori şi la confluenţa intereselor unor mari imperii şi puteri, poporul român a avut modul lui de a se „ţine locului”, adică de a rezista istoriei şi timpului şi de a răspunde problemei răului care îi ameninţa existenţa. Iar aceasta a fost mult timp legea nescrisă după care s-a condus lumea românească – formată, secole întregi, în măsură covârşitoare, din ţărani. Nu este acea ordine artificială, impusă, care în Occidentul individualist a căpătat forma relaţiilor contractualiste între indivizi. E rânduiala „lumii aşa cum a lăsat-o Dumnezeu”, e dreapta credinţă, „legea românească”, un set de adevăruri, rosturi şi norme care, deşi nescrise, îşi aveau izvorul în credinţa şi înţelepciunea strămoşească şi au fost temei al comuniunii, unităţii şi existenţei lumii româneşti. Cum spunea ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului, într-o frumoasă pastorală de Crăciun, „Buna rânduiala a vieţii întru ascultare zace. Ascultarea şi împlinirea Cuvântului Evangheliei ne aduc pace şi multă mângâiere în sufletele noastre şi în neamul nostru românesc” (acest cuvânt înţelept ne trimite cu gândul la un alt adevăr rostit de distinsul pedagog interbelic Simion Mehedinţi: „Un neam valorează atât cât şi-a însuşit din Evanghelie”). Acest tip de ascultare îi era caracteristic ţăranului român.

Când a fost adus în situaţia de a nu mai asculta de Dumnezeu, omul şi-a pierdut busola, neamul a fost scos din rostul său, s-a instalat neorânduiala, lipsa de sens, de criterii şi de repere, angoasa. A-l scoate pe om de sub ascultarea de Dumnezeu a fost marea aspiraţie a comunismului; de îndeplinirea acestei condiţii depindea transpunerea în viaţă a utopiei totalitare pe altarul căreia trebuia jertfit fără milă omul-chip al lui Dumnezeu. Altfel planul privind modificarea din temelii a vechii ordini, cu rânduielile şi ierarhiile ei, cu reperele după care se călăuzea aceasta, nu ar fi avut sorţi de izbândă („A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”, avertiza George Manu, marele fizician român ucis de comunişti); pentru a-l materializa, se impunea zdrobirea ţăranului şi a elitei reprezentative ca păstrătoare a legii româneşti, elită care înţelegea că „statul n-are sens decât în slujba valorilor neamului care-l susţine” (Mircea Vulcănescu).

Prin urmare, atunci când omul urban a pierdut legătura cu cerul, s-a dezrădăcinat şi nu a mai putut rămâne racordat la real, la un mod de viaţă cumpătat şi firesc. A ajuns un zămislitor de utopii şi un visător obsedat de plăsmuirea unor paradisuri terestre. Spre deosebire de lumea unui astfel de om, marcată de ambiţii şi lăcomie, conflicte, nelinişti, frică, robie şi teroare, civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” (Horia Bernea).

Situaţia actuală a ţăranului. Necesitatea refacerii legăturii dintre sat şi oraş

În ce situaţie a fost adus ţăranul român de făuritorii de utopii mai vechi şi mai noi (comunistă, ieri, neoliberală/globalistă – azi)? Proletarul de ieri, înstrăinat de propriul pământ, strămutat, în mod silnic, la oraş pentru a deveni o unitate de producţie în marea industrie, un om masificat, este „căpşunarul” de azi, smuls din comunităţile organice – familia, satul, ţara – pentru a se bucura de „darul libertăţii”. Sau este ţăranul devenit un „capitalist” abil, care se descurcă cum poate, se „adaptează”, „ţăranul” înstrăinat nu numai de propriile rădăcini, dar şi de modul tradiţional de a trăi şi de a produce – oglinda tristă a stării în care a fost adus astăzi satul. Un principiu care stă la baza sistemului corporatist este râvna de a produce în primul rând pentru profit, nu pentru om (într-o lume în care pieţei i se acordă supremaţie, în detrimentul menţinerii sănătăţii şi a vieţii). Or, în acest mod, are loc inevitabil o degradare a relaţiilor dintre oameni. A produce mâncare nesănătoasă pentru profit conduce la alterarea conştiinţei şi a caracterului celui care o produce, la înstrăinarea acestuia de semenul sau, care nu mai este aproapele, ci doar un consumator. Tirania pieţei se reflectă prin răsturnarea valorilor, generată de idolatrizarea banului, devenit singurul „liant” social al noii societăţi globalizate. Aşa se explică de ce am dat întâietate pieţei în detrimentul omului, profitului în dauna sănătăţii, acumulării canceroase şi consumului nesăbuit în defavoarea cumpătării, sistemului financiar speculativ în paguba economiei reale. Sub paravanul mult aclamatei „pieţe libere” se desăvârșește astăzi procesul de dezrădăcinare a noastră iniţiat în mod brutal în comunism.

Eliminarea ţăranilor şi a micilor proprietari (producători) prin comasarea agriculturii, prin vinderea pământurilor, prin lipsirea ţăranilor de mijloacele necesare pentru a-şi munci pământul, părăsirea vetrelor, uitarea rădăcinilor şi a propriei credinţe, destrămarea familiilor şi a comuniunii cu cei de acelaşi neam, cu strămoşii, cu ţara, prin încurajarea emigrării, toate acestea în favoarea unor profitori străini şi a marilor corporaţii, sunt cele mai clare semne ale acestei dezrădăcinări şi ale înrobirii în care am fost aduşi. Marele economist din perioada interbelică Virgil Madgearu argumenta în lucrările sale că protejarea şi răspândirea micii gospodării ţărăneşti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va întreţine o populaţie densă, va intensifica producţia agricolă şi va alcătui pentru producţia industrială a ţării o piaţă internă, capabilă să consume stocuri mari de mărfuri” şi că „regimul de proprietate şi de muncă ţărănească poate deveni punctul de plecare al dezvoltării unei industrii naţionale. …Cu cât va fi mai răspândită gospodăria ţărănească mică, cu atât va dispărea mai repede şi mai complet cauza emigrării”. Acest program economic care avea ca punct de pornire cunoaşterea realităţilor româneşti şi a necesităţilor reale ale unei ţări preponderent agrare precum a noastră (al cărei atu era şi încă este tocmai calitatea superioară a pământului ei) a fost întrerupt brutal prin instalarea comunismului, iar consecinţele distrugerii micii gospodării ţărăneşti le suportăm astăzi din plin, lucrurile evoluând într-o direcţie contrară celei pe care o avea în vedere Virgil Madgearu: scăderea populaţiei într-un ritm fără precedent, exodul ţăranilor, abandonarea satelor, proletarizarea ţăranilor, aduşi în condiţia umilitoare de forţă de muncă ieftină, condamnată să „argăţească” pe plantaţiile deţinute de corporaţii, distrugerea agriculturii, importul a 80 % din alimente, industria naţională făcută praf, înrobire şi exploatare în favoarea cămătarilor şi a unei oligarhii financiare.

Colectivizarea a avut efecte dezastruase nu atât prin faptul că ţăranilor li s-au confiscat pământurile (de care existenţa ţăranului este organic legată), cât prin erodarea spiritului de comuniune (care se hrănește din credinţă) care domnea în satul românesc şi care forma altă dată şi baza unui regim cooperatist trainic. Aşa s-a produs degradarea satului, păstrătorul prin excelenţă al fiinţei româneşti, loc binecuvântat al solidarităţii organice şi al omeniei, iar decăderea morală care ia o amploare fără precedent în oraşe, lipsa solidarităţii şi a unităţii dintre români, uniformizarea şi atomizarea societăţii, sunt tocmai urmările degradării satului; totodată, acestea sunt consecinţele creării intenţionate a unui antagonism între sat şi oraş – în cadrul căruia satul este considerat un loc al „înapoiaţilor”, „arhaicilor” (mai nou, al ţăranilor „beţivi şi leneşi”), iar oraşul, o întruchipare a „progresului”, a omului nou „luminat” şi emancipat, în fond, un om înstrăinat de Dumnezeu şi de semeni, mutilat sufleteşte, lipsit de busolă şi înrobit cu totul patimilor. Însă acest război al oraşului împotriva satului a fost mereu dus cu perseverenţă de regimurile totalitare. În acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, creându-se condiţiile prielnice pentru înrobirea şi spolierea noastră.

Până când nu vom reface legătura dintre sat şi oraş, redând ţăranilor demnitatea de a trăi potrivit firii şi rostului lor (nu ca sclavi agricoli şi căpşunari, izgoniţi de pe propriile pământuri), populaţia din oraşe va rămâne o masă atomizată, pradă unor forţe străine destructurante, care ne vor acapara nu numai pământurile, dar şi sufletele. Până când nu vom înţelege că trebuie să ne păstrăm ţăranii la vetre, ataşaţi de pământul şi credinţa strămoşească – ai căror păstrători dârzi trebuie să fie –, să-i ridicăm din condiţia mizeră, redeşteptând în ei virtuţile creatoare şi dându-le posibilitatea să le cultive, pentru a deveni adevăraţi gospodari, nu vom putea ieşi din condiţia de sclavie. Le vom putea trezi virtuţile creatoare ajutându-i să reintre în legătură cu rădăcinile lor şi cu pământul. Încurajând micile gospodării ţărăneşti, modelele asociative şi cooperatiste, conlucrarea, cooperarea între sat şi oraş (din care oraşul ar avea însutit de câştigat), agricultura ecologică sprijinită de comunitate, producţia locală, microcreditarea etc. Astfel, din munca cinstită a ţăranului, care va restaura şi va menţine rânduiala, din hărnicia şi dăruirea sa, vor izvorî roade curate şi binecuvântate, care ne vor hrăni trupeşte şi sufleteşte.

Îndemnul pe care îl adresa românilor Liviu Rebreanu la finalul discursului de recepţie la Academia Română este la fel de valabil şi astăzi: „Oraşul însă trebuie să fie pătruns şi el de duhul pământului şi al sufletului românesc. Glasul pământului trebuie să fie auzit şi înţeles şi de orăşeni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni să n-o mai înfrângă şi nici să n-o nesocotească. Între sat şi oraş trebuie să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească de care în sfârşit va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre. De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuie să ne întoarcem necontenit”.

Articol relatat de portalul Ortodoxia Tinerilor.