Cu ce pahar dai, cu acela el (Umor popular)

Cu ce pahar dai, cu acela el

(Umor popular)

Odată, când şerbia neagră încă nu era desfiinţată, la un boier slujea un ţigan cu soţia lui: ea prin casă, iar el - ca birjar (vizitiu). Ţiganca era de o frumuseţe ieşită din comun. Drept că şi el nu avea pereche: zdravăn, cu o faţă rumenă şi nişte mustăţi de nu-şi puteau femeile lua privirile de le el. Boierul, observând azi şi observând mâine frumuseţea de ţigancă, fără să-şi dea seama, îi cade în mrejele ispitei pe neobservate. Şi aşa boierul nostru începe să umble buimac dând „buna ziua” la găini. Ce a fost mai departe, ştiau numai ei. Ţiganul a simţit că ceva nu-i curat la mijloc, dar ce să facă - e argat şi e nevoit să tacă. De la un timp, lucrătorii au observat că în sufletul ţiganului se petrece ceva, căci îl tot auzeau cântând: „Aşa-i rău şi aşa nu-i bine”. Curioşi, încep să-l isco­dească  din  fir în pâr.  Până  la  urmă  ţiganul  le  destăinuieşte
cauza, însă îi roagă să nu spună nimănui, fiindcă poate rămânea pe drumuri.

Într-o zi, boierul îl chemă pe ţigan şi-i spune:

-Pregăteşte tarantasul, îngrijeşte caii frumos, că ai s-o duci pe cucoană la prietena ei de peste deal.

Se suie în brişcă cucoana - numai ţarţamuri şi parfumuri, că şi caii au început să strănute de se uita lumea la ei. Se pornesc. E o zi fermecătoare - păsările cântă, miresme de flori, un vântuleţ drăgălaş le dezmierda inima. Ce-i vine cucoanei în cap şi-i zice birjarului:

-Ioane, ia-o prin luncă. E mai răcoare şi nu-i praf!

Voinţa cucoanei e sfântă. Dar lunca nu-i drum: aici un tufiş, colo - un muşuroi, ici o vâlcea... Şi aşa mergând, se răstoarnă tarantasul cu tot cu cucoană. Caii se sperie, cu greu ţiganul îi opreşte, îi linişteşte şi dă fuga la cucoană, să vadă ce s-a întâmplat. O vede nemişcată, întinsă şi goală până la brâu. „Vai de mine, îşi zice bărbatul, am omorât cucoana. Până aici a fost ce a fost, acuma am pus-o de mămăligă!”. Se apropie de ea, îi pune mâna pe piept să vadă dacă mai suflă, în acest moment ea face „hap” cu amândouă mâinile şi-i prinde mâna ţiganului. El dă s-o retragă, ea nu-i dă drumul. Mai încearcă o dată, dar degeaba. Ion văzând că cucoana nu-i moartă şi încâ-1 ţine de mână, deodată i se întunecă înaintea ochilor şi uită că aceasta-i cucoana... S-au întors acasă - bun şi bine. La poartă o întâmpină cuconul cu diferite întrebări. Ea, indispusă, îl roagă s-o iese în pace, căci e prea obosită, că vizita aceasta i-a scos sufletul şi abia aşteaptă să se vadă-n pat. A doua zi, ţiganul, îngrijind caii, cânta: „Şi aşa-i bine şi aşa nu-i rău”. Auzindu-1, toţi au rămas trăsniţi: ce s-a întâmplat? Care-i motivul? Şi aşa, după cum e firea omenească, s-au pus pe capul ţiganului să-l iscodească. Şi au stat pe capul lui până le-a povestit totul din fir în păr. Auzind toată pătărania ţiganului, fiecare a înţeles în felul său, dar toţi au căzut de acord cu înţelepciunea populară : „Cu ce pahar dai, cu acela ei”. Cu timpul, boierul a început să bănuiască ceva, căci cucoana prea des îşi vizita prietena, dar nu putea face nimic. Ţiganca l-a adus la condiţia că calea prin străchini.

Todor Nicolaevici

Suceveni, raionul Hliboca

Zorile Bucovinei