Iulia Captari-Bidaşcu:
„Eu trăiesc aşa cum cânt şi cânt aşa cum trăiesc...”
„...Eu-s fată de-a lui Captari
Şi-s din neam de lăutari,
Sunt mândră că pot cânta
Cu Călin alăturea.
Cântăm naşterea, iubirea,
Şi dorul, şi despărţirea,
Bocetul după părinţi
Când s-au dus ei printre sfinţi,
C-am crescut în rugăciune
Şi-am strâns cântece prin lume
De la cei bătrâni lăsate,
Doine vechi demult uitate
De la Costiceni din sat,
C-aşa cucul mi-o cântat...”
- Felicitări! Este cea mai originală carte de vizită
muzicală auzită de când mă ştiu. Eu propun să rămânem şi în continuare ancoraţi
aici, în preajma lăzii cu zestre lăsată de strămoşii noştri.
Se vorbea adineaori prin sat că în adolescenţă vroiai
să devii violonistă...
- Aşa este, chiar
am început să iau lecţii la vioară de la unchiul Toadere Captari, care spunea
că eram o elevă promiţătoare. Pe atunci îmi imaginam cariera în concurenţă cu
verişoara mea, Lilia Captari, fiica unchiului Toadere Captari. Dar nu a fost să
fie. Printr-o circumstanţă plină de mister s-a întâmplat să-mi dispară vioara,
fapt ce m-a derutat şi l-a supărat grozav pe tata. Am plecat la Chişinău şi am
susţinut examenele de admitere la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga”, secţia
„Cântec popular”. Am fost ajutată de regretatul maestru Dumitru Blajinu,
prieten bun cu unchiul Toadere Captari, interpreta Veronica Mihai, pedagogul
Ştefan Crigănuţă ş.a. La momentul înmatriculării nu mi-a ajuns... un punct.
Abia peste 10 zile, când cineva din lista candidaţilor nu s-a prezentat, a
apărut ordinul că eu am fost acceptată ca studentă. Însă cei de acasă nu mi-au
arătat la timp avizul de înmatriculare şi am întârziat la lecţii, fiind chemată
o altă fată din lista cu acelaşi punctaj de admitere. Ne-am dus la Chişinău
împreună cu tata, am ridicat fişele de examinare şi am venit la Şcoala de
iluminare culturală din Cernăuţi, unde am fost acceptată necondiţionat în baza
notelor de la Chişinău la secţia „Conducător de cor”.
- Crezi în ceea ce consătenii numesc noroc, destin, ursită?
- Cum să mă
exprim... Norocul e noroc, dar trebuie să ai parte şi de talent. Acea balanţă,
echilibrul dintre talent şi muncă este, cred eu, decisivă. Dacă nu munceşti,
dacă nu-i disciplină în toate şi în totul, vorba ceea...
Apoi, dacă aţi
observat, cântecul tradiţional se trăieşte... Una este să sufli în microfon,
alta e să cânţi cu sufletul. Se pare că în prezent a apărut moda cântecului
comercial, a folclorului care se vinde bine la anumite petreceri. Se dau
uitării cântecul de leagăn, doina, bocetul, balada, cântecul eroic şi cel istoric, romanţa –
toate cu un pronunţat mesaj patriotic.
Îmi amintesc de
regretatul director de şcoală Vasile A. Ostafiev, care mai poseda şi acel dar
dumnezeiesc de a descoperi harul şi predilecţiile pedagogilor pentru sublim,
pentru frumos, organizând, mobilizând şi coordonând acţiunile de
culturalizare a tuturor categoriilor de consăteni.
După un concert
festiv la Nouasuliţă, când a fost lansată ideea grupurilor familiale dotate,
iar eu am cântat pentru prima dată în duet cu primarul Călin Bidașcu, ce credeţi că ne-a zis
Vasile Antonovici? „Măi băieţi, cât de frumuşei aţi fost în scenă! Să ştiţi că
şi mai frumoşi veţi fi în viaţă, dacă veţi forma o familie...” Vorbe profetice!
Autorul acestor
rânduri întotdeauna a admirat calităţile de pedagog ale directorului Vasile
Ostafiev considerat un veritabil model. Nu cred că am găsit până în prezent
cuvântul potrivit ca sinonim ce ar putea reda portretul Domniei Sale ca Om şi
Pedagog al secolului douăzeci: demnitate, destoinicie, abilitate, dexteritate,
ingeniozitate, iscusinţă, isteţime, pricepere, îndemânare, dăscălie, tărie de
caracter şi simţ al măsurii, şi... acest şirag poate fi continuat cu înzestrat, măiestrit, binecuvântat etc.,
etc. Putea oare un învăţător, educator, contabil sau elev să nu se prezente la repetiţie
în cor, să fie absent la repetiţia formaţiei de dans ori a studioului de
teatru? Primarul – şi acela venea primul la repetiţiile corului... Preceptele
psihologiei sociale confirmă că doar astfel comunitatea unui sat poate fi
solidarizată, unită şi condusă spre fapte mari în cinstea satului. Şi, desigur,
ne referim şi la alocarea mijloacelor financiare pentru susţinerea obiectivelor
cultural-estetice din partea celor chemaţi să programeze şi să asigure
realizarea lor.
- Cea mai vie amintire din copilărie...
- Sunt multe... La
vârsta de trei ani, pe când ai noştri cântau la o cumătrie prin vecini, eu cu
sora Rodica şi verişorul Victor al unchiului Prohor, o făceam pe artiştii
căţăraţi pe poarta din nuiele la bunelul, intonând după taraf un cântec răspândit
pe atunci la noi în sat:
„Foaie verde trei nuiele,
Trei mândruţe frumuşele,
Ce să fac eu, ce să fac
Dacă toate trei îmi plac?”
Se vede că
hârjoneala noastră a provocat o rezonanţă ritmică pronunţată, că am prăvălit şi
poarta, şi gardul... Când au venit părinţii seara să ne ia acasă, bunica le-a
spus că „să vedeţi, nepoata asta Iulia va fi cântăreaţă, dacă rupe gardurile de
pe acum”...
În clasa întâia, la
şapte anişori, învăţătoarea Profira Nicorici m-a lansat în scenă cu o poezie
despre Moş Crăciun (pe atunci i se spunea „Moş Gerilă”, evident din „Den Moroz”):
„Prin troiene spulberate
Moş Crăciun îşi face drum
Şi cu sacul plin în spate
Drept spre noi porneşte-acum...”
Ţin minte bine,
sala cu Pomul de Crăciun, peretele din scânduri ce se desfăcea lărgind cele
două clase din şcoala veche, unde-i primăria acum, o clasă era scena, cealaltă
pentru spectatorii-părinţi şi eu am cântat „O,
brad frumos!”, acompaniată la vioară de profesorul Andrei V. Nicorici,
soţul Profirei Gr. Nicorici. După ropotul aplauzelor mai multă lume l-a felicitat
pe tata zicându-i: „Haritoane, fata asta chiar o să-ţi mângâie bătrâneţile
cântând...” Frumoasă poveste, nu-i aşa?
„O, brad frumos, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde,
Tu eşti copacul credincios
Ce frunza nu şi-o pierde...”
În acea perioadă
m-a încurajat mult profesoara de literatură română Vera Varlaam Nistreanu, care
m-a promovat în formaţia de teatru dramatic şi mi-a încredinţat recitaluri
întregi din poezia lui G. Coşbuc, M. Eminescu, V. Alecsandri, precum şi cântece
pe versurile clasicilor literaturii româneşti. Dar cu ce am putea compara oare
participarea în componenţa ansamblului folcloric vocal şi a corului, îndrumate de
învăţătorul de muzică Sergiu F. Captari și de Maria Ilie Cușnir (era un cor din 70 de persoane), prezente la toate întrunirile din sat,
de la serate la adunări publice?! Pe atunci nimeni nu invoca pretexte precum că
„educaţia patriotică nu figurează ca disciplină în programul de studii” sau că
„fluierul nu e prevăzut ca instrument muzical şi n-avem pedagogi pentru
asta”... Consătenii sunt nedumeriți în prezent, oare cât timp sala pentru repetiţiile
colectivelor artistice de la Casa de
Cultură va mai fi transformată în prăvălie pentru piese de schimb auto,
gestionată de administraţia acestui locaş de cultură, cu plata de arendă „de o
sută-două de hrivne”, şi de ce oare cei de la Secţia raională de cultură se
prefac a nu observa aceste „fleacuri”, care afectează activitatea
educativ-culturală”?
...După absolvirea
studiilor muzicale la Cernăuţi am venit în sat şi am lucrat mai întâi la
căminul cultural din Dumeni, apoi conducător artistic la Casa de Cultură din
Costiceni, împreună cu inimosul director, bun organizator Andrei Colac. Am
activat în total 37 de ani pe tărâmul culturii, dintre care 32 de ani am cântat
în orchestra Casei de Cultură, această instituţie obţinând indici de frunte în
cadrul raionului Noua Suliţă şi al regiunii Cernăuţi. Chiar și lumea din satele
vecine este nedumerită, de ce oare în prezent, dintre atâtea sute de
specialişti care au absolvit Şcoala de muzică din Costiceni şi instituţii de
profil din Ucraina şi de peste hotare, nu dorim noi să angajăm pe cineva cu
studii speciale corespunzătoare în fruntea Casei de Cultură, aceştia fiind
nevoiţi să-şi caute de lucru prin alte părţi...?
Am fost şi sunt
convinsă că publicul, mai ales consătenii, poartă respect şi se mândresc, alături
de talentaţii creatori şi purtători de valori cultural-artistice din această
vatră cu talente de patrimoniu. Este dureros că indiferenţa, ignoranţa,
dispersarea (să nu zicem dezunirea), analfabetismul unora etc. conduc la
destrămarea frumoaselor tradiţii ale satului, ale comunităţii ce rătăceşte acum
în căutarea unei identităţi pierdute.
- Să nu disperăm, fiindcă această meteahnă nu este în
firea Căptărenilor şi nici a costicenenilor în genere. Şi avem suficiente
dovezi în acest sens, izvodiri ce au făcut şi fac cinste satului nostru şi
oamenilor de bună credinţă prin înfăptuirile făurite. Să nu uităm că în lada de
zestre păstrăm ceea ce este mai de preţ, ce am pus în gând să transmitem prin
generaţii.
- Știi ce am descoperit eu, pe parcursul mai multor ani
de când ne cunoaştem?
- Ce-o fi oare şi
eu nu ştiu?
- Ba ştii prea bine! La una din întâlnirile în cadrul
cenaclului etnofolcloric „Toadere Captari”, am luat în discuţie un fenomen
specific pentru copiii şi adolescenţii din sat: caietul cu cântece, amintiri şi poze. Ţi-ai adus aminte? Ei, vezi?
Eu cred că merită să discutăm şi despre aceasta.
Cu ani în urmă Iulia Captari-Bidaşcu avea... unsprezece
caiete de acestea, pe care le ţinea în casa mare, alături de zestrea pentru
fiica Diana şi nepoata Cristina. Caietul cu nr. 1 conţine 113 piese muzicale,
de pe timpul când era elevă în clasa a noua: texte de cântece populare, muzică
uşoară din lirica românească şi a altor etnii etc. În vara anului 1966, pe când
promovase în clasa a X-a apare caietul nr. 2, cu 107 cântece. Pe parcursul
clasei a X-a aflăm caietul cu nr. 3, pe copertă citim şi o menţiune: „Am trei
caiete de cântece, în acesta cu nr. 3 sunt 132 de cântece, în total am 400
(patru sute) de cântece”. Din luna iunie 1967 datează „caietul Iulianei Captari” cu 89 de cântece, următorul, cu nr. 5 inserează 69 de cântece, în octombrie
1975 caietul nr. 6 conţine 72 de cântece culese în ultimii doi ani, cel cu nr.
7 din august 1968 conţine de asemenea 72 de cântece, nr. 8 şi 9, respectiv, 12
şi 27 de cântece, iar caietul nr. 10 – 23 cântece de dor, dragoste, despre
părinţi şi cântece de glumă. Majoritatea creaţiilor din aceste caiete au ca
surse de provenienţă interpreţi cunoscuţi, preferaţi de tineretul anilor ’60,
dar şi din cele auzite de la consăteni sau cântate de colectivele artistice
conduse de unchiul Toadere Captari. Excepţie ar constitui caietul cu nr. 11,
provenind de la Sofia (Sonia) Rotaru, 73 de cântece datate cu 15 noiembrie anul
1963. Acest caiet a fost obţinut „ca dedicaţie” de la viitoarea artistă de
către Călin Bidaşcu, soţul Iuliei Captari, un interpret talentat, cu un repertoriu
reprezentativ şi voce originală.
- Maestre, vreau să
fac o remarcă aici, fiindcă nici la Cernăuţi şi nici la Chişinău, nu ştiu de
ce, despre asta nu se vorbeşte. Mă refer la caracteristica acestei subzone
etnofolclorice de aici din Valea Prutului şi, desigur, din această vatră,
Costicenii...
În accepţie pur
etnofolclorică noi ne aflăm într-o zonă
de interferenţă şi aceasta ne cauzează nu puţine incertitudini. Noi,
românii basarabeni de aici provenim din Moldova istorică, din judeţul Hotin,
considerat cetatea de nord a Moldovei lui Ştefan. În secolul trecut am devenit
bucovineni, afirmându-se că suntem din Moldova de Sus. Vecinătatea cu populaţia
ucraineană îşi lasă amprentele sale şi pe canavaua spiritualităţii populare.
Nici preceptele impuse de perioada sovietică, rusească n-au trecut fără să lase
urme în conştiinţa localnicilor, ca un blestem cu pecete împlântată adânc în
sufletele noastre.
Eu ştiu că există
şi noţiunea de grai muzical folcloric, dialect muzical regional. Cântecul
folcloric de aici are afinităţi, similitudini cu cel interpretat de Sofia
Vicoveanca şi Margareta Clipa, Zinaida Julea şi Ioana Căpraru, Grigore Gherman
şi Nicolae Sulac, nu-i așa...?
- Acesta este şi răspunsul la presupusa nedumerire. Am găsit în
arhiva de folclor a Universităţii din Cernăuţi mai multe mostre de cântece
culese prin ani de Valentina Colac şi Luiza Şeremet, pe când erau studente, de
la consătencele Alexandra Caba, Ioana Vasilos, Vera Valcanescu ş.a.
Când spunem „sat” avem în vedere vatra părintească, vatra
satului care trebuie apărată şi cinstită, nu numai ca teren funciar, geografic,
dar şi ca domeniu spiritual, ca matcă a identităţii noastre de neam. Aşa cum se
afirmă că Roma este vatra latinităţii,
să fim conştienţi că tot aşa satul
nostru atestat documentar la 1443 este vatra romanităţii, indiferent de
intemperiile istorice ce se abat asupra noastră.
Din momentul când ţăranul a bătut parul de hotărnicie şi
de întemeiere a aşezării, a vetrei, adică, personificarea acestui loc ne apare
în legătură strânsă cu Cerul/Cosmosul. Să ne amintim cum fiecare creştin îşi
ridică ochii în sus invocând prin rugă reprezentările benefice, la o anumită
etapă adăogându-i-se şi icoana de pe peretele de răsărit. În această ambianţă a
vetrei au apărut şi au crescut cântecele şi descântecele, obiceiurile,
ornamentele de pe covoare, ii şi ouă închistrite, horele şi meşteşugurile,
costumul popular şi Pluguşorul...
Aici au fost zămislite cântecele noastre, iar urechea
atentă le poate desluşi cu uşurinţă şi asemăna cu cele ale fraţilor şi
surorilor cu părinţi comuni, de viţă aleasă. Deci, vatra, putem spune, este şi
simbol al statorniciei, protectoare a familiei, căminului şi Neamului. Această
iradiere ancestrală a noţiunii de vatră se înrudeşte cu steaua ce i-a călăuzit
pe cei trei magi din colindele și căntecele de stea, dar şi cu peţitorii
alegorici din nunţile de altădată.
Prin urmare, Valea Prutului din spaţiul nostru, este un
tărâm de memorie culturală bogată, de mare diversitate şi multitudine de date
propuse spre cercetare. Privită din paradigma care ne interesează la acest
compartiment, am putea constata prezenţa masivă a cântecului de jale pentru
destinul românilor care o populează. Cel mai dureros fenomen este cel al
înstrăinării continue, cauzat şi de migrarea peste hotare a celor mai
înzestraţi şi talentaţi consăteni, dar şi învrăjbirea dintre cei rămaşi la
vatră. Iar anii trec, „tinereţea ni se gată şi bătrâneţea nu ne iartă”, vorba
cântecului. Revenind la caietele de cântece ale Iuliei Captari-Bidaşcu, vom
evidenţia o serie de lucrări din specia cântecelor meditative, cu profundă
rezonanţă filosofică populară (Cât e satul meu de mare, Mă vorbesc în sat
de rău, Aşa-i viaţa omului, M-o-nvăţat un moş bătrân, Eu de când mă ştiu pe
lume, Viaţă, viaţă, ce eşti rea, Doamne, ce se-ntâmplă-acuma, Cobori, Doamne,
pe pământ etc.). O altă categorie din repertoriul activ se referă la
tematica familială (Spune-mi, mamă, cui
m-ai dat, O bătrână într-o gară, Azi e ziua ta, măicuţă, Vecină, dragă vecină,
Un copil nu-i copăcel, Tinereţe, floare dulce, Am crescut băieţi şi fete
etc.). Un compartiment aparte alcătuiesc duetele cu soţul Călin (Mândruţă, frumoasă eşti, Câte flori sunt pe
răzor, Tinereţe – floare rară, Mi-a spus ieri, dar nu ştiu cine, Bucovina mea
etc.), precum şi cântecele interpretate solo de soţul Călin Bidaşcu (De la Cernăuţi la vale, Cântă cucul, bată-l
vina, Inimioară, inimioară, Vouă, dragii mei săteni).
Dragă Iulia, noi avem convingere că aici, la Costiceni,
ai adus întotdeauna şi aduci acea picătură de culoare care ne caracterizează pe
noi, românii nativi...
- Dacă am reuşit,
măcar şi cu acea picătură de care ați pomenit, să bucur sufletele spectatorilor
cu strălucirea melosului cântat, a acelor diamante transpuse în fiorul versului
popular şi în vibraţia melodiei folclorice, să ştiţi că rămân cu convingerea că
nu mi-am trăit viaţa în zadar, că am îndreptăţit aşteptările tatălui meu
Hariton Captari, lăutar, care ar fi mândru dacă m-ar auzi cântând... Şi marele
rapsod Toadere Captari, fondatorul şi dirijorul orchestrei de muzică populară
din Costiceni, îndrumătorul meu în scenă, unchiul meu, cred că s-ar bucura
ascultându-mă.
Vă mărturisesc cu
nespusă durere că am fost martoră cum a fost umilit el când a fost demis în
1985, fiind nevoit să plece la Podvirna, ca pedagog la Şcoala de muzică pentru
copii şi să cânte în orchestra de muzică populară de acolo, condusă de
consăteanul nostru Ion Sârbu. Mare-i Dumnezeu...
Oare chiar nu
merită acest sat ca Şcoala de muzică, fondată tot de Toadere Captari să-i
poarte numele, iar în luna aprilie, când s-a născut, sau în septembrie, când a
plecat la cer, să fie comemorat anual, în mod civilizat, în cadrul unui
festival de folclor?!
- Televiziunea, radioul, internetul oferă posibilităţi
vaste de informare şi de formare a gustului artistic...
- Este şi
mass-media o cursă întinsă cu bună ştiinţă. Mult public, cel tânăr mai cu
seamă, în prezent se complace, fiind dezorientat în criteriile de apreciere a
valorilor cântecului tradiţional şi a muzicii populare în general. Fiindcă urcă
în scenă solişti care n-au nici voce, nemaivorbind de repertoriu. Ei cred că
dacă îi copie pe Zinaida Julea, Nicolae Sulac, Ioana Căpraru sau pe oricare alt
cântăreţ, ar putea fi mare ca şi ei. Greşit, fiindcă în mediul artistic ei sunt
porecliţi „papagali”. Dar ce facem cu
publicul care este „educat”, adică impus să tolereze nonvalorile? Dar mai este
şi aspectul etic, moral. Eu ştiu că pentru „a împrumuta” un cântec de la alţi
interpreţi trebuie să obţii acordul acestora, alteori – să cumperi acele
creaţii, conform dreptului de autor în vigoare. Conştientizează unii „solişti”
că ei cântă „pe datorie” şi că aceasta mereu creşte?
- La ce festivaluri a participat Iulia Captari-Bidaşcu?
- La tare multe: „Să-mi cânţi, cobzar” de la Cernăuţi, „Cireşar”, „Colinda”, „Datini şi obiceiuri
de iarnă”, la Slatina în România, la Daugauvpils în Letonia, „Nufărul alb” de la Cahul, la Bălţi,
Botoşani, Suceava... Dar în câte localităţi am concertat! Cred că sunt de
ordinul sutelor, prin satele din regiunea Cernăuţi şi din Republica Moldova, România.
Şi fiica Diana a
demonstrat calităţi veritabile de bună interpretă, apoi şi nepoţica scumpă
Cristina. Ea încă de micuţă a început să cânte la grădiniţă şi la şcoală. Un
timp a făcut naveta la Cernăuţi, în ansamblul „Perla”. Cu această formaţie a
luat menţiuni şi premii la concursul „Floarea
din grădină”, a concertat la Alba-Iulia, Iaşi, Buzău, Oradea,
Şimleul-Silvaniei şi nu numai.
- Un mesaj pentru consătenii plecaţi de acasă, unde n-ar
fi ei după hotare...
”Nu uita că eşti român!
Nu uita că eşti român!
Că sus în deal la tine-n sat
Popa Ioan te-a botezat
Şi nana Stanca te-a ţinut
Un an la sân.
...Că rădăcina ta de veacuri
Stă înfiptă în ogor
Şi nu o poate smulge
Un vifor trecător.”
Acesta este
înţelesul pe care l-aş trimite solie spirituală fiecărui consătean şi tuturor
fraţilor români în căutarea unei vieţi mai bune. Încercaţi să îngânaţi acest
cântec zilnic, aşa ca pe un crez, fiindcă el este expresia simbolică cizelată
prin sita istoriei consfinţite de străbuni.
- Acest sat, Costiceni, mai are talente şi în prezent?
- Cum să nu, ce
întrebare... O cohortă întreagă de tineri talentaţi fac studii speciale la
Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, la instituţii de
profil din Cernăuţi, Suceava, la Kiev şi Harkov. Din urmă vine o generaţie ce
se afirmă pe băncile Şcolii de muzică pentru copii, cu proiecte inedite
naţionale şi internaţionale. Dar ce voci am descoperit la cele două grădiniţe
din sat aşteptând să fie valorizate... Şi asta ar fi misiunea Festivalului de
folclor „Toadere Captari”, să descopere noi talente şi valori de la noi din
sat. Să sperăm că generaţia de muzicieni afirmaţi, printre care Vladimir Raţa,
Ghenadie Caba, Lucian Colac ş.a. vor contribui la perpetuarea patrimoniului
cultural al satului nostru Costiceni.
- Şi, totuşi, te rog să-mi răspunzi sincer la o ultimă
întrebare: cum e viaţa unei artiste la pensie aici la noi, în Costiceni?
- ...Mă trezesc
dimineaţa şi mulţumesc Bunului Dumnezeu că mai apuc o zi... Mă uit dacă şi
Călin face la fel. Apoi comunicăm la telefon cu Diana şi Cristina. Ieşim în
grădină amândoi şi stăm de vorbă cu florile.... Răspundem la bineţele
vecinilor...
Eu îmi cumpănesc
viaţa după cea a consătenilor şi trăiesc aşa cum cânt şi cânt cam aşa cum
trăiesc. Aţi observat, probabil, că la noi se dă bineţe prin formule
întrebătoare: „Ce mai faceţi?”, „La
apă?”, „La coasă?”, „La praşilă?” ş.a.m.d., cu toate că se vede clar cu ce
se ocupă omul. Este felul nostru de a ne dori sănătate şi izbândă în toate
celea.
P.S. Da, nu v-am spus, alaltăieri
noapte i-am visat pe părinţi. Se făcea că tata cânta la vioară în rai, apoi,
sprijinit în cârjă, s-a dus să afle dacă mama a scos din cuptor saraliile...
M-am trezit şi am
plâns. Era spre sâmbăta moşilor, am ieşit la portiţă şi am dat câteva pomeni
copiilor din vecini.
Să ştiţi că la noi
şi plânsul este tot Cântec...
Dr. Tudor COLAC
0 Comentarii