Iulia Captari-Bidaşcu: „Eu trăiesc aşa cum cânt şi cânt aşa cum trăiesc...”


Iulia Captari-Bidaşcu: 
„Eu trăiesc aşa cum cânt şi cânt aşa cum trăiesc...” 

„...Eu-s fată de-a lui Captari
Şi-s din neam de lăutari,
Sunt mândră că pot cânta
Cu Călin alăturea.

Cântăm naşterea, iubirea,
Şi dorul, şi despărţirea,
Bocetul după părinţi
Când s-au dus ei printre sfinţi,

C-am crescut în rugăciune
Şi-am strâns cântece prin lume
De la cei bătrâni lăsate,
Doine vechi demult uitate
De la Costiceni din sat,
C-aşa cucul mi-o cântat...”

- Felicitări! Este cea mai originală carte de vizită muzicală auzită de când mă ştiu. Eu propun să rămânem şi în continuare ancoraţi aici, în preajma lăzii cu zestre lăsată de strămoşii noştri.
Se vorbea adineaori prin sat că în adolescenţă vroiai să devii violonistă...
- Aşa este, chiar am început să iau lecţii la vioară de la unchiul Toadere Captari, care spunea că eram o elevă promiţătoare. Pe atunci îmi imaginam cariera în concurenţă cu verişoara mea, Lilia Captari, fiica unchiului Toadere Captari. Dar nu a fost să fie. Printr-o circumstanţă plină de mister s-a întâmplat să-mi dispară vioara, fapt ce m-a derutat şi l-a supărat grozav pe tata. Am plecat la Chişinău şi am susţinut examenele de admitere la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga”, secţia „Cântec popular”. Am fost ajutată de regretatul maestru Dumitru Blajinu, prieten bun cu unchiul Toadere Captari, interpreta Veronica Mihai, pedagogul Ştefan Crigănuţă ş.a. La momentul înmatriculării nu mi-a ajuns... un punct. Abia peste 10 zile, când cineva din lista candidaţilor nu s-a prezentat, a apărut ordinul că eu am fost acceptată ca studentă. Însă cei de acasă nu mi-au arătat la timp avizul de înmatriculare şi am întârziat la lecţii, fiind chemată o altă fată din lista cu acelaşi punctaj de admitere. Ne-am dus la Chişinău împreună cu tata, am ridicat fişele de examinare şi am venit la Şcoala de iluminare culturală din Cernăuţi, unde am fost acceptată necondiţionat în baza notelor de la Chişinău la secţia „Conducător de cor”.
- Crezi în ceea ce consătenii numesc noroc, destin, ursită?
- Cum să mă exprim... Norocul e noroc, dar trebuie să ai parte şi de talent. Acea balanţă, echilibrul dintre talent şi muncă este, cred eu, decisivă. Dacă nu munceşti, dacă nu-i disciplină în toate şi în totul, vorba ceea...
Apoi, dacă aţi observat, cântecul tradiţional se trăieşte... Una este să sufli în microfon, alta e să cânţi cu sufletul. Se pare că în prezent a apărut moda cântecului comercial, a folclorului care se vinde bine la anumite petreceri. Se dau uitării cântecul de leagăn, doina, bocetul, balada, cântecul eroic şi cel istoric, romanţa – toate cu un pronunţat mesaj patriotic.
Îmi amintesc de regretatul director de şcoală Vasile A. Ostafiev, care mai poseda şi acel dar dumnezeiesc de a descoperi harul şi predilecţiile pedagogilor pentru sublim, pentru frumos, organizând, mobilizând şi coordonând acţiunile de culturalizare a tuturor categoriilor de consăteni.
După un concert festiv la Nouasuliţă, când a fost lansată ideea grupurilor familiale dotate, iar eu am cântat pentru prima dată în duet cu primarul Călin Bidașcu, ce credeţi că ne-a zis Vasile Antonovici? „Măi băieţi, cât de frumuşei aţi fost în scenă! Să ştiţi că şi mai frumoşi veţi fi în viaţă, dacă veţi forma o familie...” Vorbe profetice!
Autorul acestor rânduri întotdeauna a admirat calităţile de pedagog ale directorului Vasile Ostafiev considerat un veritabil model. Nu cred că am găsit până în prezent cuvântul potrivit ca sinonim ce ar putea reda portretul Domniei Sale ca Om şi Pedagog al secolului douăzeci: demnitate, destoinicie, abilitate, dexteritate, ingeniozitate, iscusinţă, isteţime, pricepere, îndemânare, dăscălie, tărie de caracter şi simţ al măsurii, şi... acest şirag poate fi continuat cu înzestrat, măiestrit, binecuvântat etc., etc. Putea oare un învăţător, educator, contabil sau elev să nu se prezente la repetiţie în cor, să fie absent la repetiţia formaţiei de dans ori a studioului de teatru? Primarul – şi acela venea primul la repetiţiile corului... Preceptele psihologiei sociale confirmă că doar astfel comunitatea unui sat poate fi solidarizată, unită şi condusă spre fapte mari în cinstea satului. Şi, desigur, ne referim şi la alocarea mijloacelor financiare pentru susţinerea obiectivelor cultural-estetice din partea celor chemaţi să programeze şi să asigure realizarea lor.
- Cea mai vie amintire din copilărie...
- Sunt multe... La vârsta de trei ani, pe când ai noştri cântau la o cumătrie prin vecini, eu cu sora Rodica şi verişorul Victor al unchiului Prohor, o făceam pe artiştii căţăraţi pe poarta din nuiele la bunelul, intonând după taraf un cântec răspândit pe atunci la noi în sat:
„Foaie verde trei nuiele,
Trei mândruţe frumuşele,
Ce să fac eu, ce să fac
Dacă toate trei îmi plac?”
Se vede că hârjoneala noastră a provocat o rezonanţă ritmică pronunţată, că am prăvălit şi poarta, şi gardul... Când au venit părinţii seara să ne ia acasă, bunica le-a spus că „să vedeţi, nepoata asta Iulia va fi cântăreaţă, dacă rupe gardurile de pe acum”...
În clasa întâia, la şapte anişori, învăţătoarea Profira Nicorici m-a lansat în scenă cu o poezie despre Moş Crăciun (pe atunci i se spunea „Moş Gerilă”, evident din „Den Moroz”):
„Prin troiene spulberate
Moş Crăciun îşi face drum
Şi cu sacul plin în spate
Drept spre noi porneşte-acum...”
Ţin minte bine, sala cu Pomul de Crăciun, peretele din scânduri ce se desfăcea lărgind cele două clase din şcoala veche, unde-i primăria acum, o clasă era scena, cealaltă pentru spectatorii-părinţi şi eu am cântat „O, brad frumos!”, acompaniată la vioară de profesorul Andrei V. Nicorici, soţul Profirei Gr. Nicorici. După ropotul aplauzelor mai multă lume l-a felicitat pe tata zicându-i: „Haritoane, fata asta chiar o să-ţi mângâie bătrâneţile cântând...” Frumoasă poveste, nu-i aşa?
„O, brad frumos, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde,
Tu eşti copacul credincios
Ce frunza nu şi-o pierde...”
În acea perioadă m-a încurajat mult profesoara de literatură română Vera Varlaam Nistreanu, care m-a promovat în formaţia de teatru dramatic şi mi-a încredinţat recitaluri întregi din poezia lui G. Coşbuc, M. Eminescu, V. Alecsandri, precum şi cântece pe versurile clasicilor literaturii româneşti. Dar cu ce am putea compara oare participarea în componenţa ansamblului folcloric vocal şi a corului, îndrumate de învăţătorul de muzică Sergiu F. Captari și de Maria Ilie Cușnir (era un cor din 70 de persoane), prezente la toate întrunirile din sat, de la serate la adunări publice?! Pe atunci nimeni nu invoca pretexte precum că „educaţia patriotică nu figurează ca disciplină în programul de studii” sau că „fluierul nu e prevăzut ca instrument muzical şi n-avem pedagogi pentru asta”... Consătenii sunt nedumeriți în prezent, oare cât timp sala pentru repetiţiile colectivelor artistice de la Casa de Cultură va mai fi transformată în prăvălie pentru piese de schimb auto, gestionată de administraţia acestui locaş de cultură, cu plata de arendă „de o sută-două de hrivne”, şi de ce oare cei de la Secţia raională de cultură se prefac a nu observa aceste „fleacuri”, care afectează activitatea educativ-culturală”?
...După absolvirea studiilor muzicale la Cernăuţi am venit în sat şi am lucrat mai întâi la căminul cultural din Dumeni, apoi conducător artistic la Casa de Cultură din Costiceni, împreună cu inimosul director, bun organizator Andrei Colac. Am activat în total 37 de ani pe tărâmul culturii, dintre care 32 de ani am cântat în orchestra Casei de Cultură, această instituţie obţinând indici de frunte în cadrul raionului Noua Suliţă şi al regiunii Cernăuţi. Chiar și lumea din satele vecine este nedumerită, de ce oare în prezent, dintre atâtea sute de specialişti care au absolvit Şcoala de muzică din Costiceni şi instituţii de profil din Ucraina şi de peste hotare, nu dorim noi să angajăm pe cineva cu studii speciale corespunzătoare în fruntea Casei de Cultură, aceştia fiind nevoiţi să-şi caute de lucru prin alte părţi...?
Am fost şi sunt convinsă că publicul, mai ales consătenii, poartă respect şi se mândresc, alături de talentaţii creatori şi purtători de valori cultural-artistice din această vatră cu talente de patrimoniu. Este dureros că indiferenţa, ignoranţa, dispersarea (să nu zicem dezunirea), analfabetismul unora etc. conduc la destrămarea frumoaselor tradiţii ale satului, ale comunităţii ce rătăceşte acum în căutarea unei identităţi pierdute.
- Să nu disperăm, fiindcă această meteahnă nu este în firea Căptărenilor şi nici a costicenenilor în genere. Şi avem suficiente dovezi în acest sens, izvodiri ce au făcut şi fac cinste satului nostru şi oamenilor de bună credinţă prin înfăptuirile făurite. Să nu uităm că în lada de zestre păstrăm ceea ce este mai de preţ, ce am pus în gând să transmitem prin generaţii.
- Știi ce am descoperit eu, pe parcursul mai multor ani de când ne cunoaştem?
- Ce-o fi oare şi eu nu ştiu?
- Ba ştii prea bine! La una din întâlnirile în cadrul cenaclului etnofolcloric „Toadere Captari”, am luat în discuţie un fenomen specific pentru copiii şi adolescenţii din sat: caietul cu cântece, amintiri şi poze. Ţi-ai adus aminte? Ei, vezi? Eu cred că merită să discutăm şi despre aceasta.
Cu ani în urmă Iulia Captari-Bidaşcu avea... unsprezece caiete de acestea, pe care le ţinea în casa mare, alături de zestrea pentru fiica Diana şi nepoata Cristina. Caietul cu nr. 1 conţine 113 piese muzicale, de pe timpul când era elevă în clasa a noua: texte de cântece populare, muzică uşoară din lirica românească şi a altor etnii etc. În vara anului 1966, pe când promovase în clasa a X-a apare caietul nr. 2, cu 107 cântece. Pe parcursul clasei a X-a aflăm caietul cu nr. 3, pe copertă citim şi o menţiune: „Am trei caiete de cântece, în acesta cu nr. 3 sunt 132 de cântece, în total am 400 (patru sute) de cântece”. Din luna iunie 1967 datează „caietul Iulianei Captari” cu 89 de cântece, următorul, cu nr. 5 inserează 69 de cântece, în octombrie 1975 caietul nr. 6 conţine 72 de cântece culese în ultimii doi ani, cel cu nr. 7 din august 1968 conţine de asemenea 72 de cântece, nr. 8 şi 9, respectiv, 12 şi 27 de cântece, iar caietul nr. 10 – 23 cântece de dor, dragoste, despre părinţi şi cântece de glumă. Majoritatea creaţiilor din aceste caiete au ca surse de provenienţă interpreţi cunoscuţi, preferaţi de tineretul anilor ’60, dar şi din cele auzite de la consăteni sau cântate de colectivele artistice conduse de unchiul Toadere Captari. Excepţie ar constitui caietul cu nr. 11, provenind de la Sofia (Sonia) Rotaru, 73 de cântece datate cu 15 noiembrie anul 1963. Acest caiet a fost obţinut „ca dedicaţie” de la viitoarea artistă de către Călin Bidaşcu, soţul Iuliei Captari, un interpret talentat, cu un repertoriu reprezentativ şi voce originală.
- Maestre, vreau să fac o remarcă aici, fiindcă nici la Cernăuţi şi nici la Chişinău, nu ştiu de ce, despre asta nu se vorbeşte. Mă refer la caracteristica acestei subzone etnofolclorice de aici din Valea Prutului şi, desigur, din această vatră, Costicenii...
În accepţie pur etnofolclorică noi ne aflăm într-o zonă de interferenţă şi aceasta ne cauzează nu puţine incertitudini. Noi, românii basarabeni de aici provenim din Moldova istorică, din judeţul Hotin, considerat cetatea de nord a Moldovei lui Ştefan. În secolul trecut am devenit bucovineni, afirmându-se că suntem din Moldova de Sus. Vecinătatea cu populaţia ucraineană îşi lasă amprentele sale şi pe canavaua spiritualităţii populare. Nici preceptele impuse de perioada sovietică, rusească n-au trecut fără să lase urme în conştiinţa localnicilor, ca un blestem cu pecete împlântată adânc în sufletele noastre.
Eu ştiu că există şi noţiunea de grai muzical folcloric, dialect muzical regional. Cântecul folcloric de aici are afinităţi, similitudini cu cel interpretat de Sofia Vicoveanca şi Margareta Clipa, Zinaida Julea şi Ioana Căpraru, Grigore Gherman şi Nicolae Sulac, nu-i așa...?
- Acesta este şi răspunsul la presupusa nedumerire. Am găsit în arhiva de folclor a Universităţii din Cernăuţi mai multe mostre de cântece culese prin ani de Valentina Colac şi Luiza Şeremet, pe când erau studente, de la consătencele Alexandra Caba, Ioana Vasilos, Vera Valcanescu ş.a.
Când spunem „sat” avem în vedere vatra părintească, vatra satului care trebuie apărată şi cinstită, nu numai ca teren funciar, geografic, dar şi ca domeniu spiritual, ca matcă a identităţii noastre de neam. Aşa cum se afirmă că Roma este vatra latinităţii, să fim conştienţi că tot aşa satul nostru atestat documentar la 1443 este vatra romanităţii, indiferent de intemperiile istorice ce se abat asupra noastră.
Din momentul când ţăranul a bătut parul de hotărnicie şi de întemeiere a aşezării, a vetrei, adică, personificarea acestui loc ne apare în legătură strânsă cu Cerul/Cosmosul. Să ne amintim cum fiecare creştin îşi ridică ochii în sus invocând prin rugă reprezentările benefice, la o anumită etapă adăogându-i-se şi icoana de pe peretele de răsărit. În această ambianţă a vetrei au apărut şi au crescut cântecele şi descântecele, obiceiurile, ornamentele de pe covoare, ii şi ouă închistrite, horele şi meşteşugurile, costumul popular şi Pluguşorul...
Aici au fost zămislite cântecele noastre, iar urechea atentă le poate desluşi cu uşurinţă şi asemăna cu cele ale fraţilor şi surorilor cu părinţi comuni, de viţă aleasă. Deci, vatra, putem spune, este şi simbol al statorniciei, protectoare a familiei, căminului şi Neamului. Această iradiere ancestrală a noţiunii de vatră se înrudeşte cu steaua ce i-a călăuzit pe cei trei magi din colindele și căntecele de stea, dar şi cu peţitorii alegorici din nunţile de altădată.
Prin urmare, Valea Prutului din spaţiul nostru, este un tărâm de memorie culturală bogată, de mare diversitate şi multitudine de date propuse spre cercetare. Privită din paradigma care ne interesează la acest compartiment, am putea constata prezenţa masivă a cântecului de jale pentru destinul românilor care o populează. Cel mai dureros fenomen este cel al înstrăinării continue, cauzat şi de migrarea peste hotare a celor mai înzestraţi şi talentaţi consăteni, dar şi învrăjbirea dintre cei rămaşi la vatră. Iar anii trec, „tinereţea ni se gată şi bătrâneţea nu ne iartă”, vorba cântecului. Revenind la caietele de cântece ale Iuliei Captari-Bidaşcu, vom evidenţia o serie de lucrări din specia cântecelor meditative, cu profundă rezonanţă filosofică  populară (Cât e satul meu de mare, Mă vorbesc în sat de rău, Aşa-i viaţa omului, M-o-nvăţat un moş bătrân, Eu de când mă ştiu pe lume, Viaţă, viaţă, ce eşti rea, Doamne, ce se-ntâmplă-acuma, Cobori, Doamne, pe pământ etc.). O altă categorie din repertoriul activ se referă la tematica familială (Spune-mi, mamă, cui m-ai dat, O bătrână într-o gară, Azi e ziua ta, măicuţă, Vecină, dragă vecină, Un copil nu-i copăcel, Tinereţe, floare dulce, Am crescut băieţi şi fete etc.). Un compartiment aparte alcătuiesc duetele cu soţul Călin (Mândruţă, frumoasă eşti, Câte flori sunt pe răzor, Tinereţe – floare rară, Mi-a spus ieri, dar nu ştiu cine, Bucovina mea etc.), precum şi cântecele interpretate solo de soţul Călin Bidaşcu (De la Cernăuţi la vale, Cântă cucul, bată-l vina, Inimioară, inimioară, Vouă, dragii mei săteni).
Dragă Iulia, noi avem convingere că aici, la Costiceni, ai adus întotdeauna şi aduci acea picătură de culoare care ne caracterizează pe noi, românii nativi...
- Dacă am reuşit, măcar şi cu acea picătură de care ați pomenit, să bucur sufletele spectatorilor cu strălucirea melosului cântat, a acelor diamante transpuse în fiorul versului popular şi în vibraţia melodiei folclorice, să ştiţi că rămân cu convingerea că nu mi-am trăit viaţa în zadar, că am îndreptăţit aşteptările tatălui meu Hariton Captari, lăutar, care ar fi mândru dacă m-ar auzi cântând... Şi marele rapsod Toadere Captari, fondatorul şi dirijorul orchestrei de muzică populară din Costiceni, îndrumătorul meu în scenă, unchiul meu, cred că s-ar bucura ascultându-mă.
Vă mărturisesc cu nespusă durere că am fost martoră cum a fost umilit el când a fost demis în 1985, fiind nevoit să plece la Podvirna, ca pedagog la Şcoala de muzică pentru copii şi să cânte în orchestra de muzică populară de acolo, condusă de consăteanul nostru Ion Sârbu. Mare-i Dumnezeu...
Oare chiar nu merită acest sat ca Şcoala de muzică, fondată tot de Toadere Captari să-i poarte numele, iar în luna aprilie, când s-a născut, sau în septembrie, când a plecat la cer, să fie comemorat anual, în mod civilizat, în cadrul unui festival de folclor?!
- Televiziunea, radioul, internetul oferă posibilităţi vaste de informare şi de formare a gustului artistic...
- Este şi mass-media o cursă întinsă cu bună ştiinţă. Mult public, cel tânăr mai cu seamă, în prezent se complace, fiind dezorientat în criteriile de apreciere a valorilor cântecului tradiţional şi a muzicii populare în general. Fiindcă urcă în scenă solişti care n-au nici voce, nemaivorbind de repertoriu. Ei cred că dacă îi copie pe Zinaida Julea, Nicolae Sulac, Ioana Căpraru sau pe oricare alt cântăreţ, ar putea fi mare ca şi ei. Greşit, fiindcă în mediul artistic ei sunt porecliţi „papagali”. Dar ce facem cu publicul care este „educat”, adică impus să tolereze nonvalorile? Dar mai este şi aspectul etic, moral. Eu ştiu că pentru „a împrumuta” un cântec de la alţi interpreţi trebuie să obţii acordul acestora, alteori – să cumperi acele creaţii, conform dreptului de autor în vigoare. Conştientizează unii „solişti” că ei cântă „pe datorie” şi că aceasta mereu creşte?
- La ce festivaluri a participat Iulia Captari-Bidaşcu?
- La tare multe: „Să-mi cânţi, cobzar” de la Cernăuţi, „Cireşar”, „Colinda”, „Datini şi obiceiuri de iarnă”, la Slatina în România, la Daugauvpils în Letonia, „Nufărul alb” de la Cahul, la Bălţi, Botoşani, Suceava... Dar în câte localităţi am concertat! Cred că sunt de ordinul sutelor, prin satele din regiunea Cernăuţi şi din Republica Moldova, România.
Şi fiica Diana a demonstrat calităţi veritabile de bună interpretă, apoi şi nepoţica scumpă Cristina. Ea încă de micuţă a început să cânte la grădiniţă şi la şcoală. Un timp a făcut naveta la Cernăuţi, în ansamblul „Perla”, condus de maestrul Iurie Levcic. Cu această formaţie a luat menţiuni şi premii la concursul „Floarea din grădină”, a concertat la Alba-Iulia, Iaşi, Buzău, Oradea, Şimleul-Silvaniei şi nu numai.
- Un mesaj pentru consătenii plecaţi de acasă, unde n-ar fi ei după hotare...
         ”Nu uita că eşti român!
         Nu uita că eşti român!
Că sus în deal la tine-n sat
Popa Ioan te-a botezat
Şi nana Stanca te-a ţinut
Un an la sân.
...Că rădăcina ta de veacuri
Stă înfiptă în ogor
Şi nu o poate smulge
Un vifor trecător.”
Acesta este înţelesul pe care l-aş trimite solie spirituală fiecărui consătean şi tuturor fraţilor români în căutarea unei vieţi mai bune. Încercaţi să îngânaţi acest cântec zilnic, aşa ca pe un crez, fiindcă el este expresia simbolică cizelată prin sita istoriei consfinţite de străbuni.
- Acest sat, Costiceni, mai are talente şi în prezent?
- Cum să nu, ce întrebare... O cohortă întreagă de tineri talentaţi fac studii speciale la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, la instituţii de profil din Cernăuţi, Suceava, la Kiev şi Harkov. Din urmă vine o generaţie ce se afirmă pe băncile Şcolii de muzică pentru copii, cu proiecte inedite naţionale şi internaţionale. Dar ce voci am descoperit la cele două grădiniţe din sat aşteptând să fie valorizate... Şi asta ar fi misiunea Festivalului de folclor „Toadere Captari”, să descopere noi talente şi valori de la noi din sat. Să sperăm că generaţia de muzicieni afirmaţi, printre care Vladimir Raţa, Ghenadie Caba, Lucian Colac ş.a. vor contribui la perpetuarea patrimoniului cultural al satului nostru Costiceni.
- Şi, totuşi, te rog să-mi răspunzi sincer la o ultimă întrebare: cum e viaţa unei artiste la pensie aici la noi, în Costiceni?
- ...Mă trezesc dimineaţa şi mulţumesc Bunului Dumnezeu că mai apuc o zi... Mă uit dacă şi Călin face la fel. Apoi comunicăm la telefon cu Diana şi Cristina. Ieşim în grădină amândoi şi stăm de vorbă cu florile.... Răspundem la bineţele vecinilor...
Eu îmi cumpănesc viaţa după cea a consătenilor şi trăiesc aşa cum cânt şi cânt cam aşa cum trăiesc. Aţi observat, probabil, că la noi se dă bineţe prin formule întrebătoare: „Ce mai faceţi?”, „La apă?”, „La coasă?”, „La praşilă?” ş.a.m.d., cu toate că se vede clar cu ce se ocupă omul. Este felul nostru de a ne dori sănătate şi izbândă în toate celea.
P.S. Da, nu v-am spus, alaltăieri noapte i-am visat pe părinţi. Se făcea că tata cânta la vioară în rai, apoi, sprijinit în cârjă, s-a dus să afle dacă mama a scos din cuptor saraliile...
M-am trezit şi am plâns. Era spre sâmbăta moşilor, am ieşit la portiţă şi am dat câteva pomeni copiilor din vecini.
Să ştiţi că la noi şi plânsul este tot Cântec...

Dr. Tudor COLAC





Înapoi
Înainte
Comentează aici

0 comentarii: