Alexei Mateevici
În luna martie a anului 2023 se împlinesc 135 de ani de la nașterea lui Alexei Mateevici - poet, publicist, traducător, fruntaș al mișcării de eliberare națională din Basarabia începutului de secol XX, autorul poeziei „Limba noastră” - cel mai frumos imn dedicat limbii române.

Alexei Mateevici S-a născut pe 16/28 martie 1888 la Căinari, județul Tighina, într-o familie de preoți cu vechi tradiții românești. Tatăl, Mihai Mateevici, era originar de prin părțile Sorocii, iar mama Nadejda era fiica protopopului Ioan Neaga din Căușeni.

Urmează școala primară din Zaim, unde, în anul 1893, se mutaseră cu traiul părinții. Își continuă studiile la Școala Duhovnicească și la Seminarul Teologic din Chișinău (1897-1910).

Își desăvârșește studiile la Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev (1910-1914), unde își susține teza de licență, intitulată „Concepția religioasă și filosofică a lui Gustav Theodor Fechner”.

După absolvire revine la Chișinău și activează ca profesor de limba greacă la Seminarul Teologic. În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Novițchi.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Alexei Mateevici este preot militar al unei unități ruse de pe frontul din Galiția. În 1916, la intrarea României în război, după cei doi ani de neutralitate, solicită să fie transferat în România, în brigada 71 artilerie de pe frontul Tecuci–Mărăşeşti.

La sfârșitul lunii iulie a anului 1917 preotul-poet se îmbolnăvește de gripă și revine la Chișinău. Este internat la Spitalul Municipal nr.1 din oraș unde, pe 13/26 august 1917, la nici 30 de ani împliniți, cade răpus de febră tifoidă.

Alexei Mateevici debutează la vârsta de 18 ani, în ziarul „Basarabia” din 20 septembrie 1906, cu prima parte din corespondența intitulată „Chestia preoțească”, pe care o semnează cu pseudonimul A. Mihailescu. Tot în acest ziar, în numerele 48, 49 și 50 din 1906 îi apare nuvela „Toamna”.

Poeziile „Cântecul zorilor”, „Țăranii”, „Eu cânt”, „În zarea anilor”, publicate la începutul anului 1907 în ziarele „Basarabia” și „Viața Basarabiei” au avut o mare rezonanță, Alexei Mateevici impunându-se drept unul dintre cei mai străluciți exponenți ai intereselor românilor basarabeni.

Începând cu anul 1910, Alexei Mateevici a publicat poezii, nuvele, articole în presa vremii. Debutând cu o proză tradusă din Cehov şi cu schiţa „Toamna” inspirată din viaţa basarabeană, în gazeta „Basarabia”. Colaborările cu presa scrisă au continuat în „Viaţa Basarabiei”, „Luminătorul”, „Cuvânt moldovenesc” ș.a., în care a publicat versuri originale şi traduceri din A. K. Tolstoi, S. I. Nadson, G. R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin, studii de etnografie şi folclor, de istorie, filozofie și de teologie.

Scrie articole bătăioase cu caracter politic, cum ar fi „Lupta moldovenilor pentru drepturi”, „Datoria noastră”, „Ce ne trebuie nouă” etc., dar și cu tentă științifică: „Obiceiurile și rânduielile nunții la moldovenii basarabeni”, „Colindele Crăciunului”, „Momentele influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, „Anul Nou la moldoveni”, „Bocetele de înmormântare moldovenești” etc.

În vara anului 1917 scrie poeziile: „Văd prăbușirea”, „Cântec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora" etc. La 17 iulie plăsmuiește poezia „Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. Unii istorici consideră că poemul a fost scrisă de Alexei Mateevici în tranșeele de la Mărăşeşti.

Cu puțină vreme înainte de sfârșitul tragic al preotului și poetului-tribun, pe 18 și 19 iunie 1917, el mai ține două cuvântări, de data aceasta în cadrul Cursurilor de limba română pentru învățătorii moldoveni. La ședința din prima zi Alexei Mateevici recită capodopera creației sale „Limba noastră”, pus pe note mai târziu de către compozitorul Alexandru Cristea, poem care actualmente este Imnul de Stat al Republicii Moldova.

În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.

Limba Noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Surse: