Femeia cândva și acum de Todor Nicolaevici




Femeia cândva și acum
       Despre femei s-au scris multe şi se vor mai scrie. însă şi multe nu s-au spus şi nici nu se vor spune. Marii filosofi, printre care şi L. Tolstoi, F. Dostoievskii, M. Eminescu şi alţii au încercat să pătrundă în tainele sufletului femeiesc, dar n-au fost în stare să ajungă până la capăt. Dar şi multe din enigmele sufleteşti ale femeii au fost ascunse de bărbaţi de teama şi egoismul lor de a-i permite supremaţia în societate. Însă toate aceste probleme le las pentru rezolvare celor înţelepţi. încerc să mă opresc la rolul şi locul femeii din perioada istorică, denumită „gospodăria naturală”. Şi aceasta aş vrea s-o fac din mai multe considerente, care vor fi expuse pe parcurs.
Se ştie, că viaţa strămoşilor noştri n-a fost uşoară şi nici liniş­tită. Mereu cu ochii „în patru”, mereu nevoiţi să-şi lese plugul şi să apuce sabia. Nu o dată codrii şi munţii le-au fost sălaş, nu o dată au fost nevoiţi să-şi ridice adăpost pe locuri pârjolite de diferite lifte străine. Şi-n aceste împrejurări vitregi un rol de-o importanţă enormă îi revenea femeii - ea devenea salvatoarea copiilor, ocrotitoarea celor mai necesare lucruri pentru ziua de mâine şi de cele mai multe ori era unicul hrănitor al familiei şi chiar al neamului. Dar şi aceasta este o temă pentru istorici, care aşteaptă iluminată.
Dacă N. Iorga arată rolul enorm al femeii în crearea şi păstrarea folclorului românesc, atunci eu, păcătosul de mine, mă voi referi, îndeosebi, la rolul femeii în economia cunoscută cu denumirea „gospodăria naturală” (casnică), în faţa femeii stăteau două probleme enorme: hrănirea şi îmbrăcatul familiei (şi ca să pătrundeţi în miezul celor ce vreau să descriu, imaginaţi-vă că pe atunci nu era curent electric, gaz, bani şi nici un fel de înlesniri, pe care le avem astăzi). Absolut totul, de ce avea nevoie familia pentru exis­tenţă, trebuia să treacă prin mâna femeii. De trei ori pe zi femeia trebuia să pregătească mâncare, să rânduiască copiii, să facă curăţenie în casă şi multe alte treburi mărunte. În fiecare sâmbătă cocea pâine sau plăcinte (învălite, alivinci sau mălai, un fel de pâine din făină de popuşoi) ş.a. Pro­ductele de hrană, de obicei, erau: laptele, ouăle, legumele, brânza de oi, mămăliga, cartoful ş.a. Ca băuturi răcoritoare se pregăteau: compoturi, must din fructe uscate şi covaşă (un fel de cvas ţărănesc). Toamna se folosea carnea de pasăre şi berbec, iarna - cea de porc, dar carnea, în viaţa ţăranilor de atunci, nu juca rolul hotărâtor.
O deosebită povară pe capul femeii era îmbrăcarea casei şi a familiei. Ea cu mâinile proprii trebuia să facă totul - începând de la mănuşi şi ciorapi şi terminând cu ţolurile, lăicerele şi covoarele. Dar pentru aceasta trebuia pregătită materia primă: lână, fuiorul şi câlţii.
1. Se începea cu semănatul cânepei şi inului. Se culegea, se făceau snopuşori şi se uscau bine.
2. Se punea la murat în apă (râu, baltă) pentru ca să se poată desprinde coaja de la tulpină. După aceasta erau din nou uscare.
3. Meliţatul. Cu un stativ special se pălea snopuşorul (horşta) până cădea toată tulpina uscată (puzderia).
4. Răgilatul. Coaja rămasă fără puzderie trebuia trasă (pieptănată) prin ragilă, un fel de pieptene, care mărunţea şi curăţea firişoarele făcându-le posibile pentru tors.
5. Torsul. Fuiorul, firişoarele subţiri se făceau caiere. Caierul se punea pe un stativ din care se trăgeau cu mâna stângă firişoare şi cu ajutorul fusului se răsuceau. Aţa căpătată în procesul torsului se numea tort.
6. Înălbitul (bilitul). Calapurile se puneau într-o putină cu găuri la fund (zolniţă), se acoperea cu o cârpă, pe cârpă se punea o vadră de cenuşă peste care se turna uncrop timp de 2-3 zile. în urma acestei proceduri calapurile primeau o culoare aproape albă.
7. Urzitul. Tortul pentru urzeală se punea pe un sta­tiv - urzitoare, cu ajutorul căreia se făcea un calap lung cât viitoarea pânză. Această urzeală se punea în stative (războiul de ţesut, fiecare două fire se treceau prin fiecare dinte al spetei şi despărţitură a iţelor).
Tortul pentru bătătură se punea pe nişte bobine (ţevi). O femeie harnică dacă sta în stative o zi putea ţese cam 7-8 metri de pânză.
8. Înălbitul pânzei. Ea se putea face cu adevărat albă numai fiind umezită şi ţinută la soare, şi numai după aceasta se putea confecţiona cămăşi.
Cămăşile se coseau tot cu mâna. O cămaşă fără ozoare putea fi cusută în 7-8 zile.
Femeia avea şi multe alte treburi, pe care le îndepli­nea - vara muncea alături de bărbat la câmp. Şi cu toate acestea, femeia rămânea principalul educator în familie: dădăcea copii, le cânta, le spunea poveşti, îi vindeca, dacă se îmbolnăveau, îi apăra de toate necazurile cu o insistenţă de necrezut, şi-şi instruia odraslele cu o mare înţelepciune.
Scriu aceste cuvinte nu pentru a plictisi pe cineva, ci, fiindcă mereu aud că acuma-i foarte greu, femeia-i prea ocupată, n-are timp liber şi nimic nu dovedeşte. Da! Stranie văicăreală, pe când ştiu şi văd că femeile tinere încep să uite chiar a face un borş ţărănesc, o zeamă bucovineană, o mămăligă românească, a coace pâine sau plăcinte. Unele femei tinere nu ştiu a ţinea acul sau andrealele în mână. Micuţilor aproape nimeni nu le mai cântă cântece de leagăn, nu le spune poveşti, copiii cresc tot mai izolaţi de mamă: grădiniţa, şcoala, uliţa tot mai simţitor pun stăpânire pe tineret. Apoi vin barurile, discote­cile şi Internetul, cu toate urmările lor dăunătoare. Aşa se prăpădeşte legătura, stima şi respectul dintre copii şi părinţi.
Femeia actuală tot mai simţitor se îndepărtează de misiunea şi che­marea ei sfântă de coagulator al familiei şi model de com­portare a individului. De aici avem într-o mare măsură şi comportarea fetelor, numărul mare al divorţurilor şi chiar relaţiile dintre generaţii. Şi pentru tinerii care consideră că părinţii nu-s demni de a le da unele poveţe, le amintesc cuvintele marelui F. Hemingway: „Când aveam 17 ani mi se părea că tata nu ştie nimic din cele ce ştiu eu, când aveam 30 de ani înţelegeam că tata câte ceva ştie din cele ce ştiu şi eu, dar când am avut 60 de ani, m-am convins că tata ştia totdeauna totul, dar eu nu ştiam nimic”.
Blamăm tânăra generaţie, dar care e rolul nostru în formarea ei, unde am fost noi în procesul creşterii copiilor?(!) Nepăsarea şi neatenţia ni se întoarce acum după merit. Dar în ceea ce avem, cu privire la răcirea relaţiilor dintre copii şi părinţi, o vină importantă o poartă şi con­ducerea statului. Ceea ce văd copiii la televizor şi Internet, contribuie numai şi numai la destrăbălarea şi sălbăticirea tinerilor: bătăi, omoruri, beţii, furturi şi desfrânare. Una şi aceeaşi, zi şi noapte, pe toate canalele TV. Pe scene numai femei goale, bărbaţi cu o înfăţişare de te bagă în sperieţi. Dansurile nu-s altceva decât nişte ţopăieli şi mişcări dezgustătoare. Îmi veţi reproşa că aceasta e artă. Artă modernă, primită de tineret şi răspândită în toată lumea. Nu, fraţilor, aceasta nu-i artă, ci prăpădul artei, demoralizarea tinerei generaţii. O asemene „artă” de dezeducare a tineretului e convenabilă numai narilor sugători de bani şi vrăjmaşilor noştri.
Am ajuns când munca nu mai este unicul izvor, adu­cător de bani şi frumuseţi. Omul muncii nu mai e preţuit şi nicăieri n-are trecere. Banul este ochiul dracului şi pune stăpânire din ce în ce tot mai vârtos pe sufletele oamenilor slabi de înger. Toţi vorbesc numai despre bani, toţi vor bani, dar să nu muncească. Astăzi banul hotărăşte totul - îţi deschide calea, îţi propune scaunul şi te scoate de la belea. Totul se vinde şi totul se cumpără. Dar cum a spus un erou al lui V. Alecsandri: „Până când?”
Todor Nicolaevici
Suceveni, raionul Hliboca
Zorile Bucovinei
№.35 (18 iunie 2014)

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media