„Satul este cetatea ce trebuie apărată...”

Din confesiunile colonelului Victor Botezatu

Ce îmi povesti într-o seară cu amintiri Domnia Sa?

...Îmi aduc aminte de copilărie ca de un soare strălucitor dimineaţa devreme. În răcoarea ce izvora din albia Glodoasei, noi, copiii satului ieşeam cu vacile la păscut şi grija principală era jocul pe imaş.

...Bunelul Ionică al lui Nicolae Botezatu şi bunica Ileana, când s-au căsătorit, le-au dat loc de casă pe toloacă, în spatele Lupoienilor, pe la începutul anilor 20 din secolul trecut. Era pustiu locul acela. Umblam la păscut tocmai la Gura Leului, aşa se chema lunca de la poalele Dealului lui Burchevici. Pentru noi, copiii, acest deal era un munte, cu un râuleţ în vale, o apă cu maluri abrupte ce duceau spre Iezăr. Badea Vlaghea Vacaraş, păzea cireşele în livada de la Burchevici, iar noi, copiii, desigur, le dădeam târcoale... Nu departe de Gura Leului era o bulboană unde n-aveam voie să ne scăldăm, fiindcă, spuneau bătrânii, dacă te scufunzi acolo, vezi crucea bisericii prăbuşite, adică iezărâte din Şendrenii Vechi. În închipuirea noastră de copii acest izvor era păzit de un zmeu care ne aştepta cu gura căscată de cum ne scăldam în preajmă... Bulboana aceasta avea nişte izvoare foarte puternice şi reci ca gheaţa, ce ne ţineau şi ele la distanţă. Noi, ca să ne scăldăm, făceam iezătură din brazde cu iarbă mai sus, unde era apa la genunchi, şi scăldatul se asemăna mai mult cu băi de nămol, apoi veneam la izvor să ne clătim, dar tot negri rămâneam.

...Ţin minte oloiniţa de pe toloacă şi fierăria, alături cu grajdul de cai, tot dinspre Dumeni. Acuma acolo sunt case de locuit. Noi, când veneam la oloiniţă cu tata, numaidecât eram serviţi cu pâine proaspătă întinsă în strachina cu oloi cald – doamne, ce delicioasă era mâncarea asta a copilăriei... După ce ne înfruptam, morarul ne încerca muşchii de la mâini – vezi bine, ce voinici ne-am făcut!... Aşa a fost. În copilărie noi ţineam un cult al animalelor de pe lângă casă. Când a apărut în gospodărie o oaie care a fătat primăvara un mieluţ, eu cu fratele Valeriu mergeam la păscut cu rândul, era o mare onoare... Glodoasa pe atunci era o apă limpede, mai la vale erau iazuri la Pascari, la Tudoroi – cu o verdeaţă orbitoare, în care puteai să te rătăceşti, aşa de înaltă era iarba, otavă îi zicea. Apoi ne scăldam şi în Balta Ghirăului, care ne atrăgea în mijlocul verii, mai ales, când se coceau prăsadele cele mari cât o găleată din grădină la badea Vasile Colac, tatăl dumitale. Alături, pe Dealul Hortopanilor iarna ne dădeam cu săniile. Peste batca Ghirăului era vatra jocului, se făceau hore la hram, la Paşti, se făcea scrânciob şi îl învârteau până adunam sânul plin de ouă roşii... Pe la sfârşitul lui martie ne atrăgea lunca Prutului, unde soseau păsările migratoare şi era un adevărat rai pământesc.

...Amintiri de neuitat mă leagă de anii când eram elev. Nu ştiu cum alţii, dar eu port cu pietate sentimentul de recunoştinţă pentru că şcoala m-a învăţat să muncesc şi să întrevăd în orice activitate rezultatul final. Este ceea ce a devenit pentru mine un lucru sfânt pe toată viaţa. Această consonanţă dintre conştiinţa de sine, responsabilitatea în faţa societăţii şi a comunităţii în care trăieşti şi, mai ales, cu farmecul şi satisfacţia lucrului pe care îl faci cred că este principalul ce mi-a dat şcoala din Costiceni şi întreg colectivul didactic. Am învăţat ceva deosebit la orele de muncă ale învăţătorului V. Vulcanescu – frumuseţea ascunsă a tot ce ne înconjoară. Deja student fiind, în orele de noapte lucram lemnar în câteva instituţii din Chişinău, la o şcoală, în cămin, ceea ce m-a ajutat mult să-mi clădesc o temelie trainică a vieţii. Aceeaşi recunoştinţă o port şi pentru calitatea predării culturii fizice şi sportului de către învăţătorul A. Cuciuc, care a instituit un cult în acest sens.

Eu am fost campion la alergări, la 800 şi 1000 m., la schi. Eram o echipă bună cu Vasile Vatamanu, fost judecător la Donduşeni, şi alţi colegi.

După satisfacerea serviciului militar am intrat la facultatea de drept a Universităţii din Chişinău, la anul doi m-am căsătorit şi, după absolvire, am ales un domeniu plin de mistere – poliţia. Şi aici mi-au ajutat enorm principiile educaţionale însuşite acasă şi la şcoală: onestitatea, cinstea, demnitatea – sunt factori esenţiali în relaţiile socio-psihologice şi mai cu seamă în soluţionarea cazurilor de anchetă. Întotdeauna, fără excepţie, mi-am câştigat banul pe cale cinstită. În acest sens azi n-am nicio remuşcare sau pată pe conştiinţă. Sunt convins că cei care îşi fac lucrul necinstit mai devreme sau mai târziu vor plăti tribut greu, moral; dar cei care dau bani drept mită, de regulă, se asigură, în primul rând, pentru a şi-i recupera. Cred că mă cunoaşte o jumătate de Chişinău şi nu mi-i ruşine când salut oamenii. În satul Costiceni mă cunosc mai puţini decât aici la Chişinău. Banii vin şi se duc, omenia şi cinstea nu se cumpără cu bani. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a fost pavăză bună în cei circa douăzeci de ani în serviciul de anchetă, apoi în funcţii de conducere. Eu n-am duşmani, nu mă tem de oameni, am armă de serviciu, dar nu o port cu mine, fiindcă nu văd necesitatea. La câte dosare am lucrat – voi scrie o carte de memorii la pensie... Criminalii nu vedeau în mine un duşman. Veneam în penitenciar şi lucram de dimineaţa până seara. Aceşti oameni înţelegeau că eu vreau să-i ajut să se schimbe ceva spre bine. Dacă am socotit bine, cred că am petrecut şi eu prin închisori vreo şapte ani făcându-mi datoria de anchetator... Când ieşeam seara de acolo răsuflam uşurat, de parcă obţineam libertatea împreună cu cei care au greşit. Fiecare dosar are specificul său, ca şi omul. Pe mulţi pătimiţi i-am ajutat şi după ce au ispăşit pedeapsa, mai ales în ce priveşte angajarea în câmpul muncii. Mă bucur că oamenii aceştia nu mă ocolesc. De fapt, încă taică-meu, care a fost tot poliţist, mă învăţa: vezi ca atunci când seara bate cineva la geam sau la uşă să rămâi cu gândul că are cineva nevoie de ajutorul tău, şi n-a venit nimeni nici cu-n rău...

Dreptul penal, dreptul procesual, dreptul civil, dreptul muncii ş.a. se studiază la universitate, la facultate. Însă practica de lucru nemijlocit în organele de anchetă nu poate fi comparată cu nimic. Activitatea în funcţia de comisar mi-a întărit convingerea că omul este cheia în soluţionarea tuturor problemelor. Iar avansarea ca Şef al Direcţiei Principale Paza de Stat a Ministerului de Interne al Republicii Moldova ar putea fi ca o încununare a întregii mele activităţi în organele de poliţie.

Unii în glumă compară serviciul în poliţie cu “un câine care şi-a slujit stăpânul şi care când a îmbătrânit este aruncat în stradă”... E dureroasă acesta analogie. Pentru unii e şi o tragedie pensionarea, nu se pot acomoda ca civili. Eu sunt conştient că îmi fac datoria în poliţie peste 40 de ani, că am fost corect, am anumite realizări şi... Dar trebuie să vă spun că alături de mine şi împreună cu mine acest serviciu de zi şi noapte îl satisfac și soţia Elena, fiica Valentina, nepoţica Mariela. Pe lângă faptul că e greu, primejdios, că-ţi sacrifici viaţa în poliţie, că este istovitoare activitatea noastră – fără familie, fără soţie, fără sprijinul oamenilor dragi ar fi imposibil să rezistăm îndelungat în acest sistem.

Îmi place să lucrez pământul, să cresc flori, să îngrijesc copacii. Veniţi la mine la vilă şi veţi vedea că orice lucru e la locul lui.

A fi om nu e o profesie – este o vocaţie, este chemarea veşnică a strămoşilor. Peste hotare nu există noţiunea Om de omenie. În toate timpurile a fost preţuită calitatea de a fi gospodar.

Ca preşedinte al asociaţiei „Feciorii satului Costiceni” cel puţin câteva lucruri mă îngrijorează. În primul rând, tendinţa de a ne ucrainiza, de a ne limita învăţământul în limba română. Apoi faptul că satul îmbătrâneşte. Mă bucur de lucrurile frumoase făcute de primarul V. Lupoi. Tot mai des mă frământă şi întrebarea de a fi mai uniţi, mai săritori la nevoie.

La 22 mai curent, de Ziua Sfântului Apostol Nicolae, am reuşit să finalizăm lucrările şi să sfinţim Semnele de intrare în sat, iar un sobor de preoţi a numit personal numele fiilor satului care au contribuit financiar la realizarea acestui proiect.

Iată şi lista consătenilor care au contribuit financiar la ridicarea monumentului istoric, cartea de vizită a satului natal:

Baban Sergiu, Botezat Victor, Bănari Nelu, Captari Grigore, Captari Ion, Captari Victor, Colac Tudor, Colac Vasile, Colac Vladimir, Codiţa Dinu, Cuciuc Veaceslav, Cuciuc Iurie, Dogolici Sergiu, Gorea Ilarion, Gorea Sergiu, Ivanov Anatolie, Lupoi Tamara, Moraru Anatolie, Nicorici Leonid Andrei, Nicorici Leonid Mihai, Nicorici Leonid Vladimir, Ostafiev Ludmila, Pascari Leonid, Precup Nina, Pâslaru Eugeniu, Pâslaru Sergiu, Raţa Alexandru, Raţa Arcadie, Raţa Vladimir, Rotaru Sergiu, Tozlovan Victor, Vatamanu Leontina, Vatamanu Mariana.

Trebuie să mărturisim că am numit astfel confreria noastră. „Fiii satului” din anumite sentimente nostalgice, de ataşament şi, dacă vreţi, de patriotism local. Cineva dintre consăteni manifestă prea mult zel în intenţia de a răspândi zvonul că „cei plecaţi din sat şi stabiliţi cu traiul şi activând la Chişinău, Bălţi, Bucureşti, Cernăuţi şi prin alte locuri ar fi, chipurile, oameni bogaţi...” Ceea ce este adevărat, e că „Fiii satului” sunt oameni cu carte, şi aceasta îi face cu sufletul mai bogaţi, în rest – viaţa pe care o ducem e ca şi a celorlalţi consăteni. E adevărat şi faptul că am văzut cum trăieşte lumea şi prin alte părţi, cum îşi organizează viaţa comunitară şi, în special, cea spirituală. Noi nu substituim activitatea primăriei, şcolii, casei de cultură sau a altor instituţii din sat. Dacă în fruntea unor asemenea instituţii se întâmplă să ajungă oameni întâmplători, satul este în măsură să-i schimbe, să angajeze specialişti dotaţi, care să contribuie la prosperarea, şi nu la degradarea comunităţii. Noi suntem conştienţi de faptul că ar trebui ca toţi cei circa 3500 de cetăţeni, de la mic la mare, să ne considerăm adevăraţi fii ai satului, să ne unim eforturile, inclusiv şi mijloacele posibile pentru a realiza ideile frumoase.

- Şi fiindcă acum trei ani te-am ales în postura de preşedinte al asociaţiei chişinăuiene, văd că n-am dat greş. Eşti doldora de proiecte şi în continuare. Care este următorul, cel mai apropiat?

- Încă anul trecut, la o întrunire am discutat despre o posibilă „Alee a consătenilor renumiţi”, care ar putea fi amplasată în paralel cu şoseaua centrală, în faţa Parcului Central, de la Schitul-capelă până spre Casa-muzeu a poetului Ion Vatamanu. Credem că aici ar putea fi incluse numele unor consăteni de ieri şi de azi, care prin viaţa şi faptele lor fac cinste satului. În prezent asociaţia noastră examinează propunerile şi în scurt timp le vom face publice, adresându-ne primăriei pentru a fi înaintate la o şedinţă a Consiliului sătesc.

Un alt proiect ar fi cel care susţine propunerea primăriei de a elabora Imnul satului Costiceni, proiect care ar trebui finalizat în anul curent sau, cel târziu, către 23 mai 2019, când programăm şi prima ediţia a Serbării populare „Fiii satului Costiceni”, a doua zi de Hramul Bisericii Sfântul Nicolae. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Membrii asociaţiei din Chişinău propun şi ei o variantă de text pentru viitorul imn. Aşteptăm şi alte idei.

Costiceni, plai cu dor

Costiceni, plai cu dor,

Vatră veche-a dacilor,

Ştefan cel Mare şi Sfânt –

De aici el a pornit,

Haiducul Groza Viteazul

Nu şi-a îndoit grumazul.

De la lelea Mărioara

Ducem dor în toată Ţara,

Pe feciorul ei, Ion,

Îl cunoaşte orice om,