Valea Prutului: Rugăciuni și lacrimi la Mănăstirea Putna pentru etnicii români căzuți în războiul din Ucraina

Rugăciuni și lacrimi la Mănăstirea Putna pentru etnicii români căzuți în războiul din Ucraina

Aproximativ 250-300 de militari ucraineni de origine română din regiunile Cernăuți și Odesa, căzuți în războiul ruso-ucrainean, au fost comemorați duminică, 14 decembrie 2025, la Sfânta Mănăstire Putna, într-o ceremonie care a reunit sute de participanți și a transformat așezămintea monahală într-un spațiu al rugăciunii și al durerii colective. Slujba de pomenire, oficiată de un sobor de preoți în frunte cu Arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul mănăstirii și principalul susținător al acestui moment de comemorare, a inclus rugăciuni și pentru cei circa 140 de militari dați dispăruți pe câmpul de luptă, ale căror familii trăiesc în incertitudinea cruntă a neștiinței.

Evenimentul, organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților de către un grup de asociații românești din regiunea Cernăuți, a mobilizat familii îndurerate din orașul Cernăuți, suburbiile Roșa și Roșa Stânca, localitățile Berestea, Culiceni, Dinăuți, Dranița/Șendreni, Horbova, Molnița, Nesvoia, Noua Suliță, Ostrița, Priprutia, Ropcea, Storojineț și altele.

Drumul până la Putna l-au făcut părinți vârstnici, soții îmbrăcate în doliu, copii care și-au pierdut tații, frați și surori care nu-și vor mai revedea niciodată rudele. Au venit oameni chiar din regiunile îndepărtate ale Odesei și Harkovului, străbătând sute de kilometri pentru a fi prezenți la acest parastas.

Pe teritoriul mănăstirii au fost instalate panouri masive cu portretele militarilor decedați pe câmpul de luptă, transformând curtea străveche în ceea ce familiile aveau cea mai mare nevoie: un loc fizic unde să-și plângă morții, unde să aprindă lumânări, unde să rostească rugăciuni și să simtă că jertfa celor dragi este recunoscută și cinstită.

Fotografiile au alcătuit o galerie tragică a sacrificiului uman. Imagini oficiale în uniformă militară – tineri cu priviri hotărâte și serioase, bărbați cu decorații pe piept, veterani cu experiență de luptă. Fotografii simple cu oamenii zâmbitori și pline de viață.

Fiecare portret reprezenta o poveste întreruptă brutal: un tânăr care visa să-și întemeieze o familie, un tată de trei copii care trimisese acasă ultima fotografie cu două săptămâni înainte de a cădea pe front, un fiu care era speranța părinților bătrâni.

Cei apropiați, îmbrăcați cu toții în negru, căutau cu disperare chipul celui drag printre sutele de fotografii. Unele mame și soțiile își atingeau ușor portretul celui drag cu degetele tremurânde, șoptind rugăciuni înăbușite de lacrimi. Aerul era greu de durere, dar și de o solidaritate - străini unii pentru alții, uniți prin aceeași pierdere irecuperabilă.

După Sfânta Liturghie, un sobor de preoți și călugări din nordul și sudul Bucovinei, condus de Arhimandritul Melchisedec Velnic, a oficiat parastasul. Cântările liturgice se îmbinau cu plânsul înăbușit al mamelor, iar atmosfera devenea din ce în ce mai încărcată emoțional.

Starețul Mănăstirii Putna, care a fost principalul susținător al acestui moment de comemorare, a vorbit în cuvântul său arhieresc despre jertfa militarilor, despre curajul lor și despre prețul tragic pe care îl plătesc românii din Ucraina.

„Am săvârșit acum, aici, la Putna, al doilea parastas pentru etnicii români din nordul Bucovinei căzuți în războiul din Ucraina, la cererea familiilor lor, a prietenilor lor, dar și a unor asociații creștin-ortodoxe din Bucovina. E o durere pe care dumneavoastră, familiile lor, o purtați în suflete. Și nu este o durere ușoară. Dar este o durere pentru toți românii, căci un neam este ca un trup și, când suferă o parte a lui, suferă întreg trupul, suferă tot neamul. Așa că suntem cu toții alături de frații români din Bucovina”, a spus Arhimandritul Melchisedec Velnic.

Dar starețul nu s-a limitat la o simplă evocare a morților. A atras atenția asupra problemelor acute cu care se confruntă comunitatea românească din Ucraina: reducerea dramatică a numărului de școli cu predare în limba română, dificultățile legate de viața bisericească, eroziunea identității culturale sub presiunea circumstanțelor.

„Pierdem nu doar tineri pe front, pierdem și posibilitatea ca generațiile viitoare să-și păstreze limba și credința”, a subliniat starețul.

Fiecare participant au primit colac de casă și cozonac – simboluri al căminului, al ospitalității și al întoarcerii acasă. Un gest simplu, care în context căpăta o greutate aparte și o ironie tragică: mulți dintre cei comemorați plecaseră pe front visând la momentul când vor reveni să primească pâinea din mâinile mamei sau soției, să se așeze la masa de familie, să-și îmbrățișeze copiii. Acel moment nu s-a mai întâmplat și nu se va mai întâmpla niciodată.

Profesorul și jurnalistul Marin Gherman, președintele Centrului Media BucPress și unul dintre organizatorii evenimentului, a rostit un cuvânt de profund omagiu care a atins esența tragediei prin care trece comunitatea românească din Ucraina.

„Nimeni dintre noi și nimeni dintre voi nu a vrut război, însă războiul a intrat în casele românilor cu toate că ei se aflau foarte departe de linia frontului. Nimic nu poate fi mai distrugător pentru o comunitate care este dezrădăcinată decât acest război, în aceste clipe. Românii au trecut prin foamete, prin deportări, prin refugii, prin cele mai mari încercări, iar acum, devenind tot mai puțini de la un an la altul, de la o lună la alta, acest război dureros ne face tot mai puțini. Fiecare zi de război înseamnă foarte multă durere. Poate pentru unii este o listă cu acești oameni, însă sunt sigur că pentru fiecare dintre voi fiecare membru al familiei este un întreg univers și fiecare dintre voi ați pierdut un întreg univers”, a subliniat Marin Gherman.

La eveniment au participat membrii Corului Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, care au adus un omagiu militar confraților căzuți. Tinerii în uniformă, frumoși și plini de viață, reprezentau un contrast dramatic cu fotografiile celor comemorați, amintind tuturor prezenților de fragilitatea vieții și de prețul pe care îl poate cere datoria militară.

Evenimentul de la Putna a fost rezultatul unei mobilizări impresionante și al colaborării între mai multe organizații. Centrul Media BucPress (condus de Marin Gherman), Societatea Civică „Valea Prutului” (președinte Sergiu Barbuță) și Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu” din Cernăuți (reprezentată de Mihai Grosu, regizor și membru al Prezidiului) au lucrat timp de săptămâni pentru a organiza această comemorare.

Munca de logistică a fost considerabilă: să identific etnicii români decedați pe front, să găsești și să verifici fotografiile militarilor, să organizezi transportul pentru familiile răposaților, să gestionezi aspectele emoționale ale unui astfel de eveniment. Fiecare detaliu contează, pentru că pentru multe familii aceasta era singura ocazie de a participa la o comemorare oficială a celui drag.

Organizatorii au reușit să creeze un spațiu în care durerea individuală să devină durere colectivă, în care fiecare familie să simtă că nu este singură în suferința ei, în care memoria militarilor căzuți să fie cinstită cu demnitate și respect.

Slujba de la Putna a oferit ceea ce Biserica poate oferi mai bine: rugăciune sinceră, solidaritate umană, un spațiu sacru unde durerea poate fi exprimată fără rușine și unde memoria celor căzuți poate fi cinstită cu demnitate.

A oferit familiilor îndurerate confirmarea că jertfa celor dragi nu este uitată, că sacrificiul lor este recunoscut și prețuit, că există o comunitate mai largă - de o parte și de alta a frontierei - care împărtășește durerea lor și care vrea să păstreze vie memoria eroilor.

Pentru câteva ore, mamele, soțiile și copiii au simțit că nu sunt singuri în suferința lor. Au văzut că sunt zeci de familii în aceeași situație, au ascultat rugăciunile rostite pentru toți cei căzuți, au aprins lumânări alături de alții care trec prin aceeași durere. Această experiență de suferință împărtășită, deși nu elimină durerea individuală, o face oarecum mai suportabilă.

Mamele, soțiile și copiii au plecat de la Putna cu aceeași durere cu care au venit. Fotografiile celor dragi rămân doar fotografii, morții nu revin la viață. Dar poate, pentru scurtele ore petrecute la mănăstire, durerea a fost recunoscută și împărtășită. Poate că au simțit, măcar pentru puțin timp, că nu sunt singuri.

Veșnica lor pomenire!

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toți militarii căzuți și să le dea putere familiilor îndurerate să-și continue drumul prin viață cu amintirea celor dragi în inimă.

Sergiu Barbuța,

președintele Societății „Valea Prutului”